„Ruinele unui oraş, odinioară populat”

Codrul Cozminului – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

În anul morţii lui Constantin Cantemir, 1691, Baia e un oraş pustiu, iar „la Suceava sunt garnizoanele domnilor poloni. Au luat o mănăstire, episcopie a armenilor (mănăstirea Zamca), şi şi-au făcut acolo cetate. Comandantul, care se numeşte Diovanni Federico von Harstallen, este luteran, câţiva căpitani ai regimentului sunt catolici şi cei mai mulţi dintre soldaţi sunt catolici. Capelan, acolo, este un preot polon.

*

Suceava, mănăstirea Zamca – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Într-un ţinut sau comitat, între munţi, numit Câmpulung, sunt diferite case de catolici şi, deoarece acest comitat, de cinci ani, încoace, dă dajdie şi ascultare Poloniei, se află acolo o companie de poloni, drept garnizoană, printre care sunt şi mulţi catolici”, raporta, în 1691, Francesco Antonio Renzi (Călărori, VIII, p. 118).

*

O solie poloneză, condusă de Rafael Leszczynski, cu jurnal ţinut de Francisc Radzewski, trecuse, în 18 februarie 1700, „peste Ceremul, la Lujeni, la şanţurile de apărare ale regelui Albert, şi s-a îndreptat spre Cernăuţi.

*

Trecerea Ceremuşului

*

La o jumătate de milă de acel oraş, pan Turcul, starostele oraşului, şi Hăbăşescu, comisar al Domnului pentru conace, ne-au întâmpinat, în câmp, cu suită de moldoveni, şi ne-au însoţit în oraş, până la locul de găzduire. Prin acest oraş curge râul Prut. La acest conac, au fost foarte puţine merinde şi furaj. Nu era nici un cuvânt întemeiat pentru aşa ceva, şi câteva zeci de oameni dădeau vina unul pe altul.

*

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului (Sfânta Maria) – desen de I. Schubirsz

Văzând Turcul marea neplăcere pricinuită, pe lângă că s-a scuzat, spunând că aceasta nu e treaba lui, a poruncit să se deschidă gropile lui de ovăz pentru cai (care, însă, nu ajungea nici pentru jumătate din cai) şi a împărţit conţinutul lor domnilor furieri ai soliei.

**

19 februarie. Solul, pornind din acel conac, a străbătut cinci mile mari, prin pădurea Bucovinei şi pe Troian, drum neîngrijit, foarte greu de străbătut, tot pe dealuri şi prin păduri foarte dese, până la Târgu Siret sau Siret, orăşel situat pe râul cu acelaşi nume, unde am sosit către seară. Şi aici am găsit merinde şi furaje în cantitate neîndestulătoare.

*

20 februarie. Am sosit, devreme, la Suceava, la patru mile depărtare, după ce am trecut peste râul cu acelaşi nume, ce curge pe sub acest orăşel. Dar şi aici era mare lipsă de furaj. Conacul acesta era aşezat în nişte locuri rele, lângă mănăstirea armenească, întărită de ai noştri, pe un deal. Ceva mai jos, spre răsărit, era aşezarea oraşului vechi, unde se aflau zidurile pustii ale mănăstirilor încărcate cu podoabe şi ale caselor mari, de piatră, precum şi ruinele unui oraş, odinioară populat.

*

21 februarie. După patru mile de drum, abătându-ne de la drumul drept, solul a sosit la Baia, pe râul cu acelaşi nume. În apropiere, se află un râu mare, Moldova, care curge pe sub dealurile de la miază-zi. Spre miază-noapte, se află nişte mănăstiri pustii şi o biserică romano-catolică, adică doar zidurile, urme ale unui oraş odinioară populat” (călători, VIII, pp. 164, 165). Solia pleacă, apoi, la Iaşi, să se întâlnească cu Antioh Cantemir Vodă, iar de acolo, spre Constantinopole.

*

Suceava, Cetatea văzută de la Şipote – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Solia polonă revine pe meleagurile noastre în 15 septembrie 1700, când poposeşte „în câmp, lângă Baia, după şapte mile de drum”, iar în ziua următoare, la Suceava, unde lua masa „în câmp, între oraş şi o mănăstire, după ce am trecut, prin vad, râul Suceava”, deci la Iţcani, unde a şi rămas peste noapte. În 17 septembrie, polonii ajung la Siret, unde a poposit puţin, îndreptându-se, prin „pădurea Bucovinei”, spre Cernăuţi, unde a ajuns la prânz, trecând Prutul cu plutele şi înnoptând pe celălalt mal. În 19 septembrie, marea solie polonă, pornind, în zori, spre Sniatyn, a ajuns „cu bucurie la graniţa Moldovei, care se află la un sfert de milă de Sniatyn, formată de pârâul foarte mic Colacin” (Călători, VIII, p. 173).

* *

Aceeaşi călătorie a soliei este descrisă şi de conducătorul ei, magnatul Rafael Leszczynski, fost voievod şi mareşal în Republică. Leszczynski menţionează, în plus, faţă de secretarul soliei, că, la Cernăuţi, „locul este foarte frumos”, apoi ţine să accentueze: „Ar fi multe de spus asupra celor ce se petrec în această ţară, dar cei pentru care scriu, adică polonii, văd bine cum, din pricina apăsărilor, locuitorii, unul după altul, izbutesc să fugă în Polonia sau trebuie să moară de foame”.

*

Mă tem foarte mult că, atunci când mă voi întoarce, vor fi pierit cu toţii, şi dacă această ţară va rămâne pustie, doamne fereşte, se vor întinde aici, spre marea primejdie a ţărilor noastre, hotarele tătarilor nogai şi a celor din Bugeac, cum au şi început să facă” (p. 174).

*

Poşta Rusă, prin Moldova – Anatole de Demidoff (1813-1870)

* 

Magnatul polon s-a înşelat, pentru că peste noi aveau să dea, curând, după cum se va vedea din mărturiile altora, nişte „oaspeţi” şi mai sângeroşi decât tătarii, ruşii.

*

Doi fruntaşi magiari, Michaly Bay şi Gaspar Papay, au intrat în Moldova, venind dinspre Borşa, joi, 3 decembrie 1705, trecând „apa Cibou, pârâu care desparte Munţii Maramureşului de Munţii Moldovei. Am mers pe al patrulea munte, al cărui nume este Ţapul. Trecând şi de acesta, am luat-o pe al cincilea munte, care se numeşte Cârlibaba. De pe muntele acesta curg două pâraie, unul se numeşte, după munte, Cârlibaba, al doilea, Licav.

*

Lucava (Licav), Cheile Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Al şaselea munte pe care l-am urcat se numeşte Găina, la poalele acestuia curge râul Tătarca. Al şaptelea munte pe care l-am urcat este Glodul, pârâul acestuia se numeşte Tătărcuţa. Al optulea munte, pe care a trebuit să-l urcăm, se numeşte Tâmpa, apa care curge pe sub el se numeşte Moldova; ajungând, pe întuneric, pe la ora 3, am poposit aici, pe zăpadă; şi aici, toată noaptea, a bântuit viforul.

*

În 4 decembrie, vineri, sculându-ne până în ziuă, am ieşit din munţi, mergând de-a lungul râului Moldova, lăsând, la poalele munţilor, pe oamenii pedeştri, desfundători de drumuri; după-amiază, am ajuns, cu călăuzele, în Câmpulung.

*

Munţii Maramureşului au, de la Borşa, până la Câmpulung, 15 mile bune, în care nu se găsesc nici sate, nici nimic altceva.

*

În 5 decembrie, sâmbăta, caii noştri fiind istoviţi, încă din a treia zi, din cauza drumurilor nemaipomenit de grele, prin munţi şi văi, ca şi din cauza foamei, am petrecut ziua aici; tot de aici, am dat drumul acasă şi călăuzelor noastre, venite cu noi din Maramureş.

*

Vama, Stâlpul lui Vodă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

În 6 decembrie, ne-am urmat, mai departe, drumul, cu călăuze din Moldova, spre Iaşi, şi am petrecut noaptea în satul Vama, care este al unei mănăstiri (Moldoviţa – n.n.), şi, întâlnind, acolo, din întâmplare, pe egumenul (adică pe protopopul acelui sat), ne-a dus la el, acasă, şi ne-a făcut o foarte bună primire.

*

În 7 decembrie, plecând din Vama, odată cu răsăritul soarelui, am mers să poposim la Suceava; dar, trebuind să mergem pe drumuri foarte rele, neumblate, şi prin noroaie, şi negăsind vreun sat, ca loc de popas, n-am putut ajunge decât la două ore după scăpătatul soarelui. Astăzi am trecut râul Moldova şi râul Voroneţ.

*

8 decembrie, marţi. Astăzi, găsind puţin fân şi nutreţ, am lăsat caii să mai răsufle, după oboselile drumului.

*

9 decembrie, miercuri, urmându-ne drumul, de la Suceava, am trecut râul Suceava şi am ajuns, pentru popas, în satul românesc numit Băneşti, unde am dat de vornic, care ne-a dăruit câteva pâini şi cu mâncări de post” (Călători, VIII, pp. 237, 238).

*

La întoarcere, în 4 mai 1706, nobilii maghiari au trecut prin Cernăuţi şi Hliniţa, îndreptându-se spre Polonia, dar fără să mai lase alte mărturii.

*

Aşa cum o confirmă şi documentele medievale, pe valea Bistriţei şi pe valea Moldovei, dincolo de Câmpulung, nu exista nici un sat, cu excepţia celor câteva case şi bordeie de vară ale câmpulungenilor de acolo unde se termină Moldova, din fundul Moldovei.

*

Ciobanul din Carpaţi

Itinerariul spre Maramureş şi spre Transilvania, în general, urma cursul ape Moldovei până aproape de Breaza, apoi, peste munţii Brezei şi ai Suliţei, ducea spre valea nelocuită a Bistriţei, în nordul actualului sat Cârlibaba, iar de acolo, peste Prislop, spre Borşa şi Rodna.

Scriitorul slovac Daniel Krman, sol, împreună cu Samuil Pohorsky, al împăratului austriac Iosif I, trimis, în 1708, la Bender, pentru a duce tratative cu regele suedez Carol al XII-lea, a călătorit, dinspre Bender, prin Iaşi, spre Maramureş, cu o escortă de „24 de ostaşi şi un agă turc, din Bender”, pusă la dispoziţie de Mihail Racoviţă Vodă, sporind şi patrimoniul nostru de mărturii ignorate.

*

„În ziua de 25 august (1708), am ajuns la Suceava, cam la 15 mile depărtare (de Iaşi – n.n.). În tot acest drum, abia am văzut două sau trei sate şi, încolo, o întindere nesfârşită, pustie, lipsită de lemn şi de piatră. Totuşi, aici, în partea din Moldova care este mai aproape de munţi, am văzut, nu fără mirare, poduri de piatră, făcute peste râurile chiar şi cele mai mici, din porunca turcilor.

*

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Suceava e la o depărtare de 15 mile de Iaşi, are, spre răsărit, o cetate, care a fost, odinioară, bine întărită, dar, după ce a încăput sub puterea turcilor, a fost dărâmată (nu turcii, ci voievodul Dumitraşco Cantacuzino a dărâmat-o, ca să nu le mai dea polonezilor ocazia de a se cuibări în ea – n.n.); pretutindeni, avea, însă, biserici, poate 15, cele mai multe pustiite şi ruinate, precum şi o cetăţuie mică (Curtea Domnească – n.n.), construită din piatră.

*

Casele rămase sunt toate de lemn, iar cele care au fost, odinioară, din piatră zac în ruine. Căci turcii no vor să aibă cetăţi în această ţară, de teama unei rebeliuni.

*

Chiar şi starea voievodului Moldovei este nenorocită, căci nu are nici o zi de linişte, de teama rivalilor, dintre care, dacă unul promite sublimei Porţi otomane ceva mai mult peste tributul hotărât, dobândeşte titlul şi dreptul de voievod şi, înfăţişându-se înaintea antecesorului său, cu scrisoarea ce i se dă de Poartă, îl goneşte pe acesta şi îi ocupă toate bunurile.

*

Caravană moldovenească – Anatole de Demidoff (1813-1870)

*

Din Suceava, ne-am dus spre Câmpulung şi, în ziua următoare, 26 august, am ajuns acolo. Este un oraş aşezat la poalele munţilor moldoveneşti, care încep în Ungaria şi se întind spre Marea Neagră, dar, acolo, nu sunt aşa înalţi ca aici, iar nouă, care treceam prin pustietatea Moldovei, ni s-au arătat privirii de departe şi poartă numele de Carpaţi. Cu cât eram mai aproape de Suceava, cu atât se arătau mai deşi şi, fiindcă se întind şi în lat, trebuia să umblăm poate de două ori pe atâta şi ne ofereau găzduire, noaptea, pe iarbă şi – ceea ce e de mirare – feriţi de primejdii. Chiar între ei sunt unele hanuri, clădite lângă drumul mare, spre folosul călătorilor, în care se puteau găsi şi rachiu (în textul original: „causticum”, deci o definiţie foarte sugestivă!), şi pâine, brânză şi poame.

*

Ţărani, la han – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Câmpulungul cuprinde multe case, încheiate cu măiestrie, din lemn de brad, şi are şi mulţi negustori ruteni, ce aduc, aici, tot felul de mărfuri din Polonia şi Transilvania…

*

Prin munţii Moldovei nu era sigur să mergi cu trăsurile şi trebuia sau să vindem trăsurile noastre, pe un preţ de nimic, sau să le dăm încolo. Pentru trăsura noastră, cumpărată cu 6 florini renani, nu am putut obţine, decât cu greu şi după multe rugăminţi, abia o şa, şi încă din lemn şi neîmbrăcată.

*

După ce au fost adunate, în sfârşit, toate cele 26 de persoane, ce ne fuseseră date drept escortă, şi s-a îngrijit acel agă turc să aducă nişte cai odihniţi, de pe păşunile câmpulungene, ridicându-i, în temeiul autorităţii militare, de oriunde puteau fi luaţi, lăsând, în schimb, pe cei de dinainte, pornim la drum şi suntem siliţi să trecem, de mai multe ori, râul Moldova, decât mai înainte, când ne aflam între Suceava şi Câmpulung, unde trebuise să-l trecem de câte zece ori.

*

Şi pentru a nu fi nevoiţi să mergem prea des contra torentului, a trebuit să alegem nişte poteci şi căi de pe povârnişul munţilor, ce erau, mai degrabă, pentru capre, decât pentru cai. Abia ne suiam pe un munte înalt, că din acesta se pornea altul, mai înalt şi, când am ajuns pe culmea lui, calul meu, de altminteri foarte răbdător, s-a pornit, de la sine, să se învârtească, de două sau trei ori, în cerc, şi a căzut de prea mare oboseală.

*

Lucava, Valea Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Lăsând caii noştri să mai răsufle o oră, ne suim, apoi, pe culmea cea mai înaltă şi, după asfinţitul soarelui, ne culcăm sub crengile brazilor, pe care întinsesem mantale şi covoare împotriva violenţei ploilor nespus de năvalnice, care au ţinut două zile întregi; în urma acestei încercări zadarnice, toate hainele noastre au fost udate de ploile de zi şi de cele de noapte, iar caii obosiţi sufereau încă şi mai mult.

*

În zori de zi, am ajuns la muntele cel mai înalt dintre toţi, şi când gândeam că, după ce l-am trecut şi pe acesta, nu mai rămânea nici un altul de trecut, iată un altul, mai abrupt ca primul, încât socoteam că am şi ajuns în regiunea norilor.

*

Din cauza ploilor neîncetate, se mai iveau şi alte neajunsuri.

Când ne aflam pe culmile cele mai înalte, ne temeam de tâlhari, despre care se credea că fuseseră speriaţi de mulţimea călătorilor şi că se ascundeau în pădurile întunecate, după ce se arătaseră, într-un loc, celor ce mergeau înaintea noastră, ca să-i vadă.

*

Pe aceste culmi înalte, poteca noastră era înfundată de arbori uriaşi, tăiaţi ca să încetinească năvălirea duşmanilor, şi se mai adânceau, săpate de picioarele cailor, cu mersul lor, încoace şi încolo, nişte gropi, pline atunci cu apă, de care nu se puteau feri caii, iar pe alocuri se înfundau în ele până la genunchi, şi dacă erau să treacă de aceste gropi, făcute la intervale egale, sau voiau să le ocolească, trebuiau să sară peste acei arbori, culcaţi la pământ, dar era negreşit o stâncă foarte greu de trecut.

*

Cum însoţitorii noştri nu puteau urca acel suiş călare, se apucau de cozile cailor, ca să se ajute şi, astfel, erau traşi, mai degrabă, decât mergeau; şi nici nu se putea lăsa ceva distanţă, de la unii, la alţii, decât cu primejdia vieţii” (Călători, VIII, pp. 260, 261).

*

Boian, moară pe Prut – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Acelaşi itinerariu este repetat, în 1709, venind tot de la Bender, unde se întâlnise cu Carol al XII-lea, de Johann Wendel Bardili, care trece prin Suceava, „un oraş aşezat pe un deal”, dar înnoptează, în drumul spre Câmpulung, „la o moară veche (socotind după descriere, la Berchişeşti – n.n.), într-o vale, în pădure, unde am petrecut noapte în tufăriş, lângă foc, deoarece nimeni nu s-a încumetat să intre în odăile de locuit, care erau locuite doar de o femeie bătrână. Ploaia, de care am suferit în ziua şi noaptea aceasta, m-a stânjenit foarte mult, pe lângă frigul de peste noapte.

*

De îndată ce a răsărit soarele, am pornit din nou şi am mers, mai departe, pe valea aceasta, de-a lungul râului, pe care l-am trecut de nouă ori, în cursul zilei, ceea ce s-a făcut fără vreo primejdie deosebită; totuşi, n-ar fi mers atâta de uşor, dacă n-ar fi dat Dumnezeu ca ploaia de ieri să înceteze, curând, căci, altfel, râul ar fi fost de netrecut.

*

În felul acesta, am ajuns, fără piedică, la Câmpulung, un orăşel moldovenesc, care este încă şi mai rău decât Suceava, şi nu se deosebeşte cu nimic de un sat. Aici am ţinut sfat, pe unde să continuăm drumul, în viitor, dacă ar fi mai bine şi mai sigur să o luăm spre oraşul Bistriţa, prin mijlocul Transilvaniei, sau să o luăm, ceva mai la dreapta, printr-o parte a ei, apoi prin Ungaria. Şi, fiindcă amândouă drumurile duceau peste munţi, am ales, din anumite motive, pe cel din urmă, şi n-am trecut prin Bistriţa, mai ales că era de temut că aceasta, fiind o cetate de graniţă, să nu fim reţinuţi, ceea ce s-ar şi fi întâmplat; am fost îndrumat spre altă localitate (Pojorâta – n.n.).

*

Am primit şi de la oamenii aceştia, din acea localitate, destule îndrumări despre tot ce voiam să ştim; am mai aflat că, abia cu câteva zile înainte, unii militari din armata suedeză au mers pe drumul acesta şi, dacă ne-am grăbi, am putea să-i ajungem din urmă. Caii noştri, potcoviţi numai pe jumătate, au fost atât de prăpădiţi de drumul pietros, de până aici, încât cei mai mulţi păreau că nu sunt în stare să mai facă vreun serviciu, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât noi nu puteam aştepta până să se vindece, şi nici să găsim un ţigan potcovar, iar munţii cei mai înalţi şi cei mai grei erau încă în faţa noastră. De aceea, am vândut caii bolnavi, schimbându-i pe alţii, sănătoşi, ne-am aprovizionat, mi-am schimbat însoţitorii, în afară de agă şi de evreu, care au rămas, mai departe, cu noi, şi am pornit din nou la drum, prin valea care, cu cât înaintai, se strâmta şi, în multe locuri, nu era mai largă decât o bătaie de puşcă.

*

Prin mijlocul ei curgea râul (Moldova – n.n.) pe care îl urmasem până aici şi pe care nu l-am pierdut niciodată, ci l-am trecut, zilnic, de mai multe ori, aşa cum şi astăzi l-am trecut de zece ori.

*

Pe munte, din amândouă părţile, se găseşte, ici şi colea, câte o căsuţă, unde valea are doar atâta lărgime şi atâta pământ, încât să poată hrăni câteva capete de vite. Sate întregi nu se întâlnesc aici, deoarece, într-o vale atât de îngustă, este cu neputinţă să se facă rost de hrană, şi nici măcar să se spere, în viitor, la hrană pentru oameni mai mulţi.

*

Spre seară, am poposit la o asemenea colibă mică şi ne-am aşezat pe sub streaşină, de jur, împrejur. La popasul acesta se desparte drumul spre Transilvania şi spre Ungaria, dintre care acela s-ar putea să fie ceva mai larg şi mai bun decât acesta. Cel puţin, aşa părea la început, că un călător trebuie să-l aleagă pe acesta: căci pe el s-ar mai putea înainta într-o căruţă mică, pe când drumul celălalt era doar o potecuţă de picior, care, cu timpul, nici nu se mai cunoaşte, iar pentru un călăreţ este tot atât de greu cât de periculos. Ni s-a spus că, aici, ar fi ultima locuinţă din Moldova (la fundul Moldovei – n.n.) şi că am avea de călătorit două zile întregi ca să ieşim din munţi şi din păduri, şi, de aceea, dis-de-dimineaţă, am pornit, din nou, la drum.

*

Am mai trecut de patru ori râul şi, apoi, l-am părăsit, în sfârşit, la dreapta, iar noi am luat-o, dimpotrivă, la stânga (pe Tâmpa – n.n.), ridicându-ne, din vale, la deal, ceea ce nu s-a făcut fără o vădită primejduire a vieţii. Cu cât te urci mai sus, cu atât prăpastia e mai mare şi mai îngust drumul, care, însă, în câteva locuri, îngăduie să călăreşti printre copaci, cu mai multă siguranţă. Sus de tot, începe o pădure, în care am întâlnit câţiva unguri călare, pe care nu i-am socotit a fi chiar fără bănuială, cu toate că, la întrebările noastre, de unde vin şi unde se duc, ne-au dat răspunsuri bune, şi anume că vin, din Ungaria, în Moldova, pentru nişte negustorii.

*

După aceea, am ajuns la o stână de oi, care, atunci, era cu totul goală şi părăsită. Ne-am informat ce putea însemna stâna aceasta, într-un loc părăsit, şi am aflat, de la moldovenii noştri, că locuitorii de la mai multe mile depărtare de munţi îşi mână, aici, oile, la păşune, pentru o vară întreagă, fiindcă, în unele locuri de pe munte, iarba este minunată; iar colibele acestea le serveau pentru prelucrarea şi păstrarea laptelui şi a brânzei.

*

Stână românească – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

După ce am trecut pe acolo, munţii s-au lăsat, iarăşi, în jos, încât îţi venea aproape să crezi că, în curând, se vor termina. Dar de-abia am coborât şi am fost nevoiţi să urcăm din nou, pe partea cealaltă; în felul acesta este alcătuit tot lanţul de munţi, şi anume că aceştia nu sunt legaţi unii de alţii, ci, de foarte multe ori, sunt despărţiţi printr-o vale, ceea ce oboseşte mult pe călător. Noi am suit câţiva munţi de aceştia şi ni se părea, întotdeauna, că unul e mai înalt ca celălalt, până când, pe la amiază, iarăşi am ajuns într-o vale încântătoare (valea Tătarcei, între Breaza şi Suliţa – n.n.), prin care curgea un pârâiaş frumos. Ne-am aşezat sub umbra copacilor, ca să ne bucurăm de odihnă şi să ne mai înviorăm puţin, şi, în această privinţă, pârâiaşul plăcut a făcut minuni.

*

Regiunea aceasta era atât de plăcută, încât am stat, aici, două ore şi, apoi, cu părere de rău, am părăsit acest loc încântător. Dar de abia am trecut pârâiaşul şi a început, iarăşi, un munte. După ce l-am traversat şi pe acesta, şi încă unul, şi trebuia să coborâm, din nou, la vale, am văzut, din depărtare, sus, pe culme, câţiva oameni, care au dispărut numaidecât, observând că au fost văzuţi. Nu puteam şti ce ar fi putut să însemne aceasta, mai ales că erau cu totul în afară de linia drumului, dar ei îl puteau observa bine, de pe muntele lor.

*

Şipotele Sucevei, Cataractul Sucevei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Fusesem preveniţi, de mai înainte, să fim cu băgare de seamă, deoarece regiunea aceasta este suspectă, căci, mai înainte cu câţiva ani, erau, pe aici, cete întregi de tâlhari, care despoiau călătorii şi chiar îi omorau. De aceea, calea aceasta, multă vreme, nu a fost sigură pentru călători, până au fost prinşi câţiva dintre aceşti ticăloşi şi ucişi.

*

Noi n-am mai făcut alte presupuneri, decât că aceştia, ce stăteau de veghe, ne vor fi semnalat, de îndată, şi că ne vor ataca, în curând, în număr mare, şi numaidecât ne-am strâns la un loc, pe cât îngăduia drumul, precum şi oboseala cailor, iar doi călăreţi au pornit ceva mai înainte, în recunoaştere, iar ceilalţi îi urmau mai încet” (Călători, VIII, pp. 280-282).

*

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

* 

Această carte înseamnă, deocamdată, mai mult notiţe din mărturiile străine despre incidenţa rară a Bucovinei cu istoria, foarte rar comentate şi, şi mai rar, puse în corespondenţă cu simulacrul de istorie moldavă, care a urmat după Bogdan cel Orb, până târziu, încoace. În final, când o voi şi redacta, în baza unei opţiuni unitare, pentru a fi publicată, cartea aceasta va cuprinde toate mărturiile despre regiunea geografică şi, apoi, istorică Bucovina, care zac uitate prin zecile de mii de pagini ale volumelor cu scrieri ale călătorilor străini, dar şi în cele ale mut prea des citaţilor, dar necitiţilor cronicari moldoveni.