Proze bucovinene: Omul păţit

Em. Grigorovitza

Mult s-a mai judecat badea Nichifor de la Falcău pe la căncelariile împărăteşti pentru bucăţica de poiană şi pădure ce o avea colo, pe muntele Staro-Obcinei, dar tot degeaba. Pesemne aşa era scris la pravila stăpânirei, ca bietul ţăran să nu poată fi megieş cu moşiile mănăstirilor, pe când oamenii împărăţiei nemţeşti erau puşi să păzească moştenirea rămasă de la vechii domni ai Moldovei. Îl năcăjeau ba cu hotarul, ba cu dijma, ba cu birul nou, până ce a simţit săracul om unde era pricina şi că umblau să-i ia totul.

*

Şi bătea badea Nichifor, de vreo cincisprezece ani încoace, drumul de la Falcău la târgul Rădăuţului, încât nu era scriitoraş pe acolo care să nu-i fi făcut câte o jalbă. Şi de aşa multe hârtii date pe la căncelarii, şi de atâtea soroace ce avuse, i se subţiase punga şi i se înnegrise degetul de crucile cu cerneală mai rău ca la pisarul din sat. Iar bietul creştin nu dovedea cu judecata şi cu plata stărilor, cu care ar fi putut să lipească cărare cât era drumul de lung de la Falcău şi până în Staro-Obcina. Până ce, într-o zi, s-a îndurat unul din domnii de la târg şi i-a spus că zădarnică îi este toată strădania şi judecata, şi doar o jalbă la prea milostivul împărat îl poate mântui de strâmbătate.

*

Şi, cum s-a întâmplat, tocmai atuncea apucase să umble vestea printre oameni că are să vie împăratul în ţară şi că cine are câte o durere şi nedreptate să meargă până la oraşul Cernăuţi, că mila împărătească e mare şi împacă pe toţi, numai să poţi străbate la dânsa.

*

Ce-a făcut omul nostru?… A pus desagii pe iapa sa bătrână şi, cu jalba în sân, a plecat la drum. După o cale obositoare, de două zile, iacă-l la malul Prutului, sub zidul Cernăuţiului. Oraşul însă gemea de cătănie, încât abia a aflat casa diaconului Tarase, de loc din Falcău, unde a şi tras în gazdă.

*

Şi l-a povăţuit părintele Tarase să vie a doua zi, de cu noapte, la litie, la biserica cea mare, că are să-i găsească un locuşor, unde să poată sta ascuns până hăt, încolo, când va înconjura oştirea biserica şi va sosi, în urmă, şi împăratul, cum era, adică, hotărât de înainte ca să fie în ziua aceea.

*

A sărutat badea Nichifor părintelui mâna şi, a doua zi, după ce s-a rugat şi închinat pe la icoane, l-a băgat diaconul sub podeţul de scânduri, ce-l ridicaseră meşterii, decuseară încă, chiar la intrarea bisericii. Acest podeţ îl îmbrăcaseră acum cu covoare şi scoarţe scumpe, ca să poată sta deasupra cântăreţii şi clericii bisericii, şi nimeni nu era harnic să-l vadă sau să-l aibă în presupus pe Nichifor, cum şedea ghemuit, dedesubt, şi aştepta sosirea împăratului cu bătaia straşnică a inimii.

*

Şi iată că a pornit a împuşca din hărmăţi şi a suna din trâmbiţi, şi alaiul împărătesc, cu cei mai aleşi din norod, a intrat încet, în sobor. Pe omul nostru îl treceau sudorile de frică, dar sta molcom, căci îi dăduse diaconul grijă ca să nu se urnească până nu s-a mişca covorul din faţa lui.

*

A trecut, apoi, mai ca un ceas şi numai ce aude din nou mişcare, paşi, glasuri şi, când încep a cânta clericii deasupra capului său, iată că se bate şi marginea scoarţei de dinaintea lui. Şi îşi face ispititul Nichifor repede cruce şi năvăleşte din întunericul ascunsului la lumina zilei şi, ameţit de strălucirea feţelor din împrejurul său, neştiind care o fi împăratul, cade în genunchi, fără putere şi cu ochii orbiţi. Şi iată că un om în straie ofiţereşti, cu pene verzi pe coif şi plin de stele şi cruci pe la piept, se pleacă către el şi-l întreabă:

– Ce ai?

*

Badea Nichifor îşi vine în fire şi, băgând mâna în sân, scoate cisla sa de dăjdii, legată într-o năframă, şi, începând a desface nodurile cu degetele, isbucneşte în lacrimi şi în plâns amar. Şi a pierit zâmbetul de pe buzele tuturor, câţi priveau la desnădăjduitul ţăran, cum ducea acum năframa la gură ca să desfacă cu dinţii un afurisit de nod, ce mai rămăsese. Împăratul, însă, a stat cu răbdare, până a scos omul cisla din năframă şi jalba dintrînsa. Şi, luând hârtia din mâna lui badea Nichifor, i-a făcut dreptate după mila sa împărătească. Căci milă cum i se făcuse împăratului de badea Nichifor, când l-a văzut udând cu lacrimi jalba din năframa sa încioturată, nu i-a fost, poate, de când stăpânea el ţara noastră.

*

Oamenii, însă, care erau de pază pe lângă împăratul şi sfetnicii săi, când s-a întâmplat această ciudăţenie, l-au apucat pe omul nostru cam din scurt, că de ce n-avea jalba în mână, scoasă gata, de a făcut pe Luminăţia Sa să zăbobească atât amar de vreme cu pacostea cea de năframă! Şi badea Nichifor, cum era el, acum, cu cuşma pe ureche şi neîngrădit la gură, le-a răspuns:

*

– He, he, las’ că doar vă ştiu eu cine sunteţi! De ţineam eu beleaua cea de jalbă aşa, plăcintă sub nasul vostru, atâta rău cât se mai întâlnea ea cu mâna împăratului! Da-s om păţit şi mai bine mi-a prins, parcă, prostia mea, decât mintea dumneavoastră. (Chipuri şi graiuri din Bucovina, Bucureşti, 1905, pp. 219-227).