Proze bucovinene: Răzbunarea

Liviu Marian

Pentru paşnicii locuitori din tăcuta ulicioară a Salcâmilor, copistul Ghiţă Gheorghiu ţine locul orologiului de pe turnul primăriei, pe care nu-l poate vedea şi nici auzi cineva de pe aici, din fundul mahalalei. Când se iveşte, dimineaţa, în capătul uliţei, poţi jura, fără teamă de păcat, că e şapte şi jumătate. Mamele-gospodine de la cele câteva căsuţe de funcţionari, trezite de cu dimineaţă, cum îl zăreac pe „nenea Ghiţă“ trecând gânditor în veşnic domolu-i mers, îşi trimit copiii la şcoală şi trezesc definitiv pe bărbaţii lor din somn.

*

Şi copistul Ghiţă Gheorghiu nici nu-şi dă seama de marea binefacere ce-o aduce locuitorilor tăcutei ulicioare cu punctualitatea cu care îşi urmează, zilnic, drumul la cancelarie şi îndărăt. Nu-i, deci, lucru de mirare dacă, în unele case, nu se simte deloc lipsa orologiului sau că cel stricat, din casele altora, este veşnic îndreptat după ivirea copistului. Şi, totuşi, puţini îşi dau seama de binefacerea aceasta mare, ce le vine degeaba de un cârd lung de vreme!

*

Lucru curios, însă, că nimeni nu şi-a pus întrebarea, pe cât de naturală, pe atât de ciudată, de ce trece copistul tocmai prin uliţa Salcâmilor, când drumul drept la tribunal duce prin altă stradă, că face un mare înconjur. Iar cel ce-ar reuşi să pătrundă această taină ar vedea că binefacerea ce-o primeşte o uliţă întreagă nu vine aşa, din senin şi cu voia lui, ci este de mulţumit unei suferinţi tainice a bietului copist.

*

Ca să ajungă de-a dreptul la tribunal, copistul ar trebui să treacă pe strada în care locuieşte preşedintele tribunalului, om fără suflet, care nu o dată l-a făcut să simtă atotputernicia sa. Ştie el prea bine – îi spuseră şi nevasta, şi copiii, din chiar ziua în care luase preşedintele acea locuinţă – că deja la şapte, dimineaţa, stă cu jurnalul la geam şi urmăreşte cu privirile-i de Cerber pe toţi trecătorii, în special pe copiştii tribunalului. Şi, de-atunci, nu s-a mai văzut chipul blajin al domnului Gheorghiu trecând spre tribunal prin frumoasa Cale a Libertăţii, ci ocolind prin uliţa tăcută şi prozaică a Salcâmilor, lungind calea cu un întreg sfert de ceas!

*

Ochii! Ochii aceia mici şi răi, ce te ţintuiesc în loc şi-ţi amuţesc pe buze toate cuvintele de desluşire şi dezvinovăţire, care să te poată scoate din încurcătura în care te aduce, oricând, temutul om al legii, ochii aceia nu i-ar putea privi din stradă fără să încremenească în loc, neputând să-şi scoată pălăria de pe capul albit! Şi, de aceea, ocoleşte calea dreaptă, pavată şi curată, preferând a înghiţi, pe uliţele îndosite, praful verii, a-şi mânji şi uda ghetele în glodul toamnei şi în zăpada înaltă a iernii, în care lasă, totdeauna, primele urme.

*

– Mamă, mamă! Uite, nenea Ghiţă! Oare de ce se întoarce, astăzi, aşa de curând?

Într-adevăr, era abia ora cinci şi copistul se înapoia, deja, acasă. Din mersul grăbit, din privirea ridicată din pământ, puteai înţelege că s-a întâmplat ceva.

*

Şi-a fost destul să-l vadă, din întâmplare, o femeie pentru ca uliţa întreagă să vorbească, în acea seară, numai de el şi de întâmplarea neînţeleasă. Numai Antonescu, copist şi el la tribunal, zâmbi şiret la toate întrebările zadarnice ale soţiei sale şi ale vorbăreţei cumetre Casandra, de peste drum, de-a afla ce se întâmplase cu „nenea Ghiţă“ în acea zi.

Ce se întâmplase?…

*

Un tânăr copist aflase, nu se ştie cum, de ocolul puţin curajos al colegului său Gheorghiu şi de cauza lui şi hotărî să-i joace o festă. Puse la cale pe toţi funcţionarii departamentului în care lucra Gheorghiu să-l facă pe acesta a crede că preşedintele tribunalului a fost trecut la pensie. Totul fusese pregătit aşa de bine, rolurile fură jucate aşa de natural, încât bietul Gheorghiu, cuprins, întâi, de mirare şi îndoială, crezu, mai pe urmă, totul şi, răsuflând uşurat, parcă i s-ar fi luat un bolovan de pe inimă, se grăbi să ducă această veste îmbucurătoare chiar proaspătă nevestei sale. Din cauza aceasta porni din cancelarie – lucru nemaipomenit până în acea zi – cu o oră întreagă mai devreme ca deobicei.

*

Se-nţelege că cea dintâi hotărâre a sufletului său oropsit, după trecerea clipelor de bucurie, nu putea fi decât răzbunarea contra tiranului de preşedinte. Şi cum putea, oare, să se răzbune mai demn, decât mergând, chiar a doua zi, dimineaţă, pe Calea Libertăţii, pe dinaintea fereştii atotputernicului de ieri?

*

– O să-l privesc numai o dată, cu dispreţ, în faţă şi-o să trec uite-aşa, fără nici o frică, înainte, cu ţigarea în dinţi, ca pe lângă oricare om de rând, fără să-mi scot pălăria!

*

E şapte jumătate… opt fără un sfert… ora opt! Şi copiii din uliţa Salcâmilor stau nerăbdători pe la geamuri, aşteptând zadarnic trecerea lui „nenea Ghiţă. Unii mai neastâmpăraţi nu mai pot aştepta: ţipă şi voiesc să plece cu orice preţ la şcoală, dar mamele îi întorc de urechi de la uşă, pe motivul vajnic că „încă n-a trecut nenea Ghiţă“. În alte case, cu orologiu, mamele îşi trimit copii la şcoală, chibzuind că „nenea Ghiţă o fi întârziat azi sau e bolnav săracul“. Dar copiii îndărătnici nu se lasă înduplecaţi şi duşi de la geam, unde aşteaptă zadarnic ivirea chipului blajin al copistului.

*

E trecut de ora opt. Copistul Gheorghiu păşeşte agale, cu capul ridicat şi cu ţigarea în dinţi, pe Calea Libertăţii. Cine l-a cunoscut numai cu o zi mai înainte trebuie să se mire de schimbarea ce-a urmat în toată firea lui. Câteva arătări somnoroase, dindărătul geamurilor, îşi freacă ochii şi nu pot crede că trecătorul ţanţoş să fie chiar copistul Gheorghiu. Nu se pot dumiri ce afaceri îl silesc să treacă, în sfârşit, pe strada lor. Iar el? Nepăsător şi fericit, îşi cată de drum, ferm hotărât să îndeplinească fapta cea mare, care să-l răzbune şi să-l despăgubească pentru toate suferinţele şi umilinţele îndurate pe nedrept atât amar de vreme.

*

Cu ce voluptate de nedescris îşi zugăveşte, în toate amănuntele, turbarea neputincioasă a preşedintelui, pe care îl va privi „fix“ în ochi, fără să-l salute!…

Un pas, încă unul… şi, înaintea copistului hotărât şi inimos, răsare geamul cu chipul sever şi liniştit al preşedintelui. Încă un pas, doi… ajunge în dreptul lui, îi întâlneşte privirile de stăpân aspru şi nemilos. A fost o clipă numai. Săgeţile lor îi pătrund adânc în inimă, simte cum i se moaie picioarele de la încheieturi, în vreme ce bătăile inimii îl îneacă, privirile i se împăienjenesc… Şi-n vâjâitul urechilor uită de toată hotărârea. Preşedintele, în puterea obişnuirii cu el, rămâne tot stăpânul temut… îşi scoate, umilit, cu-un gest ridicol, pălăria… ţigarea îi alunecă din gură, iar preşedintele, pătruns, se vede, de toată păcătoşenia lui, îi răspunde, zâmbindu-i pentru întâia oară.

*

Nu-şi dă seama dacă a mai trecut, înainte, şi când. E deja pe treptele tribunalului şi cu cutează să-şi întoarcă capul, iar în spate simte parcă şi acum văpaia privirilor preşedintelui.

Uluit, cu privirile rătăcite, pune mecanic mâna pe clanţă, fără a bate discret la uşa cancelariei, ca-n alte dăţi, cu toate că ştie bine că nimeni nu poate să fi sosit înaintea lui.

*

Un hohot puternic, ieşit din piepturile colegilor săi, îl trezeşte din toropeală ca un duş puternic şi neaşteptat de apă rece.

Şi-n vreme ce aceştia îi explică, în râsete fără sfârşit, păcăleala, un gând neaşteptat, chinuitor îi fulgeră creierul, lăsându-l pradă unei frici de nedescris:

*

– Ce va zice preşedintele de îndrăzneala mea?

Dar nici nu are timp să-şi dea un răspuns lămurit la întrebarea aceasta mare, pusă de conştiinţa sa înfricată, când o altă întrebare, mai mare, mai straşnică, îi răsună ca un trăsnet năprasnic din gura unui coleg răutăcios, care, se vede, nu era mulţumit numai cu păcăleala:

*

– Dar dacă nu-l salutai, nene?… (Junimea literară, nr. 3/1907, pp. 69-70).

Proze bucovinene: Omul păţit

Em. Grigorovitza

Mult s-a mai judecat badea Nichifor de la Falcău pe la căncelariile împărăteşti pentru bucăţica de poiană şi pădure ce o avea colo, pe muntele Staro-Obcinei, dar tot degeaba. Pesemne aşa era scris la pravila stăpânirei, ca bietul ţăran să nu poată fi megieş cu moşiile mănăstirilor, pe când oamenii împărăţiei nemţeşti erau puşi să păzească moştenirea rămasă de la vechii domni ai Moldovei. Îl năcăjeau ba cu hotarul, ba cu dijma, ba cu birul nou, până ce a simţit săracul om unde era pricina şi că umblau să-i ia totul.

*

Şi bătea badea Nichifor, de vreo cincisprezece ani încoace, drumul de la Falcău la târgul Rădăuţului, încât nu era scriitoraş pe acolo care să nu-i fi făcut câte o jalbă. Şi de aşa multe hârtii date pe la căncelarii, şi de atâtea soroace ce avuse, i se subţiase punga şi i se înnegrise degetul de crucile cu cerneală mai rău ca la pisarul din sat. Iar bietul creştin nu dovedea cu judecata şi cu plata stărilor, cu care ar fi putut să lipească cărare cât era drumul de lung de la Falcău şi până în Staro-Obcina. Până ce, într-o zi, s-a îndurat unul din domnii de la târg şi i-a spus că zădarnică îi este toată strădania şi judecata, şi doar o jalbă la prea milostivul împărat îl poate mântui de strâmbătate.

*

Şi, cum s-a întâmplat, tocmai atuncea apucase să umble vestea printre oameni că are să vie împăratul în ţară şi că cine are câte o durere şi nedreptate să meargă până la oraşul Cernăuţi, că mila împărătească e mare şi împacă pe toţi, numai să poţi străbate la dânsa.

*

Ce-a făcut omul nostru?… A pus desagii pe iapa sa bătrână şi, cu jalba în sân, a plecat la drum. După o cale obositoare, de două zile, iacă-l la malul Prutului, sub zidul Cernăuţiului. Oraşul însă gemea de cătănie, încât abia a aflat casa diaconului Tarase, de loc din Falcău, unde a şi tras în gazdă.

*

Şi l-a povăţuit părintele Tarase să vie a doua zi, de cu noapte, la litie, la biserica cea mare, că are să-i găsească un locuşor, unde să poată sta ascuns până hăt, încolo, când va înconjura oştirea biserica şi va sosi, în urmă, şi împăratul, cum era, adică, hotărât de înainte ca să fie în ziua aceea.

*

A sărutat badea Nichifor părintelui mâna şi, a doua zi, după ce s-a rugat şi închinat pe la icoane, l-a băgat diaconul sub podeţul de scânduri, ce-l ridicaseră meşterii, decuseară încă, chiar la intrarea bisericii. Acest podeţ îl îmbrăcaseră acum cu covoare şi scoarţe scumpe, ca să poată sta deasupra cântăreţii şi clericii bisericii, şi nimeni nu era harnic să-l vadă sau să-l aibă în presupus pe Nichifor, cum şedea ghemuit, dedesubt, şi aştepta sosirea împăratului cu bătaia straşnică a inimii.

*

Şi iată că a pornit a împuşca din hărmăţi şi a suna din trâmbiţi, şi alaiul împărătesc, cu cei mai aleşi din norod, a intrat încet, în sobor. Pe omul nostru îl treceau sudorile de frică, dar sta molcom, căci îi dăduse diaconul grijă ca să nu se urnească până nu s-a mişca covorul din faţa lui.

*

A trecut, apoi, mai ca un ceas şi numai ce aude din nou mişcare, paşi, glasuri şi, când încep a cânta clericii deasupra capului său, iată că se bate şi marginea scoarţei de dinaintea lui. Şi îşi face ispititul Nichifor repede cruce şi năvăleşte din întunericul ascunsului la lumina zilei şi, ameţit de strălucirea feţelor din împrejurul său, neştiind care o fi împăratul, cade în genunchi, fără putere şi cu ochii orbiţi. Şi iată că un om în straie ofiţereşti, cu pene verzi pe coif şi plin de stele şi cruci pe la piept, se pleacă către el şi-l întreabă:

– Ce ai?

*

Badea Nichifor îşi vine în fire şi, băgând mâna în sân, scoate cisla sa de dăjdii, legată într-o năframă, şi, începând a desface nodurile cu degetele, isbucneşte în lacrimi şi în plâns amar. Şi a pierit zâmbetul de pe buzele tuturor, câţi priveau la desnădăjduitul ţăran, cum ducea acum năframa la gură ca să desfacă cu dinţii un afurisit de nod, ce mai rămăsese. Împăratul, însă, a stat cu răbdare, până a scos omul cisla din năframă şi jalba dintrînsa. Şi, luând hârtia din mâna lui badea Nichifor, i-a făcut dreptate după mila sa împărătească. Căci milă cum i se făcuse împăratului de badea Nichifor, când l-a văzut udând cu lacrimi jalba din năframa sa încioturată, nu i-a fost, poate, de când stăpânea el ţara noastră.

*

Oamenii, însă, care erau de pază pe lângă împăratul şi sfetnicii săi, când s-a întâmplat această ciudăţenie, l-au apucat pe omul nostru cam din scurt, că de ce n-avea jalba în mână, scoasă gata, de a făcut pe Luminăţia Sa să zăbobească atât amar de vreme cu pacostea cea de năframă! Şi badea Nichifor, cum era el, acum, cu cuşma pe ureche şi neîngrădit la gură, le-a răspuns:

*

– He, he, las’ că doar vă ştiu eu cine sunteţi! De ţineam eu beleaua cea de jalbă aşa, plăcintă sub nasul vostru, atâta rău cât se mai întâlnea ea cu mâna împăratului! Da-s om păţit şi mai bine mi-a prins, parcă, prostia mea, decât mintea dumneavoastră. (Chipuri şi graiuri din Bucovina, Bucureşti, 1905, pp. 219-227).