Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (III)

Filipovence, în 1810 – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

În părţile Siretului, medicul şi naturalistul breton Hacquet vizitează, „pe imperial Sf. Onufri”, deci pe fostele moşii ale schitului cu pricina, proaspăt secularizate de către Iosif al II-lea, alte două colonii, în afară de cea secuiască din Dorneşti.

*

„Cea dintâi era una rusească, în satul Laudonfalva (după numele generalului Laudon) şi Gorteşti (Corteşti, se întreabă îngrijitorii ediţiei, dar, la prima vedere, pare să fie vorba despre Corceşti – N.N.), care consta din nouăzeci şi nouă de familii. Nu se bucurau de privilegii şi libertăţi deosebite, primeau numai locuri de case şi terenuri de cultură fără plată, şi colonia era scutită de slujba militară.

*

În anul 1787, s-au mai întors, din Moldova, opt familii, pentru că acel an a fost un an rău, măcar că această colonie fusese, totuşi, cea mai bună şi mai puţin costisitoare, pe care o avusese împăratul în această ţară.

*

Lipovence, în căruţă – desen de Zygmund

*

A doua colonie, care era constituită dintr-un neam cu totul ciudat, a venit de la Marea Neagră. Ei se numesc lipoveni sau filipoveni. Numele vine de la cuvântul slav „lipparva” sau tei (N.N.: De fapt, aşa cum o demonstrează Dimitrie Dan, vine de la ierarhul conservator rus Filip), căci toate lucrurile lor din casă nu sunt făcute decât din acest lemn alb. Numele cel dintâi (lipoveni), din cele două amintite mai sus, l-au primit doar de la vecinii lor, tătarii, căci ei nu-şi zic decât filipoveni. Aceşti oameni alcătuiesc o sectă cu totul deosebită şi în privinţa felului de viaţă şi a religiei. Se poate spune că ei sunt pietiştii (protestanţi, adepţi ai doctrinei sacerdoţiului universal şi preconizând ascetismul) ortodocşilor… Ei îşi aleg, din comunitate, un popă, se închină la icoanele pe care le au în biserică şi în casele lor… Ei îşi ard morţii, ei se scaldă în fiecare zi, bărbatul cu femeia, împreună, şi aşa mai departe.

*

În tot timpul anului, nu mănâncă decât de opt ori carne, nu fumează şi nu trag pe nas tutun. Îndeosebi, ei trăiesc retraşi în satele lor, dar, afară din sate, lucrul se petrece cu totul altfel. Cum sunt foarte misterioşi, cu privire la practicile lor religioase şi nu prea lasă pe ceilalţi să pătrundă în bisericile lor, nu se ştie tot ce se întâmplă la această slujbă bisericească.

*

Grup de lipoveni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Botezul pare că s-ar face numai atunci când copilul are o judecată formată, ceea ce nu este rău, căci, atunci când se face botezul iarna, cu apă rece, asupra unor copii nou născuţi, ce au creierul acoperit de un înveliş foarte subţire încă, el este adesea vătămător şi poate fi chiar ucigător, după cum am constatat din experienţă.

*

A înjura, a bate, a apuca arma sau a vărsa sânge şi aşa mai departe sunt, la ei, ca şi la „păzitorii Domnului” (sectă olandeză), un mare păcat, oprit cu desăvârşire, ca şi folosirea unor băuturi spirtoase. Dar, deşi aceşti făţarnici vor să treacă nişte oameni virtuoşi şi asceţi, ei sunt departe de a fi astfel, căci sunt foarte dezmăţaţi. Când interesul lor le-o cere, atunci aceşti fanatici devin fioroşi, dar să apere statul e oprit de legile lor.

*

Cum le place să trăiască mai ascunşi, preferă să locuiască în ţinuturi păduroase. Aşa este şi locul lor de aşezare, de acum, din Bucovina, la Varniţa sau Fântâna Albă. În anul 1784, două sute de familii hotărâseră să imigreze în ţară, dar au fost împiedicate de han (Şahin Ghirai, ultimul han al tătarilor di Crimeea, între anii 1777-1783) şi de domn (Alexandru Mavrocordat, Deli Bei, domn al Moldovei între anii 1782-1785); au trecut, totuşi, douăzeci şi patru de familii încoace şi, împreună cu ele, şi alţi capi de familie. Dar cum, din partea cealaltă, nu au fost lăsate femeile să-i urmeze, s-au întors, aşadar, înapoi…

*

Gospodărie lipovenească – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Aceşti oameni au primit, sub garanţie împărătească, o deplină libertate religioasă. Ei nu au admis nici chiar să li se numeroteze casele şi li s-a făcut voia. Ei mai sunt scutiţi, pe veci, de slujba militară şi, timp de douăzeci de ani, nu au de plătit nici o dare. Dar ei nu au primit nici un fel de ajutor de la Curte. Cum au adus cu ei, şi aşa, multă avere, nici nu aveau nevoie de el.

Îndeletnicirea lor principală este ţesutul inului şi facerea de frânghii etc.

*

Casă lipovenească din Fântâna Albă – din Kaindl (1866-1930)

*

Aşa cum tot felul lor de viaţă are ceva deosebit, tot astfel este şi îmbrăcămintea lor, care este simplă şi cuviincioasă. Bărbatul îşi poartă părul tuns pe jumătate. Pe cam are o căciulă neagră ţuguiată, de blană de oaie, la bărbie poartă barbă, iar în jurul gâtului, nimic. Cămaşa lui este lungă şi o poartă peste nădragi, după obiceiul moldovenilor. Trupul e înveşmântat într-o haină albă de lână, încheiată cu năsturei mici. În jurul trupului sunt încinşi cu o legătură de piele albastră, roşie sau neagră, au nădragi lungi, în picioare au încălţăminte de coajă de copac dau de funie („Hadaki”).

*

Femeile îşi ascund de tot părul, fetele nu. Pe frunte poartă o bandă lată, brodată, care stă în sus, ca un turban, în faţă, iar la spate e mai îngustă şi împodobită cu bani de aur. Peste ea se pune un văl alb, care trece pe sub bărbie şi atârnă la spate, ceea ce arată foarte frumos. Probabil pentru a nu trezi, la vecini, pofta de jaf, la care erau aşa de expuşi sub tătari. Gâtul este lăsat liber. Pe trup poartă o cămaşă, care este cusută, la încheieturi şi în jurul gâtului, cu lână de mai multe culori. Peste aceasta, un veşmânt lungă, de o ţesătură de lână mai aleasă, care se încheie, în faţă, de sus, până jos, cu năsturei mici. Partea inferioară a trupului e îmbrăcată în nişte pantaloni lungi de in. În picioare poartă ciorapi şi un fel de sandale roşii, iar iarna, cizme. Cum acest popor este, îndeobşte, foarte chipeş şi cu o înfăţişare plăcută, îmbrăcămintea aceasta ca de amazoană le lasă femeilor un aer cuviincios şi modest…

*

Episcopul lipovenesc Ignat

*

Preoţii, la aceşti oameni, nu se deosebesc printr-o îmbrăcăminte anume. Ei poartă, pe umeri, o mantie cenuşie şi ţin în mână un toiag lung” (pp. 826, 827).

*

Călătorind spre Suceava, prin Româneşti şi Pătrăuţi, înspre „Luitak” (N.N.: Realizatorii volumului presupun, cu oarece îndoieli, că ar fi unul dintre cele două sate Călineşti, al lui Ienache sau al lui Cuparenco, dar mult mai probabil că este vorba despre satul Iţcani), Hacquet întâlneşte aici „primii colonişti ai provinciei, care au emigrat din Banat. Aceştia nu erau decât nişte cerşetori, în număr de douăzeci şi două de familii, care s-au aşezat pe terenurile şi în casele părăsite de moldoveni (la anexare). Cum nu era destul loc pentru ei, aici, au fost mutaţi ceilalţi la Suceava (unde a mai fost aşezată o colonie germană), la Molodia, la Dragomirna şi „Rosez” (N.N.: Localitate dispărută, opinează realizatorii volumului, deşi s-ar părea că e vorba despre satul Roşa, de lângă Cernăuţi). Aceşti oameni au primit ajutoarele necesare, dar nici pe departe ce au primit germanii, iar mai apoi, treptat, au trebuit să achite totul”  (p. 827).

*

German din Iţcani – de Julius Zuber

*

Că „Luitak” pare să fie satul Iţcani se sugerează prin menţionarea celeilalte colonii germane, de la viitorul Iţcani-Gară: „De la „Luitak”, spre râul Suceava, mai este iar o colonie germană de oameni, care au fost foarte lăsători în ridicarea sau, mai bine zis, în rânduirea definitivă a caselor lor noi şi bine clădite”. Iar confirmarea susţinerii mele că „Luitak” nu este Călineşti, ci Iţcani, vine imediat: „De la acest sat nou înfiinţat se vedea, de partea cealaltă a râului amintit, pe malul înalt, vechiul şi ruinatul oraş Suceava. Aici s-a ridicat, de scurtă vreme, un pod de lemn, bine încheiat, peste apă, adesea foarte năvalnică. Acolo se înalţă Suseava de azi, care a fost, pe vremuri, un însemnat oraş comercial, cât şi oraşul de scaun şi reşedinţa domnului şi a mitropolitului, la douăzeci-treizeci de stânjeni deasupra râului” (p. 827).

*

Nemţoaică tânără

*

Dar, despre mărturiile lui Hacquet, referitoare la Suceava, în fragmentul următor. Nu capitol (cum notez în aceste ciorne ale unei viitoare cărţi), ci fragment de capitol.

Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (II)

Aşezare tipologică germană

*

Într-o lume primitivă, în care se practica tortura, cu o cruzime înfiorătoare, inclusiv de către călugări, naturalistul breton Baltazar Hacquet, preocupat de studiile sale ştiinţifice, găseşte, totuşi, timp spre a privi, cu înţelegere şi cu compasiune în jur, pentru a lăsa mărturii aspre, dar adevărate ca şi poporul în mijlocul căruia se afla, atunci, în 1788, la doar 14 ani de la schimbarea statutului statal al nordului Moldovei.

*

„De la Rădăuţi, încolo, nu vezi, peste tot, decât cea mai frumoasă câmpie din toată ţara, acoperită de pământul cel mai bun. Toate mănăstirile aflate în această regiune anexată şi care sunt cele mai însemnate, ca Putna, Suceviţa şi aşa mai departe, au fost prefăcute, cu toate, într-un singur domeniu al Coroanei, care cuprinde multe mile pătrate, sub numele de domeniul Frătăuţi, unde s-a aşezat, atunci, şi un sat german, de şaisprezece case şi tot atâtea şoproane. La acest domeniu au fost afectaţi doi slujbaşi, care trebuia să administreze totul. Dar cum ar fi cu putinţă, oare, ca doi oameni să poată supraveghea dacă se face munca câmpului cum trebuie sau ba, când primul din ei mai este şi comisar peste o colonie de opt sate răsfirate, populate cu germani din imperiu, şi când funcţionarii bunurilor camerale imperiale sunt atât de supraîncărcaţi de o birocraţie fără de folos, încât nu mai pot să vadă de altceva. Şi, astfel, acest domeniu mare şi frumos, care se întinde de la râul Siret şi până la graniţele Maramureşului, şi pe care îl cunosc în întregime, nu aduce nici măcar şase mii de guldeni, când orice nepriceput, dacă l-ar folosi numai puţin, tot ar trebui să aibă un venit de cel puţin douăzeci de mii de guldeni…

*

Înaintând, mai departe, spre sud, până la Marginea, locul este, mai peste tot, numai şes, dar drumul este foarte neplăcut, din pricina numeroaselor băltoace. La locul amintit, încep chiar dealurile de dinaintea munţilor, pe unde se ajunge, prin valea despărţitoare, la mănăstirea de călugări Suceviţa, al cărei nume derivă de la pârâul ce curge dinaintea sa.

*

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Această mănăstire are o situaţie asemănătoare cu cea de la Putna, şi ele sunt singurele două care au mai rămas în toată ţara. Toată dispoziţia şi înfăţişarea sunt întocmai ca cele amintite cu privire la Putna. Zugrăvelile sunt la fel şi, adesea, departe de a fi înălţătoare. Dacă pictorul a vrut să înfăţişeze desfrâul, atunci atitudinile sunt, adesea, cu totul în felul lui Sanchez (Aluzie la Alonzo Coello Sanchez – 1531 sau 1532-1588 – pictor de curte al lui Filip al II-lea autor al unor picturi religioase – N.N.: Opiniile lui Hacquet despre arta religioasă moldavă, alterate şi de catolicismul său, dar şi de moravurile călugărimii ortodoxe, nu trebuie să deranjeze pe cineva).

*

Egumenul sau superiorul acestei comunităţi ignorante (N.N.: La fel avea să susţină şi Iraclie Porumbescu, şi Nicolae Iorga) şi-a dat multă osteneală, să-mi explice închipuitele isprăvi eroice ale acestor pretinşi sfinţi, zugrăviţi, cu miile, pe zidul bisericii… Şi erau, aici, vreo douăzeci de călugări trândavi. Scrieri sau bibliotecă nu am găsit aici, cum nu găsisem nici în mănăstirea de mai sus.

*

Suceviţa, monumentul Arhiducelui Rudolf – de Rudolf Bernt

*

În munţi, sunt izvoare sărate, „Slatina de la Pleşca” şi „Slatina de la Plossi” (N.N.: Plosci), cu puţurile lor. Alături, o instalaţie pentru evaporarea apei. Austriecii au mai întemeiat, aici, 5 rafinării. Mai departe, alte 3 puţuri, la Slătioara, Trestieni şi Pârteşti…

*

Mănăstirea Solca a fost, până acum, câţiva ani, o mănăstire de călugări, tot atât de bogată şi de plină de călugări ca şi Putna, dar acum am găsit-o prefăcută în magazie pentru trupele imperiale, cantonate în Moldova turcească. Arhitectura şi dispoziţia lăuntrică erau aceleaşi” (Călători, X, II, pp. 820-822).

*

Cacica – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Hacquet călătoreşte şi spre celelalte slatine, inclusiv Slatina Mare, care avea să se numească, mai târziu, Cacica, descrie rafinării austriece, îl menţionează pe funcţionarul de la Cacica, „slujbaş al minelor din Ungaria”, care se ocupa de „supravegherea acestor instalaţii de fierbere şi de evaporare”, apoi menţionează o ispravă a haiducilor lui Ivan Darii:

*

„Cu câteva zile, înainte de sosirea mea, fusese, aici, un atac al unei bande de tâlhari, care au jefuit o casă mai izolată şi au maltratat femeile ce se aflau în ea. Stăpânul casei, din fericire, nu se afla acolo, căci planul lor era să-l ucidă” (p. 822).

*

După o noapte petrecută la mănăstirea Humorului, dar nu înainte de a întâlni, în pădurile Solcăi, „mulţi din bejenarii Moldovei de Jos şi ai Basarabiei, care scăpaseră de apăsarea turcilor şi a tătarilor” („aceşti bieţi oameni, care îşi aveau vitele cu ei şi trăiau mai mult pe seama acestora, rătăceau acum, de patru luni, dintr-o pădure într-alta, pentru a nu fi văzuţi de turci), naturalistul merge la Gura Humorului, apoi revine la Arbore.

*

„Dacă mergi mai departe de câmpie, peste Burla, către râul Suceava, ajungi la o colonie germană, numită Satu Mare. Toate aceste colonii de aşezări noi nu prea mulţumesc pe băştinaşi, pentru că nu mai pot lăsa, ca înainte, câmpul lor toloacă şi pentru că aceşti nou veniţi prea adesea luau ce nu se cuvenea. Aşa, într-o zi, am auzit plângerile, aduse în faţa comisarului imperial, de către aceşti oameni, împotriva coloniştilor, al căror număr nu este mare, că nu le-au jefuit numai micile lor grădini, ci s-au încumetat şi să vatăme şi să ştirbească vechile lor drepturi, în cutare şi cutare chip. Cei păgubiţi au fost satisfăcuţi, iar tulburătorilor li s-a spus, între patru ochi, că viaţa lor este în continuă primejdie, căci dacă, vreodată, se vor ridica împotriva lor moldovenii sau „românii”, atunci pot fi siguri că nu va fi cruţat nici copilul din trupul maică-si, şi, atunci, nu se ştie cum vor mai putea fi salvaţi, întrucât aceşti oameni puteau să scape de orice cercetare şi pedeapsă şi să emigreze pe nepusă masă” (p. 823).

*

Interior de casă ungurească din Dorneşti – de Charlemont

* 

Colonia secuiască de la Dorneşti, colonie tipologică pentru satele secuieşti din Bucovina, din Moldova şi din Basarabia, este descrisă pe larg:

*

„Satele care au fost întemeiate pentru aceste neamuri nomade erau ca cele pentru germani, croite în linii drepte, fiecare casă fiind, întotdeauna, despărţită de cealaltă; în dos, erau grajdurile şi şoproanele. Grajdul, ca şi la germani, face un singur corp cu casa. Fiecare casă îşi are grădina fie pe locul până la casa vecină, fie în dos. O asemenea despărţire face ca un sat de patruzeci, până la o sută de case, să ocupe o lungime foarte mare.

*

Aceşti unguri au obiceiul să-şi înconjure satele, fie cât de mari, cu garduri şi să aibă, la fiecare capăt, o poartă, pe care o închid, noaptea.

*

Nuntă maghiară

*

Casele lor sunt încăpătoare şi îndestulătoare pentru o familie şi constau, ca şi în toate noile colonii, dintr-o mică tindă, o odaie mare, o cămară şi un pod sau magazie.

*

Grajdurile ce sunt lipite de ele sunt făcute pentru vaci şi o pereche de cai. Şoproanele sunt, de asemenea, mari şi împărţite în trei. Într-un cuvânt, locuinţele acestor imigranţi sunt palate, în comparaţie cu ale localnicilor. Pe lângă faptul că aceşti oameni se bucură de toate aceste înlesniri în locuinţe, mai sunt îndestulaţi şi cu uneltele trebuitoare la munca agricolă, precum şi cu câmpurile aflate pe lângă case; şi primesc şi tot felul de avansuri, aşa că se poate spune că aceşti oameni posedă tot ce da bunăstare unui ţăran, numai ca şi el, din partea sa, să aibă măcar jumătate din hărnicia necesară.

*

Fiecare locuitor este scutit de slujba militară, precum şi de orice dări, în primii cinci-zece ani. Dar cine şi-ar putea închipui că oamenii, care trăiesc în aşa mare libertate şi condiţii atât de bune, totuşi săvârşesc faptele cele mai mârşave şi, după ce consumă avansurile în trândăvie, mai trebuie să te aştepţi, zilnic, ca un sat, care a costa statul douăzeci, până la cincizeci de mii de guldeni şi mai bine, să fie, într-o dimineaţă, golit de locuitori sau chiar să-l vezi risipindu-se în fum.

*

La acest fel de popoare nomade şi barbare, asemenea pustiiri zadarnice sunt ceva obişnuit. Ce este mai vrednic de observat este că, prin emigrarea lor de pe teritoriul imperial, ei nu-şi îmbunătăţesc soarta, ci şi-o înrăiesc, căci sunt, doar, destule exemplele când acest neam tembel s-a întors din nou şi, apoi, după câţiva ani, s-a stabilit, din nou, aici…

*

Ungurii, care îndrăgesc mai mult câmpia, s-au aşezat şi aici, în Bucovina, pe câmpia frumoasă dintre râurile Suceava şi Moldova. Acum, sunt următoarele sate, care s-au format, aici, din Moldova de Jos, atunci când a trecut această provincie în stăpânirea Curţii împărăteşti: Fogodiştea, Iştenşogoş, Andraşfalva. Apoi, între râurile Suceava şi Siret, se mai aflau încă două sate ungureşti: Hadik şi Ioseffalva, de o sută şaptezeci şi una de familii, care alcătuiau aceste două sate, împreună cu şi cu sus-numitul Andreaşfalva, şi din care, cât eram eu acolo, au şi fugit, iar, cinzeci şi una de familii, din tembelism curat. Aceştia din urmă erau numai secui din Transilvania, care, în anul 1764, când am locuit în acea ţară, cu prilejul organizării graniţei militare, au fugit, din pricina tratamentului rău, din partea comandantului de atunci, generalul Buccow (comandantul imperial al Trasilvaniei, între anii 1761-1764). Acesta, cum am şi văzut cu ochii, spre mâhnirea mea, părtinea pe saşi, înaintea tuturor (pp. 823, 824).

*

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

În vremea aceea, se întemeia colonia germană de la Tereblecea, în apropierea Siretului, care era un târguşor „de vreo două sute de case şi ceva biserici. Pe vremea cumanilor (N. N.: confuzie cu episcopia cumanilor din Vrancea) şi când mai şedeau, aici, episcopi catolici, era destul de populat, după cum se poate deduce din rămăşiţele bisericii şi ale altor clădiri. Şi acum mai sunt boieri, care îşi au, acolo, curţile lor boiereşti. Când am ajuns să-i cunosc în casele lor, am observat, la unul dintre aceşti boieri, un caz foarte ciudat de influenţă a laptelui doicii asupra copiilor mici. Prinţii a şase copii, unii dintre ei mari, erau oameni nu numai de statură frumoasă, dar şi frumoşi la faţă, albi şi rumeni, dar copiii erau, cu toţii, negri ca ţiganii… Când am întrebat pe mamă cum se întâmplă să aibă copii atât de negri, mi-a răspuns: „Copiii mei vin, cu toţii, pe lume albi la faţă, dar cum nu-i hrănesc eu la sân, ci ţiganca aceasta, pe care o vedeţi aici”, care mai purta la sân pe copilul lor din urmă, ce nu se făcuse încă negru de tot, „ea, cu laptele ei, îi face aşa de negri, dar, cu timpul, în vreo douăzeci de ani, mai pierd din negreala lor, dar niciodată de tot”, şi, de fapt, se şi observa, cu ochiul liber, la copiii mai mari, schimbarea nuanţelor culorii, din an, în an…

*

Siret, altarul bisericii Sfântul Onufrie – de Rudolf Bernt

*

Toate femeile moldovence, în afară de cele cu totul sărace, duc o viaţă foarte leneşă, aproape toată ziua stau culcate pe divan şi îşi petrec timpul cu cafea şi mestecând betel; cele sărace mestecă marnă, stând la pălăvrăgeală, mai ales în timpul sarcinii, când nu fac deloc sau aproape deloc mişcare, şi, cu toate acestea, nu sunt numai zdravene şi sănătoase, dar şi nasc foarte uşor nişte copii sănătoşi, bine şi frumos constituiţi, şi rar auzi de naşteri nenorocite sau altele de acestea, şi încă şi mai rar ca aceşti oameni să aibă vreo diformitate, ca toţi orientalii”  (pp. 825, 826).

*

La Siret, Hacquet avea să-l întâlnească pe arhiducele Francisc, viitorul împărat Francisc al II-lea, moştenitorul lui Iosif al II-lea, care mergea la Hotin, să vadă cetatea, cu ocazia unei inspecţii de graniţă.