La Cluj, în căutarea demnităţii pacientului

Bastilie Râmbu: Pe aici nu se trece!

Suceveanul cu bani puţini şi, prin urmare, bugetari, dar care pune oarece preţ pe demnitatea sa de pacient, nu are de ales, atunci când îi dă brânciuri sănătatea: trebuie să treacă munţii, spre Cluj Napoca sau spre Târgu Mureş (aud că nici Timişoara nu-i mai prejos), furişându-se tiptil pe lângă Bastilia spitalicească a lui Bastilie Râmbu, cea ferecată, şi la propriu, şi la figurat, cu şapte lacăte şi cu tot atâtea nocive înfumurări. Şi scapi, astfel, şi de aerele lui Claudiu Brădăţan, şi de ipocritele ofuscări ale ţaţelor din Şcheia, puse nazist de gardă, cu cartela, la uşile veşnic ferecate (ca şi inimile multora dintre plimbătorii de halate prin Bastilia medicală suceveană).

*

Suceava are, desigur, şi medici buni şi omenoşi. Mulţi. Îi lipseşte doar spitalul, deci chestia aia comunitară, mai curând templu, decât instituţie, în care suferinţa omenească să-şi afle şi vindecare, şi mângâiere. Există, în fond, şi “demnitatea de muritor” a fiecărui om, de care ar trebui să se ţină cont, inclusiv la Judecata popească de Apoi, dar care nu face nici două carboave ruginite în arealul managerial bastilian al ciracilor lui Râmbu.

*

Am, înainte de a părăsi Suceava bastiliană, o curiozitate: mă crede cineva, în afară de minunatul domn doctor Mihai Creţeanu, care a văzut documentele, că am făcut, la Cluj, un examen cardiologic complet şi exhaustiv, dar fără să pot da un singur ban ciubuc? Poate cuprinde mintea suceveanului realitatea ardeleană a existenţei unei mişcări, în cadrul tinerilor medici maghiari şi români, împotriva vechilor metehne şi practici doftoriceşti?

*

Din toate aceste pricini, în primele zile ale acestui an, am fo’ la Cluj şi mintenaş dom’ doftor mi-o ţâpat o oarece beteşugeală, cu brişca, în slană. În două săptămâni, în Spitalul Municipal “Clujana”, am beneficiat de o realitate medicală românească exemplară şi am cunoscut şi îndrăgit vrednicul neam ardelenesc.

Dr. Horaţiu Silaghi

*

La Cluj, toată lumea îţi zâmbeşte şi te întâmpină ca pe un prieten aşteptat şi cu bucurie regăsit. La Cluj, vorba unui citat dintre numeroasele care împodobesc pereţii, medicul este singurul artist care poate sta de vorbă cu opera sa. Chirurgul meu, domnul Dr. Horaţiu Silaghi, are toate datele unui savant: profesionist de excepţie, om descheiat la suflet, glumeţ şi comunicativ, mai curând partener, mai curând suflet care te înfăşoară în aura-i benefică, care trăieşte, suferă şi se bucură odată cu tine. La fel, deşi mai taciturn, mai scump la vorbă, dar nu şi în trăiri, este şi rezidentul pe care îl desăvârşeşte, Alexandru Ioan Jipa. Un alt medic de excepţie, care suferă şi se bucură pentru fiecare pacient în parte, am văzut că este domnişoara Dr. Daciana Chirilă, cu care nu am schimbat nici o vorbă, dar pe care am admirat-o, ca medic, tot timpul.

*

Întregul personal spitalicesc, de la femeia de serviciu, până la şeful de secţie, se dedică, pur şi simplu, alinării şi vindecării suferinţei. Şi nu poţi să strecori o bancnotă cât de mică în buzunarele halatelor, nici măcar în semn de omagiu, de recunoştinţă, de preţuire, pentru că, dacă încerci să o faci, abia atunci ai parte de reproşuri, ba chiar şi de supărare. Mie îmi era ruşine să nu pot să-i ofer asistentei, care m-a îngrijit ca o fiică, doamna Ramona Hognoghi, măcar o ciocolată.

*

Dănuţ Salak

Neamul ardelenesc mi s-a arătat, mai întâi, prin Dănuţ Salak (se pronunţă “Şoloc”), un tânăr clujean internat şi operat odată cu mine. Pe el aveau să-l viziteze, din toate părţile Ardealului, unchi şi veri pe care nu-i mai întâlnise din copilărie, dar care săriseră ca arşi, când au prins de veste că “unul, din neamul nostru Salak, se află pe un pat de spital”. Neam vechi românesc, în care există şi un strop de sânge unguresc, pentru a consacra o splendidă sinteză ardelenească.

*

Frate de suferinţă şi de vindecare, Dănuţ Salak, un fecior care şi-a construit singur destinul de om pe deplin împlinit, mi-a rămas prieten pe viaţă.

*

Un personaj, deprins parcă de pe Columnă, bădiţa Pantiş din Piatra Craiului, miner artificier, vreme de peste două decenii, om cu grai neaoş şi cu atitudini demne de ardelean din prozele şi scenariile lui Titus Popovici, m-a impresionat, mai întâi, prin cunoaşterea temeinică a semnificaţiilor portului căciulii (de care nu se despărţea cu nici un preţ), domnia sa purtând-o înfundată, că doar e necombatant, prin vârstă. Om înţelept, vârtos şi demn, cumpănit, dar ferm, bădiţa Pantiş părea să fi descins din vremurile lui Horea într-o realitate contemporană care nu-l impresiona, dar pe care o acceptă, câtă vreme nu se atinge de vechile lui chibzuite obiceiuri.

*

Vasile Petrean era suspectat de o boală îngrozitoare şi, de aceea, chinuit cu o puzderie de proceduri sofisticate şi epuizante, dar găsea în el puterea de a ajuta pe toată lumea, sărind în ajutorul tuturor, la orice oră din zi şi din noapte. Chip de sfânt, aură de bunătate liniştitoare, Vasile Petrean a ieşit cu bine din întregul calvar, iar domnişoara Dr. Daciana Chirilă s-a bucurat aproape copilăreşte, atunci când pacientul domniei sale s-a dovedit a fi pe deplin sănătos. Toţi ne-am bucurat, pentru că, în fond, arareori ne-a fost dat, în viaţă, să întâlnim oameni de o asemenea modestă sfinţenie.

*

La Cluj, am auzit şi un proverb ardelenesc interesant, care o să mă ajute mult în a ignora prostia omenească, oricât de agresivă ar fi ea. Zice proverbul: “Dacă te naşti prost de mic, n-ai treabă, fluieri toată viaţa“.

*

Fluieraţi fericiţi, domnilor, eu nu am să vă mai stânjenesc vreodată.