Proze bucovinene: Bătrânii

O proză de Ion Buhă, ilustrată de Ovidiu BOA

Parcă-i văd. Bătrâni zgribuliţi, cu sumanul pe umeri, de era iarnă sau vară, erau nedespărţiţi. La târg mergeau amândoi şi amândoi se întorceau.

*

Întreg satul ştia când venea Iordache cu baba lui din târg. Erau în stare să trezească un târg, nu un sătişor cum e Ilişeştii. Căci moşneagul era poznaş, îşi lua o trişcă cu el şi, când amorţea din cântare, se punea pe fluierat şi-i zicea de clocotea satul de doinele lui. Şi le potrivea bine, că şi baba, la o urmă, se înduioşa şi-l însoţea din gură, cu vocea ei răguşită şi tremurătoare.

*

Câteodată, veneau mână în mână şi hodorogeau cât era drumul de lung. Îţi era mai mare dragul să-i vezi pe moşnegi cum se giugiuleau şi se sărutau, parcă erau luaţi numai de trei zile.

*

Mai totdeauna erau ciocniţi. De se întâmpla s-o supere cu ceva, n-avea zile bune în casă. Căci baba era rea de mânie, era în stare să bocească trei zile, fără s-o poată molcomi cineva. Nu că era cea sfadă la mijloc, ia, aşa, o vorbă nechibzuită a moşneagului îi învenina sufletul. De aceea, moşneagul tot cu binişorul o lua şi din „băbuca mea“ n-o slăbea. Baba, slabă, se întâmpla de se-mpiedica şi cădea, şi-i venea greu să se scoale, iar Iordache o vorbă necugetată nu-i zicea, ci:

– Da‘ scoală, babă hăi, cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, şi hai acasă, că ni-i flămândă gloata!

*

Da‘ de unde gloată! Noi, cei tineri, aşa i-am apucat: nici o codiţă de suflet pe lângă casă. Cei bătrâni povesteau să fi fost avuţi, odată, dar scârba să-i fi adus în aşa hal. Şi mama ne spunea:

– După ce li-o murit băetul, li-o plesnit bătrânilor o doagă…

*

Aşa era baba Aniţa, când se întărta: se suia pe cuptor, îşi punea o cărămidă caldă la şele şi gemea de-l scotea pe moşneag din sărite. Moşneagul, învăţat tot cu buna, îi făcea mâncărică călduţă, numai de pus înainte. Dar baba, şireată, nu se da jos, până ce moşneagul n-aducea o litră de rachiu şi-i zicea:

– Da‘ dă-te jos, babă, că ţi-am adus un lecuşor de frunte!

*

Ş-apoi să fi văzut cum începea, din nou, dragostea!

*

Eram cu casa alături. Stam mai mult la ei, decât acasă. Pentru mine era cea mai mare fericire să stau pe genunchii lelei Aniţa şi să fiu desmierdat de acei moşnegi stingheri, care trăiau numai din trecutul lor. Şi cine ştie ce greu trecut le umbrea inima, căci, de câte ori mă desmierda lelea mai cu foc, moşneagul, cu ochii muiaţi în lacrimi, îi da cătră babă:

– Ce zici, băbucă, păcat că nu-i al nostru, hî?

*

Şi baba mă giugiulea ca pe feciorul ei. Dar era şi măiastră, că cunoştea îndată cum nu-mi era bine. Atunci, grija babei nu era proastă, îmi stângea cărbuni şi mă descânta de deochi.

*

Când erau la târg, eu nu-mi aflam locul. Perindam, de sute de ori, grădina desgrădită a moşnegilor. Şi niciodată nu veneau cu mâna goală. Ş-apoi lelea îmi povestea ce-a văzut prin târg şi moşneagul punea de mămăligă.

*

Eram dus, de mult, la şcoală, în târg. De moşnegi nu mai auzeam nimic.

De multe ori, mă întorceam cu gândul în acea căşcioară goală şi senină a unchiaşilor şi mă visam pe genunchii lelei Aniţa. Îi vedeam cum mă vor întâmpina, cu lacrimi în ochi, şi baba, mai curioasă ca oricând, îmi va zice:

– Cum ţi-o mers, puiul mătuşei, tare ai mai slăbit printre străini…

*

Iar moşneagul, cu vorba lui cumpătată, îi va răspunde:

– Aşa-i cine vrea s-ajungă domn, babo!…

*

Vacanţele erau pe pragul şcolii şi tata venise după mine. Pe drum, am început a-l descoase despre trebuinţele de-acasă. Tata îmi povestea că mama a copt plăcinte şi de-abia mă aşteaptă, că fraţii mi-s sănătoşi. Şi-mi începuse a îndruga tata câte şi mai multe: că avem alt hargat şi că-i pare rău după Gavril, care s-a dus la cătane. Nici nu ştie cum va ieşi mama la capăt cu ăsta nou, până ce se va întoarce el, că ar tot şedea şi mânca numai degeaba.

*

Pe moşnegi parcă i-a fost uitat. Într-un târziu, după ce s-a hrănit tata de vorbit, l-am întrebat:

– Da’ cum îi merge, tătucă, moşului Iordache şi lelei Aniţa?

– Ei, să fii tu sănătos, măi Ţică, ei s-o petrecut, mai întâi Iordache, ş-apoi s-a dus şi baba pe urma lui…

*

Şi tata îmi povestea cu haz cum îl bocea baba pe moşneag, de râdea şi preotul: „Bobocul, trandafirul meu, mândria bătrâneţelor mele, ce-am să mă fac eu fără tine?“.

El credea că-mi face vreo bucurie şi râdea cu gust, pe când gândurile mele se îndreptau spre leagănul dulce al copilăriei“ (Junimea literară, nr. 2/1905, pp. 21-22).

Cluj Napoca, oraşul memoriei româneşti

Placa, dezvelită în memoria lui Nicolae Drăganu

*

La Cluj Napoca, memoria neamului te întâmpină la tot pasul. Clujul se dezvăluie, de altfel, mai mult prin memorie, aidoma unei cărţii vii, fremătătoare. Rar casă din Cluj care să nu ascundă pagini întregi de spiritualitate românească, redată sumar pe câte o plăcuţă comemorativă.

*

Intenţionat am început aceste amărăciuni răzleţe (eu provin din Suceava lui Lungu şi Nechifor, din Suceava care şi-a azvârlit ctitorul, pe voievodul Petru Muşat, la mama dracului), cu plăcuţa închinată memoriei universitarului Nicolae Drăganu, primar al Clujului, între anii 1933-1938. Nu prea ştiu mare lucru despre ilustrul înaintaş ardelean, dar important este că numele lui are parte de “pomenirea” zilnică, la care îndeamnă chiar şi cărţile religioase.

*

Ceva mai încolo, la intrarea într-o clădire impresionantă, văd altă placă comemorativă, cu numele unui poet relativ modest, adică mai puţin valoros decât, de pildă, Constantin Ştefuriuc al nostru, căruia pigmeii liricoizi suceveni i-au şters definitiv numele din calendarele vremelniciei:

*

Placa închinată memoriei poetului Aurel Gurghianu

*

P celălalt trotuar, întâlnesc spiritele bune, aşa cum mi le tot închipui pentru posibilul cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, “Fuga lui Dracula”, care s-ar putea realiza, între Reuseni şi Tihuţa, pe parcursul verii viitoare:

*

Spiritele bune

*

Cu Mathias Corvin am o pricină mai veche, deşi monumentul, aflat încă în schiţă de proiect, pe la anul 1900 (schiţă reprodusă în “Iconografie transilvană”, de pe acest site), nu minte în numele lui Corvin, ci în numele generaţiilor târzii şi spuzite de ură.

*

Monumentul lui Mathias Corvin

*

Regele maghiar merită un monument grandios în Cluj, acolo unde încă i se mai păstrează casa, flancată de o arhitectură specifică vremurilor.

*

Casa lui Mathias Corvin

Biserica Catolică din megieşia casei lui Corvin Rex

*

Problema care mă deranjează la monumentul lui Corvin este cea a minciunii sfruntate, reprezentată de depunerea steagurilor armatei învinse la picioarele regelui. Iar căpeteniile maghiare aruncă, trufaş şi cu dispreţ afişat, numai steagurile moldoveneşti ale oştirii lui Ştefan cel Mare:

*

Steagurile lui Ştefan cel Mare, aruncate la picioarele lui Mathias Corvin

Alte Steaguri ale lui Stefan, călcate în picioare de minciuna “artistică”

*

Dinspre Piaţa Mathias Corvin, se deschide, cu un splendid Monument al Unirii, pietonalul clujean, care, spre deosebire de cel sucevean, nu blochează circulaţia rutieră cu cârciumile lui Boc. Şi asta pentru că Boc, spre deosebire de Lungu, nu are cârciumi.

*

Capătul pietonalului clujean

*

De-a lungul superbei străzi, întâlneşti alte şi alte monumente, inclusiv celebra lupoiacă din legenda lui Remus şi Romulus.

*

Lupoaica legendelor latine

*

În celălalt capăt al pietonalului, Teatrul Naţional, flancat de două statui, îţi fură imediat privirile. Nu trebuie să faci eforturi pentru a desluşi, fără greş, siluetele celor doi auguri ai culturii române, Mihai Eminescu şi Lucian Blaga:

*

Mihai Eminescu, în faţa Naţionalului clujean

Lucian Blaga, pe locuzl la care s-a învrednicit, adică în imediata vecinătate a lui Eminescu

*

În faţă, Avram Iancu, într-o lucrare monumentală mai puţin inspirată, domină cerul şi apără, măcar simbolic, ortodoxia românească:

*

Monumentul lui Avram Iancu

*

Catedrala Ortodoxă e frumoasă şi monumentală. Are ceva din trufia catolicismului, dar şi o suavă bunătate, care se şi intimizează, imediat ce-i deschizi uşile:

*

Catedrala Ortodoxă

*

Un alt monument, al Eroilor Unirii, veghează asupra Catedralei, dar o face dezlănţuit, cu forţă revoluţionară, înnoitoare:

*

Monumentul Eroilor Unirii

*

Într-un oraş precum Cluj Napoca, nici Ion Luca Caragiale nu poate fi ignorat. Amplasat discret, bustul lui Caragiale are, totuşi, o panoramă splendidă, o adevărată bucurie a vieţii, care se rispeşte parcă, dinspre genialul dramaturg, peste întreaga lume:

*

Bustul lui Ion Luca Caragiale

*

Ar fi multe de spus despre memoria vie, pe care o tezaurizează, cu patimă şi cu nobleţe, Cluj Napoca, dar o să mă las păgubaş. Oricum Lungu şi Nechifor nu vor pricepe o iotă din toată povestea. Şi-atunci, la ce bun?