Piramida cu pigmei

Clasa politică, în frunte cu Traian Băsescu şi Victor Ponta: Trebuie lărgită baza de impozitare!

Despre piramida socială s-a scris, în 1880, o proză excepţională, care făcea deliciul duminicilor străbunicilor lui Victor Ponta, din Pârteştii Bucovinei, care erau analfabeţi (dovadă: n-au plagiat nici o teză de doctorat!), dar care pricepeau ce le citea taica părinte, la Cabinetul de leptură, şi anume că piramida socială se prăbuşeşte, când îi este şubrezită baza.

*

Nu mă aştept ca politrucii contemporani, croiţi după tiparul descris de cărturarul bucovinean Constantin Morariu, să şi înţeleagă ceva din proza aceea plină de înţelepciune, una dintre cele mai bune, dintre cele publicate, vreodată, în România, drept “povestire din vremea veche”, dar dumneavoastră, “baza lărgită de impozitare”, fundamentul piramidei sociale, veţi înţelege totul:

*

“Se zice că să fi fost, odată, cine mai ştie în ce colţ al lumii, o ţară mare şi frumoasă ca un rai, plină de toate bunătăţile ce şi le poate închipui mintea, ţară locuită de un popor dintre cele mai luminate şi mai viteze.

*

În acea ţară fericită, numită de oamenii de pe atuncea „raiul pământesc“, fundamentele de căpetenie, pe care se răzima întreaga clădire socială, erau libertatea, dreptatea şi egalitatea. Dreptatea era regulată prin legile cele mai înţelepte, înaintea cărora toţi locuitorii erau egali. Iar cu privire la libertate, cercurile guvernamentale ţineau la deviza „Libertatea este pentru om aceea ce este soarele pentru pământ“. Drept că în statul „raiului pământesc“ exista şi un cod penal, pentru că, dă!, şi locuitorii acestui stat erau oameni, nu îngeri, nici sfinţi; dar legiuitorii de aici raţionau aşa: „Deoarece Creatorul i-a lăsat omului deplina libertate a voiei sale, vinovat ar fi acela care l-ar lipsi pe semenul său de acest drept dumnezeiesc. Precum, însă, Creatorul întrebuinţarea libertăţii voiei o va judeca, pedepsind păcatele şi remunerând virtuţile, tot aşa drept este să facă şi autoritatea statului“.

*

În urma acestor instituţiuni, poporul din statul „raiului pământesc“ era cel mai fericit de pe lume. Agricultura, comerţul şi industria, în toate ramurile lor, erau din cele mai dezvoltate. Ştiinţele ajunseseră la cea mai mare înflorire şi oamenii învăţaţi din „raiul pământesc“ erau cei mai renumiţi dintre toţi contemporanii lor. Chiar în poporul de la ţară nu se afla nimeni care să nu fi ştiut citi, scrie şi socoti. Pe scurt, bunăstarea şi fericirea domneau pretutindeni, aşa că oriîncotro ai fi voit să te întorci, ai fi putut vedea tot numai feţe senine, rumene şi vesele. Dar la toate acestea nu trebuie să aplicăm gradul de adjudecare şi ideile timpului nostru, care se deosebesc mult de vederile locuitorilor din statul „raiului pământesc“. Câteva exemple ne vor face o idee despre aceste deosebiri. Tinerimea din „raiului pământesc“ învăţa prin şcoli „că între oameni nu există altă deosebire decât inteligenţa, bazată pe educaţia morală şi intelectuală şi pe purtarea şi folosul ce-l aduce fiecare în societate“. Alt exemplu: „Progresul este în muncă şi sămânţa progresului este învăţătura; dacă progresul intelectual sporeşte bogăţia poporului, nu este mai puţin adevărat că cunoştinţele nu pot începe până nu se investeşte, mai întâi, o câtime oarecare de bogăţie din avuţia unui popor. Omul nu poate căuta îndestularea trebuinţelor morale, decât după ce şi-a căpătuit necesităţile trebuitoare la conservarea şi întreţinerea vieţii; de aceea, orice măsură care face viaţa materială mai grea nu poate să nu aducă vătămare vieţii morale a naţiunilor“.

*

Alt exemplu: „Ambiţia nu este altceva decât dorinţa de a te deosebi de ceilalţi oameni, de a fi lăudat şi admirat; ea împinge pe om la fapte mari, îl sileşte a face servicii pentru care societatea să-l onoreze şi să-i fie recunoscătoare. Datoare este, deci, societatea să caute a dirigui ambiţia oamenilor, a-i deschide drumul, a-i crea cercuri întinse, în care să se poată exercita şi deveni folositoare, iar nu să caute a o stânge“.

*

Alt exemplu: „Un popor trebuie să fie neîntrerupt la înălţimea cunoştinţelor din epoca în care trăieşte. Un popor care ar rămâne staţionar în cunoştinţele sale ar fi un popor al cărui viitor este compromis; existenţa lui s-ar periclita în tot momentul, întocmai ca reputaţia de învăţat a unui om care nu ar urma progresul descoperirilor şi ideilor umanităţii“.

*

Alt exemplu: „Patriotismul bine înţeles este a se lupta cu toţii în activitate, în învăţătură şi în aplicare la lucru; este a profesa neîncetat artele, meşteşugurile şi ştiinţa cu ambiţie nobilă, iar nu cu invidie, căci invidia este sorgintea celor mai mari rele, ea naşte vrajbă şi ură. Invidiosul îşi exercită acţiunea sa mai cu deosebire asupra oamenilor de oricare valoare. Arma cea mai obişnuită de care se serveşte este calomnia; pizmuieşte, de preferinţă, pe cel ce i-a putut face bine, pentru că recunoştinţa, fiind unul din simţămintele cele mai plăcute unui suflet curat şi bun, este supărătoare şi nesuferită sufletului stricat şi turmentat al invidiosului, în inima căruia s-au stins toate facultăţile cele nobile, toate simţămintele cele frumoase, toate simţirile cele plăcute. Nimic nu corupe pe om ca această nenorocită patimă. Omul corupt prin invidie consideră datoriile către Dumnezeu, către societate şi către el însuşi ca o himeră; toate lucrurile le raportează la mulţumirea patimilor sale şi ajunge a crede că singurul adevăr bun pe pământ este mulţumirea patimilor sale cele rele; pierzând conştiinţa binelui, se asociază cu acei ce cred că pot contribui la mulţumirea plăcerilor sale“.

*

Astfel erau principiile care regulau viaţa locuitorilor în statul „raiului pământesc“, considerate, bineînţeles, după gradul de judecare şi după ideile timpului aceluia.

*

Domnitor în acel stat era cel mai de frunte corifeu al timpului său, un anume Viteazul. În înţelepciunea şi stăruinţele lui neobosite, atribuia poporului cea mai mare parte din înflorirea ţării sale.

*

Într-o zi, dete domnitorul ordin la toţi fruntaşii poporului şi la cei mai iscusiţi meşteri ca să se adune pe malul unui râu, ale cărui unde line parcă ar fi dormit în albia sa de când lumea, căci nimeni nu ştia să-şi fi ieşit, vreodată, peste maluri, afară.

*

Fruntaşii poporului şi meşterii se adunară. Ziua era una din cele mai frumoase. Soarele lumina în toată strălucirea sa, nici un nor nu se mai vedea pe cer, nici un vânt nu se mişca în aer, şi în lunca înverzită din apropierea râului paserile cântau în versurile cele mai atrăgătoare.

*

În curând, sosi şi domnitorul cu suita sa. Strigăte de bucurie îl întâmpinară, apoi se făcu o tăcere adâncă.

*

– Iubiţii mei!, începu a grăi domnitorul. V-am chemat aici ca să vă împărtăşesc o idee, pe care aş dori s-o facem faptă: Pe malul acestei ape, în mijlocul scumpei noastre patrii, am socotit să ridicăm un monument, care să fie martor veşnic şi să amintească generaţiilor viitoare că aici a locuit, odată, un popor înţelept şi viteaz. Monumentul aş dori să fie o piramidă.

*

– Să trăiască domnitorul nostru!, răsunară glasurile unite ale celor de faţă, apoi urmă, iarăşi, tăcere.

*

Domnitorul se întreţinu puţin, în vorbă, cu unii meşteri, căută cu ei locul cel mai potrivit pentru aşezarea piramidei şi, după ce conveniră în păreri, înfipse el singur, cu mâna sa, în pământ semnele pentru săparea fundamentului.

*

La un semn dat, desfăcură, apoi, doi aghiotanţi domneşti o hârtie mare şi o aşezară pe un stelaj, făcut anume pentru acest scop, în faţa privitorilor. Hârtia era planul piramidei, lucrat de însuşi domnitorul. Toţi se uitau şi aşteptau cu nerăbdare ce are să urmeze.

*

Atunci, domnitorul se apropie de plan, îşi scoase spada din teacă şi zise:

*

– Cred că puţinele cuvinte ce se află pe acest plan sunt scrise cu litere destul de mari ca să le puteţi citi…

*

– Aşa este, Măria Ta!, răspunseră cu toţii.

*

– Binevoiţi, deci, urmă domnitorul, să citiţi aceste cuvinte în ordinea ce vă voi arăta-o eu!…

*

Şi domnitorul, arătând cu vârful spadei fiecare din cuvintele scrise pe plan, privitorii citiră, la baza piramidei, cuvântul „poporul“, la mijlocul piramidei, cuvintele „conducătorii poporului“ şi, în sfârşit, începând de la bază până sus, în vârf, citiră cuvintele „treptele sociale“.

*

Acum, domnitorul băgă, iarăşi, spada în teacă şi zise:

*

– Precum baza acestei piramide e menită să susţină mijlocul şi vârful ei, tot aşa, şi în statul nostru, poporul şi numai poporul este baza, care e menită să susţină toate treptele noastre sociale, începând de la cea mai joasă, până la cea mai înaltă. Poporul este mama care naşte, creşte şi susţine pe conducătorii săi. Datori sunt, deci, aceştia să lucreze cu puteri unite pentru binele şi fericirea poporului, datori sunt să sacrifice cea mai bună parte din capitalul vieţii lor pentru viaţa prosperă a poporului. Nimeni nu cred că-mi va contesta afirmaţia, că numai acestui principiu, pe care noi l-am urmat cu sfinţenie din tinereţile noastre şi până acum; avem de a mulţumi progresul statului nostru în toate direcţiile; numai acest principiu avem de a mulţumi că astăzi statul nostru este cel mai respectat şi mai stimat dintre toate. Până când vom îngriji, aşadar, cu toţii, conducători şi domnitori, de binele poporului, până atunci treptele ce le vom ocupa pe piramida statului nostru vor fi pentru noi trepte de onoare, de tărie şi siguranţă. Iar de-ar fi ca slăbiciunile omeneşti să ne corupă vreodată, precum vedem că se întâmplă pe aiurea, de-ar fi ca noi să vânăm, în cursul vieţii, numai „ale noastre“, uitând de popor, iar din această uitare să răsară pentru popor un izvor nesecat de rele, care l-ar duce la pieire, atunci să fim siguri că răsturnarea şi zdruncinarea noastră ar fi cu atât mai primejdioasă cu cât mai sus ne-am afla pe treptele piramidei sociale. Acest simbol doresc să-l reprezinte piramida ce se va ridica aici şi, când va fi gata, cuvintele ce le-aţi citit pe plan doresc să fie gravate pe dânsa cu litere mari şi să se sufle cu aur, pentru ca să lumineze ca un far purtarea conducătorilor din generaţiile ce au să ne urmeze.

*

Aplauze entuziaste şi îndelungate de bucurie urmară, iarăşi, cuvintelor domnitorului, care se depărta, acum, cu suita şi cu fruntaşii poporului, luând calea spre reşedinţă. Iar meşterii se apucară de lucru şi nu încetară până ce măreţul monument nu fu gata.

*

Mulţi dintre noi poate se vor mira de o comedie ca aceasta nemaiauzită. Dar, considerând că toate acestea s-au întâmplat în cine mai ştie ce colţ al lumii şi într-o vreme de care nici istoria nu aminteşte nimic, aşadar într-o vreme anterioară începutului istoriei universale; considerând, mai departe, că cine ştie ce oameni vor mai fi fost şi locuitorii „raiului pământesc“, de ce oare, după cum ne va spune firul povestirii mai la vale, oamenii din generaţiile de peste câteva secole mai târziu se numeau pigmei, deşi aflăm indicaţii sigure că şi ei erau întocmai de dimensiunea noastră; considerând, în fine, că numai puţine din datinile şi moravurile acelor oameni – să vă spun drept, nu ştiu prin ce minune – au ajuns a fi cunoscute şi de noi, şi adică poate ceva mai multe decât v-am înşirat eu până acuma, pe când toate celelalte instituţii ale mecanismului social au rămas acoperite de vălul întunecos al unui timp şi mai întunecos; considerând toate acestea, mirarea noastră trebuie să dispară şi noi trebuie să fim cu atât mai curioşi de a cunoaşte restul povestirii.

Aşadar, să luăm aminte!

*

Trecură ceva veacuri la mijloc. Cea mai ciudată schimbare ce-o aflăm acum în statul „raiului pământesc“ este că toţi, dar toţi conducătorii poporului deveniră pigmei. Care era cauza acelei metamorfozări nu se ştie. De era vreo pedeapsă dumnezeiască, trimisă anume din cer pentru oarecare fărădelegi, pe capul poporului – zic pe capul poporului, căci urmările metamorfozării erau, în prima linie, un izvor de rele pentru popor –, de era o simplă ironie a naturii sau de era poate aerul şcolilor din statul „raiului pământesc“, infiltrat cu oarecare miasme de calitate compresivă; despre toate acestea nimeni nu-şi putea lua seamă, toţi însă vedeau cu ochii şi ştiau că, odată ce trecea un copil din „raiul pământesc“ prin anii de şcoală şi devenea conducător al poporului, el se prefăcea în pigmeu. Şi, lucru de mirare, un exemplar împietrit de pigmeu, aflat oareunde de un celebru arheolog contemporan şi păstrat în oarecare muzeu antic european, arată, după chiar susţinerea arheologului respectiv, că conducătorii pigmei din statul „raiul pământesc“ aveau întocmai mărimea noastră de astăzi. Cauza, însă, de ce conducătorii pigmei, în comparaţie cu conducătorii fruntaşi din timpul gloriei statului „raiului pământesc“ se numeau pigmei îl face pe arheologul nostru să stabilească două ipoteze, adică: 1. Conducătorii pigmei se numeau astfel sau din pricina micimii corpului lor, în comparaţie cu conducătorii fruntaşi anteriori şi, aşadar, aceştia din urmă numaidecât au trebuit să fie giganţi, într-un fel, cumva, sau 2. Conducătorii pigmei se numeau astfel din pricina micimii creierelor lor şi, prin urmare, din pricina actelor intelectuale mai inferioare conducătorilor fruntaşi. Pentru ipoteza din urmă, singur celebrul arheolog aduce argumente mai valide şi, de aceea, crede că ea este şi mai aproape de adevăr.

*

Şi eu, onoraţi cititori, cred în ipoteza din urmă şi în această credinţă mă întăresc cu următoarele:

*

Am zis, mai înainte, că urmările metamorfozării conducătorilor din statul „raiul pământesc“, prefacerea lor, adică, în pigmei, era, în prima linie, un izvor de rele pentru popor. O descriere fidelă a stării acestui popor, sub conducerea pigmeilor, este, aşadar, aici neapărat lipsă şi, din fericire, datele trebuitoare pentru acest scop ne stau înainte:

*

Cel mai mare dintre relele cele mai mari era că poporul din statul „raiul pământesc“, pe timpul conducătorilor pigmei, era lipsit cu totul de şcoli. Prin toate satele, fără deosebire, puteai vedea, mai întâi, crâşma, care era clădirea cea mai arătoasă şi mai solidă, apoi biserica, alcătuită dintr-un material fragil şi tupilată într-un ungher, împrejurul căruia bozul şi toate buruienile rele creşteau şi se dezvoltau în deplină libertate, şi, în sfârşit, puteai vedea casele locuitorilor, dintre care cele mai multe erau colibe săpate în pământ şi acoperite cu ţărnă sau, în cel mai bun caz, cu trestie de baltă. De întrebai de şcoală, întrebatul căsca gura şi se uita cu ochii mari, răspunzând, la rândul său, că nu ştie ce zici. Va să zică, starea intelectuală a poporului din statul „raiul pământesc“, pe timpul conducătorilor pigmei, era, cu puţine diferenţe, asemenea cu starea naturală a unui popor de tot sălbatic.

*

Acuma să vedem cum sta lucrul cu starea materială. Aceasta se afla în condiţiile cele mai modeste, ca să nu zicem mizere, şi de aceea era al doilea dintre relele cele mai mari. Poporul din statul „raiul pământesc“ era avizat exclusiv numai pe lucrarea pământului. Dacă mă veţi întreba: „Bine, în ce mâini se aflau toate celelalte ramuri ale activităţii omeneşti, precum comerţul, industria, profesarea ştiinţelor et caetera?“, mi-aţi pune o întrebare ce-i tocmai la locul său şi iată că vă răspund:

*

Pe timpul conducătorilor pigmei, veniră în statul „raiul pământesc“ nişte oameni străini. Aceştia se aşezară pe unde putură, mai ales, însă, printre poporul de la sate. Comerţul, industria şi toate ocupaţiile mai lesnicioase erau în mâinile lor sau, dacă încă nu erau, nu lipsea siguranţa că vor fi. Şi, astfel, pe când aceşti oameni se aflau în cele mai bune condiţii de trai, având locuinţe bune, haine frumoase şi scumpe, hrană îndestulă şi se înmulţeau mereu, pe atunci poporul, lipsit de lumina şcolii, înglodat în datorii, însărcinat cu camete nemaipomenite, ameţit necontenit de băuturi degradatoare de trup şi de suflet, molipsit şi de viciul exagerat al luxului, asuda zi şi noapte la munca câmpului, dormea alături cu dobitoacele sale de casă, când îl strângea nevoia căuta să-şi vândă ţarina şi toate ce le avea pe lângă casă şi, în modul acesta perindu-i averea, care, precum acuma aşa şi atunci era „nervus rerum gerendarum“, pierea, cu încetul, el singur, fără contenire.

Şi ce făceau conducătorii pigmei în acele împrejurări?

*

Urmăriţi-mă, rogu-vă, cu atenţie şi să nu vă pară rău de tabloul ce vi s-a deschide înaintea ochilor:

*

Cea mai caraghioasă datină sau, mai bine zis, superstiţie pe care o exercitau, cu multă conştiinţă, conducătorii pigmei din timpul acela era de a peregrina, zi şi noapte, la piramida din valea domnitorului Viteazul şi a rivaliza, aici, din toate puterile în suirea pe treptele piramidei, crezând că cel ce se va sui mai sus, pe acela îl va favoriza soarta de a ajunge mai curând la treapta socială pe care o râvnea.

*

Vă puteţi, aşadar, închipui o scară înaltă a lui Iacov, pe care, însă, nu se suiau şi coborau îngeri paşnici, ci, în cea mai pocită învălmăşeală, se grămădeau, zi şi noapte, conducătorii pigmei, căutând să ajungă care de care mai repede la o treaptă care să-i deschidă un orizont mai larg de aer şi lumină şi de pe care să se vadă mai aproape de cer şi de stelele lui Dumnezeu. Şi acest joc superstiţios şi periculos absorbea într-atâta atenţia publică pigmeică, încât nu era ziar care să nu consacre primul său articol, totdeauna, firmei „ascensiunea piramidei“, descriind accidentele zilnice, îmbucurătoare şi triste, în toate amănuntele lor; nu era întrunire, petrecere sau convorbire între doi, unde să nu se fi discutat chestiunea de la piramida din vale.

*

O altă ocupaţie comună tuturor conducătorilor pigmei erau petrecerile dese, publice şi private, la care feluritele stări sociale se întreceau în manifestarea luxului celui mai exagerat. Aceste petreceri erau un izvor din care avuţia curgea neîncetat în buzunarele străinilor comercianţi, croitori, pantofari etc., căci doamne şi domni din creştet până-n talpă erau îmbrăcaţi la astfel de petreceri cu haine confecţionate de mâini străine. De se anunţa, spre exemplu, o serată cu dans sau un bal, atunci toate boltele comercianţilor de stofe, toate locuinţele modiştilor sau modistelor, toate casele industriaşilor, manufacturierilor erau pline de lume pigmeică, care alerga după articole trebuitoare pentru aranjarea toaletei de seară sau de bal. A doua zi după petrecere, ziarele lăudau succesul strălucit, moral şi material al ei şi darea de seamă respectivă se încheia, de regulă, cu fraza: „Excedentul de 200 sau 300 în venit curat, după acoperirea tuturor spezelor, este o dovadă că noi pe această cale reuşim de minune şi, deci, să urmăm astfel cât mai adesea“.

*

Acesta este unul din argumentele cele mai eclatante în favoarea ipotezei a doua a celebrului nostru arheolog despre cauza numirii conducătorilor pigmei.

*

Să fi avut, spre exemplu, gazetarii pigmei cunoştinţă de multele familii sărmane, trăitoare din câştigarea pâinii de toate zilele cu meseria acului, familii cu fete mari, care, la cazuri de petreceri, pentru ca să nu rămână înapoi de lume, scoteau cel de pe urmă ban din pungă pentru satisfacerea cerinţelor de împopoţare şi, astfel, se afundau în mizerie din ce în ce mai mare; să fi calculat acei gazetari chiar suma dată străinilor pentru costumele familiilor cu averi de mii şi milioane şi să fi cugetat puţin asupra stării lucrurilor din punctul de privire naţional: atunci, cu bună seamă, s-ar fi convins că petrecerile lor îi ruinează, că venitul acestor petreceri este numai imaginar şi că, din contra, cu fiecare petrecere se pierd sute multe sau poate şi mii din averea naţională. Dar astfel de idei erau departe de capul gazetarilor pigmei.

*

Poporul din statul „raiul pământesc“ păstrase, încă şi pe timpul conducătorilor pigmei, un frumos costum naţional, moştenit de la marii săi strămoşi şi pe care şi-l putea confecţiona fiecare familie singură, fără să fi fost silită a face speze în bani. Poporul şi conducătorii poporului din timpul gloriei „raiul pământesc“ s-au folosit de acest costum în toate împrejurările” (Aurora Română, nr. 11/1882, pp. 165-170).