Coşmar cu potăi

Victor Viorel Ponta

Traian Băsescu

Aţipisem. Sau poate că dormeam de-a binelea, când m-au zgâlţâit coşmarurile. Niciodată în viaţă, până astăzi, nu am avut coşmaruri. Nici nu prea îmi puteam închipui ce-s alea.

Astăzi, însă, am adormit de parcă m-aş fi prăbuşit în spaime. Nimerisem, mă prăbuşisem, mă scufundasem într-un haos (foarte asemănător sucevei lui ion lungu), iar două haine de monştri canini s-au repezit la mine. Să mă sfâşie. Am încercat să mă apăr, dar abia puneam eu mâna pe câte-o piatră şi se ivea cerber un ţestos primitiv, înţolit în uniforma jandarmeriei: “Să nu îndrăzneşti!… Nici măcar să ţipi să nu îndrăzneşti!”.

În cele din urmă, am ţâşnit din pat, din coşmar, din spaime, lac de sudoare. Ca să nimeresc în coşmarul nostru de fiecare zi: pe ecranul televizorului, băsescu şi ponta lătrau şi hârâiau ameninţători pentru ţară. Nu unul pentru celălalt, ci pentru ţară. Sfârşit. Din păcate şi pentru toţi vecii.

Somnul naţiunii naşte monştri

Monştrii vrăjmaşi ai românilor, pozaţi de vremeanoua.ro

În ţara în care ne-am născut, nu mai e loc şi pentru noi. Monştrii zămilisliţi de somnul naţiunii, Victor Ponta, Rovana Plumb şi tot neamul lor (desigur că nu i-am uitat pe monştrii înveteraţi, Băsescu, Udrea şi aliotmanul!) nu mai încap de noi, îi stânjenim în afaceri, în ciubuce şi ciubucuri.

De partea lor sunt ţestoasele fără creier, aceleaşi balabuste care înregistrează, printre glorioasele lor tradiţii de luptă, zdrobirea eroilor de la Plevna, Griviţa şi Smârdan, între anii 1878-1888, dar şi însângerarea ţării, de-a lungul neguroaselor paşalâcuri dâmboviţene.

Un întreg popor se zvârcoleşte de îngrijorarea că nici măcar aerul nu ne va mai rămâne, iar arendaşa mediului, Rovănica Plumb, înveleşte sarmale, la Iaşi, ca orice altă ţaţă bigotă.

Un întreg popor spumegă neputincios, iar pontosul de Ponta se ascunde popândău, fără să-i pese de ce vrem noi, atâta timp cât el vrea taman pe dos şi cu dosul în sus.

Niciodată, nici măcar în cele mai ostile vremuri ale circarului Băsescu, noi, românii, nu am fost mai singuri, mai fără viitor şi mai umiliţi. Iar ăştia, cu fundişagul Ilie Sârbu, Daciana Sârbu, Miron Mitrea, Titus Corlăţean, Radu Mazăre, Marian Oprişan, Marian Vanghelie, Gheorghe Nichita, Ecaterina Andronescu şi câţi or mai fi, ne întorc spatele şi ne râd în nas. Ei, cică, reprezintă poporul. Ei sunt poporul, ei sunt România, iar sfântul nostru Tricolor a ajuns să le ţină loc doar de eşarfe şi de obiele.

Cu ăştia e rău, cu ceilalţi rău ne-a fost. Şi-atunci, ce ne mai rămâne de făcut?