Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (V)

Iacobeni – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Plecând din Vama, pe „valea lungă şi netedă” dintre „munţii înalţi”, pe apa Moldovei, în sus, vale care duce „la târgul Câmpulung”, Baltazar Hacquet străbate localitatea, fără să noteze nimic, şi se îndreaptă spre Pojorâta, de unde, trecând Mestecănişul, merge la Iacobeni, unde exista, deja, o topitorie de metale.

*

„Atelierul metalurgic de la Iacobeni are o aşezare foarte prielnică, căci se află în mijlocul pădurilor şi lângă un râu mic – Bistriţa Aurie – care, tot timpul anului, nu duce lipsă de apă şi tot aşa se arată, şi săpăturile, care, până acum, au destul minereu şi nu sunt la prea mare depărtare. Alimentele nu sunt scumpe… Dar e lipsă de lucrători buni, căci cei mai mulţi nu sunt decât lepădătura altor ţări. Pe râul acesta, Bistriţa Aurie, care alimentează cu apă atelierul metalurgic, la câteva mile în jos şi în sus, înspre munte, se spală aur. Când am călătorit, atunci (1788), prin ţară, dispăruseră toţi ţiganii ce aveau această îndeletnicire. Metoda de aici, de a obţine aurul sau de a-l spăla din nămol, este tot aceea pe care am văzut-o şi în Ungariaşi Transilvania…

*

Iacobeni, minele – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Aurul care se spală din apa râului Bistriţa sau, mai bine zis, din mâlul lăsat de ea pe mal şi pe sinuozităţile sau prelungirile sale, este, întotdeauna, amestecat cu mult ocru, aşa că, de departe, marginile malurilor sunt colorate cu el, pe o lăţime de câteva picioare, şi, cu cât sunt mai colorate, cu atât speră mai mult aurarii să strângă aur. Albia munţilor este mult gâtuită de munţi şi este, de fapt, doar un torent, precum dovedeşte şi numele său slav. Căci Bistra sau Vistra înseamnă ascuţit sau tăios (N.N.: în realitate, înseamnă: repede), întrucât asemenea râuri năvalnice sapă adânc pământul, în tot locul.

*

Atelierul de la Iacobeni este punctul central pentru toată activitatea de spălare a aurului din acest râu, căci se spală aur şi în josul, şi în susul său…

*

Iacobeni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Aşadar, cum acest râu este aşa de gâtuit, nu se spală aur decât în micile porţiuni unde s-a mai retras, ca la Vatra Dornei, Dorniţa, Holda, mai jos de Iacobeni şi la Ciocăneşti, şi, mai în munte, mai sus, până la graniţa Maramureşului. Cu cât cobori pe acest râu, cu atât se spală mai mult aur, şi directorul atelierului de la Iacobeni, care face şi primirea aurului, m-a asigurat că, adesea, mai atârnă încă ceva cuarţ de grăunţii mari de aur, dovadă că acest aur a fost smuls din crăpăturile munţilor mai înalţi şi, apoi, cărat încoace de apă…

*

Numai la două ore de Iacobeni, s-a şi pornit o exploatare, la care s-au pierdut banii, căci minereurile conţineau prea puţin aur. Exploatarea a fost pornită în valea Fundu Moldovei, unde s-au săpat câteva galerii, spre nord-est…

*

Ajuns la graniţele Maramureşului, unde râul Moldova îşi ia obârşia, de pe vârful munţilor, şi curge spre est… n-am văzut vreodată mai frumoase păşuni de munte… Crescătorii greci şi armeni aveau, aici, herghelii întregi, care zburau în libertate. Cea mai mare şi mai mândră, în care se aflau şi caii cei mai frumoşi, era cea împărătească, înfiinţată de domnul locotenent-colonel von Cavaler, cu cai tătăreşti. Caii pentru herghelie au fost aduşi din munţii Astrahanului şi ai Caucazului. Armăsarii au costat, adesea, mai bine de două mii de guldeni. În anul când am fost eu, au avut nenorocul să piardă doi din cei mai frumoşi armăsari. Caii sunt crescuţi, aici, în libertate, totuşi ei nu pot rămâne pe aceste înălţimi mai mult de trei luni pe an. De aici, ei sunt mânaţi, mai jos, în regiunea dealurilor subalpine şi, apoi, chiar în câmpie, unde iernează. Cu venirea primăverii, pasc, din nou, pe dealurile subalpine şi, pe măsură ce dispare, treptat, zăpada de pe înălţimi, sunt şi ei mânaţi, iarăşi, mai sus.

*

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

*

Sus, de tot, se află nişte clădiri pentru caii bolnavi sau vătămaţi în vreun fel, ca şi pentru oamenii ce supraveghează herghelia împărătească. Aceştia sunt foşti cavalerişti, pensionari, dintre care cei mai mulţi au luat parte la războiul de şapte ani (din 1756-1763). Am mai găsit unii, care slujiseră, cu mine, în acelaşi regiment.

*

Ofiţerul care comanda aici ne-a primit cu multă prietenie. Acest om fusese trimis, de vreo două ori, cu două-trei sute de oameni, în ţara tătărască, pentru a cumpăra cai, împreună cu locotenent-colonelul amintit, ceea ce nu se mai practica acum. Comerţul ce se purta cu tătarii se făcea cu concursul armenilor, prin schimb; aceştia dădeau, la un preţ foarte mare, mătăsurile lor proaste şi alte mărfuri, pe cai” (Călători, X, II, pp. 832-834).

*

După ce cercetează, în amănunţime, obcinile Bucovinei, şi le descrie din perspectiva naturalistului care era, Hacquet ajunge la Putila, unde se afla o mănăstire, dar „dezmăţul din partea locului” era în floare, răspândind repede sifilisul, adus de oştile ruseşti, cu ocazia războiului din anii 1768-1774. Aici, la Putila, îl întâlneşte Hacquet pe ţăranul huţul, care o făcea pe „căpitanul sau judele” şi care „îşi avea micul său harem acasă”, chestie preluată, după moda citatului din citat, de istorici, de folclorişti şi de etnografi şi, în general, de mai toţi necitiţii. Acel huţul i-ar fi declarat lui Hacquet, dar declaraţia sună extrem de fals, celebrul citat al pseudoculturii istorice bucovinene:

*

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

* 

„Odinioară, în munţii aceştia, noi eram ucigaşi şi tâlhari, dar acum ne-am obişnuit cu munca şi ne-am îndreptat… Muntele era locul nostru de scăpare, atunci când eram urmăriţi pe câmp, însă, cum s-au înmulţit oamenii tot mai mult, nu au putut scăpa, întotdeauna, de urmărire, aici, nici moşii şi părinţii noştri, şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât de schimbat felul nostru de viaţă” (p. 835).

*

Şi continuă Hacquet: „Acest bărbat, aşa cum sunt oamenii de felul lui, a fost destul de darnic, să nu primească nimic pentru laptele şi brânza ce i le mâncasem sau pentru hrana calului, oricât am vrut să-l silim să primească plata cuvenită. Este drept că, printre oamenii aceştia, sunt unii care se ocupă cu geambaşlâcul de cai şi care au o avere de douăzeci-treizeci de mii de guldeni, dar această avere nu îi schimbă cu nimic. Ei trăiesc şi rămân, mai departe, vechii ruteni şi moldoveni de altădată. Singurul lor folos este că beau, când au chef şi au şi rachiu, destul ca să-şi potolească pofta de răzbunare”.

*

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

* 

Coborând spre Straja, Hacquet hotărăşte să părăsească munţii şi se îndreaptă spre Rohozna, apoi spre Budineţ şi Hliniţa, călătorind pe „Drumul Sării”, deci pe primul „drum împărătesc”, menit să facă parte din „calea ascunsă, care merge, de la Umor, spre Galiţia”, despre care am mai vorbit.

*

Într-o a doua călătorie în spaţiul românesc, care începe la Hotin şi continuă prin nordul Basarabiei, prin Moldova de dincoace de Prut şi prin Transilvania, Hacquet vizitează, iarăşi, şi Bucovina, venind, de la Bistriţa, pe valea Bârgaielor şi peste Pasul Tihuţa, dând de „frumoase păşuni de munte („pojane”), pe care păşteau cirezi mari de vite cornute şi de cai, ce aparţineau armenilor,care fac comerţ cu ele prin toată Moldova, ca şi aici, în Bucovina şi în Galiţia” (p. 858).

*

Negustor armean din Siret – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

La Şaru Dornei, naturalistul breton constată că „această apă e dintre cele mai tămăduitoare” şi că „ar fi de dorit ca această apă, care se află chiar la graniţa Bucovinei, să rămână în proprietatea statului austriac, întrucât s-ar putea executa, cu puţină cheltuială, şi vasele pentru trimiterea, de aici, a acestei ape minerale” (p. 858).

*

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

„Ţiganul dacic”, deci din toate teritoriile româneşti (expresia e luată de la Sulzer), are parte de convingătoare portretizări:

*

„Părul este, întotdeauna, aspru şi negru ca tăciunele, aşa cum au, de obicei, toate naţiile asiatice meridionale şi orientale. Ochii negri sunt mari, cu o privire ascuţită şi, adesea, sălbatică. În e priveşte trăsătura morală care-i caracterizează, este să trăiască fără nici o constrângere şi liberi, pe cât le e cu putinţă. Ţiganul dacic nu prea are multă religie, ci doar nişte noţiuni superstiţioase şi proaste despre religie, la care nici nu se prea gândeşte. Nu este prea sângeros, din cauza fricii sale înnăscute, altminteri aplecat spre furt, fără a comite, însă, mari violenţe, ci umblând doar cu şiretenii; trăieşte foarte sordid, iubeşte, ca toate popoarele primitive, băuturile spirtoase şi tutunul de fumat, pe care nu-l dispreţuiesc nici femeile lor. Numai de nevoie mai face câte o muncă şi aceasta constă în prelucrarea aramei, a fierului şi a metalelor nobile, pe care le lucrează, de cele mai multe ori, sub cortul său, în timp ce nevasta şi copiii pun în mişcare foalele. Cei mai săraci din acest neam fac linguri de lemn, precum şi coşuri împletite, cu mâna, din coajă de copac şi, tot astfel, cutii şi alte obiecte, pe care le duc la vânzare din casă în casă, pentru a avea prilejul de a putea cerşi sau fura. Nevoile lor sunt atât de reduse, încât nu au nici paturi şi nici primeneli; cel mult, au câte două cămăşi, pe care izbutesc să le mai păstreze albe, cu toată viaţa lor sordidă…

*

Ţigan cu covată – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Portul acestor ţigani este simplu; copiii umblă, adesea până la zece ani şi chiar şi după aceea, goi de tot şi numai frigul cel mai mare îi sileşte să se acopere cu haine de blană sau de altele. De cele mai multe ori, trăiesc, iarna, prin păduri; mai mult pe sub pământ, decât pe pământ, dacă nu îşi ai bordeiele lor proprii.

*

Bărbatul poartă pe cap o căciulă de oaie, ce atârnă în jos, pieptul este continuu gol şi, cum aceşti oameni nu stau închişi în odăi, nu sunt deloc sau doar rareori expuşi unor boli de plămâni. Pe trup poartă o cămaşă, peste ea, o haină („iakina”), care e prinsă cu o cingătoare de piele, nădragi lungi şi, de cele mai multe ori, nu au nimic în picioare sau doar papuci.

*

Ţigancă, ghicind în palmă – de Julius Zalaty Zuber

*

Femeile sunt îmbrăcate aproape la fel ca bărbaţii, dar pe cap, în loc de căciulă, au o basma de pânză, şi mai atârnă pe ele toate zdrenţele cu putinţă, pe care le-au putut căpăta. Haine roşii sau vărgate cu galben, ca şi cizme sau papuci roşii, sunt ceea ce le place mai mult.” (Călători, X, II, p. 859).

*

Cam astea ar fi, în esenţă, mărturiile medicului şi naturalistului breton Baltazar Hacquet despre Bucovina, lor adăugându-li-se chestiuni care ţin de profesia de naturalist bine informat şi cu lungi călătorii, prin întreaga Europa, pe parcursul vieţii.

Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (IV)

Suceava, Ruinele, în 1805 – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

În iulie 1788, Suceava, „care, după ruinarea sa de tătari…, şi-a pierdut statutul de reşedinţă a domnilor…, nu-şi mai poate veni în fire. A rămas pustiu de tot, vreo patruzeci, până la şaizeci de ani, după ce războiul, ciuma şi foametea au nimicit cu totul populaţia sa. Azi, s-au aşezat, acolo, armeni şi o adunătură de alţii ca ei, tot atât de păgubitori oricărei ţări… şi locuiesc vreo sută de case, mai ales de lemn, printre care răsar, în sus, ici şi acolo, zidurile înalte şi turlele bisericilor vechi, ruinate, precum şi, pe un deal, zidurile vechii Curţi.

*

Când am fost aici, în iulie 1788, mai erau fugiţi cei mai mulţi locuitori, din cauza incursiunilor tătarilor, aşa că nu găseai la nimeni nici o întreprindere valabilă.

*

Suceava – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Acest oraş a fost, pe vremuri, foarte întins, precum se poate vedea, şi acum, după zidurile sale cele vizibile, cât şi cele de sub pământ, şi se pare că a avut şaptezeci, până la optzeci de biserici mari, iar azi nu mai are decât patru, foarte neînsemnate.

*

Comerţul, care se purta pe vremuri, cu blănuri, prin Ungaria şi Transilvania, spre Rusia, se pare că ar fi fost foarte însemnat, dar azi nu mai vezi nici o urmă de aşa ceva.

*

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

… Populaţia din Moldova are următoare însuşire: cu cât oamenii trăiesc în stare mai naturală, fără constrângeri, cu atât au o constituţie mai bună. Bărbaţii şi femeile sunt frumoşi, mai ales aceia care pot duce o viaţă tihnită. La bărbaţi, am găsit două trăsături care îi deosebesc de europenii occidentali, şi anume: că au gâtul mult mai gros şi picioarele mai subţiri, aşa cum se observă la turci… Aceasta s-ar putea datora şi faptului că nu poartă nimic împrejurul gâtului şi că îşi răcoresc, adesea, picioarele în apă rece, mai ales turcii, care obişnuiesc şi mai mult aceasta, decât moldovenii.

*

Femeile sunt pline de putere şi foarte bine croite. Organizarea gospodăriei lor se face ca ele să nu aibă nimic sau aproape nimic de făcut, mai ales cele care locuiesc la oraş. Una sau două cămăruţe ajung pentru întreaga familie. Cu gătitul nu e multă muncă, întrucât totul se reduce la un singur fel de mâncare. Rufele constau doar dintr-o cămaşă simplă, fără alte garnituri, şi aşa mai departe; sunt, deci, puţine nevoi şi, de aceea, şi puţină muncă, şi, de aceea, oamenii sunt mai sănătoşi şi mai zdraveni decât moleşiţii din marile oraşe europene, cu mesele bine încărcate, la care multe mâncăruri aduc tot atâtea boli… Aşa cum e felul de viaţă foarte simplu, aşa e şi îmbrăcămintea.

*

Omul de rând din Moldova, care, cum spune pe bună dreptate domnul Sulzer, nu e, de fapt, un român, ci mai mult un slav, are capul tuns numai în faţă, şi acoperit cu o căciulă înaltă, neagră. Poartă doar mustaţă. Pe trup are o cămaşă lungă, peste iţarii lungi şi albi, de lână, şi e încins cu un chimir, prevăzut cu un cuţit. Pe deasupra, o haină albă de lână, cu sau fără mâneci, în picioare are încălţăminte de coajă de copac. Femeia poartă părul împletit în cozi şi îl acoperă cu un ştergar sau o maramă lungă, albă, care acoperă şi bărbia. În jurul gâtului, nu are nimic. Pe corp, are o cămaşă lungă, brodată în partea de sus, peste cusătura cu lână colorată, pe deasupra, un fel de şorţ-fustă, de lână neagră, cu alesături cu dungi roşii. Nu ştiu ce alt nume mai potrivit s-ar putea da la această parte de îmbrăcăminte, căci totul este un şorţ, lat de trei-patru picioare, care se strânge peste şolduri, în aşa fel, că se petrece puţin până într-o parte. Îmbrăcate în felul acesta, femeile nu pot face decât paşi foarte mărunţi, de aceea obişnuiesc să ridice un colţ şi să-l bage în brâu. În jos, poartă colţuni întregi sau pe jumătate şi, în picioare, opinci sau sandale.

*

Suceava, la Şipote – de Rudolf Bernt

*

Nobilii, ca boierii divaniţi, boierii şi mazilii, îşi au, ca şi ţăranii, portul lor naţional. Boierii divaniţi, care, de cele mai multe ori, coboară din familii imperiale greceşti şi s-au născut la Constantinopol, sunt nobilii care stau în slujba Porţii. Ei poartă barbă ca şi turcii însuraţi. Boierul comun, însă, poartă numai mustaţă. Au capul tuns în parte şi poartă o căciulă înaltă de blană, cu fundul de mătase sau catifea şi nu rotund, ci pătrat (işlicul). La ţinuta de ceremonii sau la a celor aflaţi în slujbă la curte, nu se mai vede fundul căciulii. În jurul gâtului au, adesea, ca şi orientalii, o basma lungă, de mătase sau de altă materie, dar, de cele mai multe ori, nu poartă nimic. Peste cămaşă, poartă un lung „iancăr” (un fel de veston sau jiletcă cu mâneci, numită „iankura”) sau două asemenea haine, care se pun una peste alta şi se strâng cu o cingătoare. Pe deasupra, se poartă o haină îmblănită sau „jatzşine” (termenul e german – N.N.) tot atât de lungă. De cele mai multe ori, este din mătase sau bumbac. Ei poartă ceacşiri, ca turcii, dintr-o materie galbenă sau roşie, apoi un fel de cizme scurte sau cipici, ce sunt cusuţi de şalvari şi care se numesc „meşti”, peste care vin pantofii sau papucii, ce se leagă, de obicei, la uşa camerei. Nu este lucru neobişnuit, la oamenii aceştia, să poarte, una peste alta, trei haine îmblănite, în timp ce, în camerele lor, se face puţină căldură sau chiar deloc, lucru mult mai sănătos decât camerele supraîncălzite, etc.

*

Suceava, biserica armenească – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

… În faţa oraşului Suceava, care nu are nici ziduri înconjurătoare şi nici şanţuri, se află, spre apus, o întăritură, în care sunt cuprinse nişte clădiri bisericeşti, şi care se numeşte Zamca. Călugării, care stăteau, odinioară, acolo se puteau apăra destul de bine de atacurile tătarilor şi ale haidamacilor. Alături, am găsit, atunci, un mic corp de trupă, de vreo mie – o mie cinci sute de oameni, cantonaţi, acolo, pentru apărarea oraşului de tătari, care se arătau doritori să pătrundă cu forţa în el.

*

Spre sud-vest, pe o înălţime plăcută, se află fosta mănăstire Sfântul Ilie, unde sunt izvoare minunate, din care s-ar putea trage apă în oraşul Suceava, cu mare folos. De aici, încolo, toată regiunea e foarte deluroasă şi pământul e foarte moale.

*

Suceava, mănăstirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Iliceşti sau Ilişeşti este, de asemenea, o fostă mănăstire de călugări, al cărei egumen sau stareţ era arhimandritul întregii Moldove de Sus. Când au luat austriecii ţara în stăpânire, era un oarecare Meletie superior al mănăstirii. Cum acest om era foarte capabil, a fost făcut vicar general. Cum, însă, ducea o viaţă destul de slobodă şi de puţin aşezată, căci avea, în mănăstire, haremul său ascuns, nu a voit să aştepte desfiinţarea mănăstirii sale, după care ar fi trebuit să se obişnuiască cu înfăţişarea socotelilor şi cu un trai modest, ci a găsit cu cale să se facă nevăzut, împreună cu o sumă însemnată de bani, şi trăieşte, acum, într-o altă mănăstire a principatului Moldovei, dar nu cu prea mare îndestulare. Şi aici, pe lângă această mănăstire, s-a întemeiat un sat pentru coloniştii germani. Acesta era al optulea şi ultimul pe care l-am văzut în această provincie nouă, toate foarte bine aşezate şi, măcar că locuinţele, ca şi grajdurile şi şoproanele, sunt din lemn, sunt, totuşi, foarte bine făcute, dar este păcat că nu poţi, niciodată, să te aştepţi, din partea imigranţilor, la ceea ce sperai de la ei, după cum va arăta şi viitorul…

*

De la Ilişeşti, înaintând, mai departe, spre sud, unde se ajunge la punctele de graniţă Corlata şi Capu Codrului, am găsit, la trecerea mea prin această ţară, avanposturile corpului austriac, în palăncile şi întăriturile care apărau, aici, o cale de comunicaţie secretă, care ducea, din Transilvania, tot mereu prin munţi, până în Galiţia (N.N.: este vorba de „drumul sării”, cum a rămas cunoscut, care venea, dinspre Bistriţa, pe Tihuţa, prin Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului şi Păltinoasa, apoi, prin Cacica, Solca, Horodnic şi Vicove, ducea la Cernăuţi), în care voiau să năvălească turcii, care înaintaseră până la Baia.

*

La Capul Codrului, unde încep munţii cei îndreptaţi spre sud şi unde ajungi într-o vale parcă închisă, iese din Carpaţi năvalnicul râu al Moldovei, care, însă, aici nu e mare şi poate fi trecut, vara, în tot locul, cu piciorul.

*

De la locul amintit, în urmă, am mers, de-a lungul râului, spre nord-est, pe o vale îngustă, acoperită cu o pădure minunată, prin care a fost croit un drum drept până la satul Humor, ce se află la oarecare depărtare de râu. Acest loc este bine întărit şi îngrădit, de-a lungul întregii văi, şi erau cantonate, aici, două companii ale unui regiment teritorial, care păzeau, cu două tunuri, această trecătoare…

*

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

În dreptul localităţii Vama, unde râul amintit primeşte râul Moldoviţa, ce vine din nord, este o frumoasă vale netedă, încinsă, de jur, împrejur, de munţi… Vama are o poziţie plăcută şi câmpul dinaintea sa, care se numeşte „Lung” (Schlaf), este închis de munţi înalţi, spre nord. În acest colţ de munte, am aflat coloana despre care povesteşte domnul Sulzer (N.N.: pe care ezit să-l inserez, ca mărturisitor, aici, pentru că studiul său despre „Dacia Carpatică” nu prea se bazează pe ceea ce a văzut, ci doar pe ceea ce a citit), dar poate că el nu a văzut-o, căci el spune că aici ar fi fost înfrânţi tătarii, în anul 1718…, ceea ce, însă, cum arată inscripţia, s-a întâmplat cu doi ani mai înainte.

*

Stâlpul de gresie albă, moale, înalt de doi stânjeni şi cu patru muchii, se înalţă la vreo două bătăi de puşcă, spre sud-est, de acel loc” (Călători, X, II, pp. 827-832).

*

„Stâlpul lui Vodă” de la Vama înseamnă, de fapt, o ironie crudă la adresa lipsei noastre de memorie. În fond, ce omagiem noi, românii, la Vama? Omagiem… victoria tătarilor asupra trupelor maghiaro-austriece, care tătari, pentru că Mihai Racoviţă Vodă le promisese zece mii de galbeni, pe care nu-i avea, au primit învoirea ca, în contul datoriei, să prade Moldova dintre Siret şi Nistru. Omagiem, deci, prădarea, cu învoire de la domnie, a mai bine de două treimi din Moldova. Halal să ne fie!

*

Nu spun că stâlpul de la Vama ar trebui să fie distrus, pentru că un popor cu puţine relicve, precum al nostru, are obligaţia de a păstra intacte absolut toate moştenirile. Dar mai avem şi obligaţia de a şti că stâlpul de la Vama nu înseamnă un omagiu adus glorioşilor noştri voievozi din vechime, ci un stigmat pe neputinţa noastră de după ei şi până azi.