Proze bucovinene: Crucea lui Bângău

Vasile Ţigănescu

* 

– Se vede că nu eşti în toată firea. Nu-i destul că le aduci cu căruţa ta de brânză din creierii munţilor, le mai dai şi peste ceea ce li se cuvine. Atâtea oi, atâta brânză!… Sau  asta ţi-e partea ta de brânză şi asta partea mea, aşa cum ţi-a spus baciul, şi, cu asta, gata! Nici mânie, nici supărare, nici pagubă la nimeni. Doamne, de ce n-am fost eu de faţă la împărţeală?

*

Ileana se învârtea prin casă mai mult fără treabă şi-şi descărca sufletul, aruncând spre Gheorghe, bărbatul ei, priviri pline de ciudă. Acesta, în picioare lângă o laiţă, frământa într-o covată cu caş. Trei caşuri cu coajă gălbuie, pe alocuri cu urme de la strecurătoare, înşiruiţi pe o măsuţă veche, aşteptau parcă să le vină şi lor rândul. Gheorghe tăcea. Avea sufletul îngreunat de ceva nedesluşit.

*

– Of, of, – ţinu să mai spună Ileana – cum de n-ai avut atâta glagorie în cap să judeci că, dând o ţâră celuia mai mult, o ţâră celuilalt, vom rămâne cu mai puţine maligi de caş din câte ni se cuvin!…

– De, i-am omenit şi eu…

– Măăi!… Omenit!… Aşa, de haram? Cu brânza oiţelor mele! Un cut întreg, care niciodată nu te-a băgat în seamă! Da, da, niciodată, s-o ştii!

*

După un mic răgaz, adăugă:

– Bângău, tot Bângău!… Bun ai mai fi de slugă, n-am ce zice!

*

Gheorghe se opri din lucru. Nu-i curmase mişcările mâinilor acea poreclă, aruncată pentru întâiaşi dată de nevastă-sa şi pe care i-o dăduse cătunul, ci faptul că tocmai Ileana, tovarăşa lui de viaţă de numai jumătate de an şi care nu-i spusese până atunci nimic supărător, scoase la lumină, şi încă destul de limpede, ceea ce el numai bănuise în decursul anilor, ceea ce credea că e o taină a lui. Cuvintele Ilenei, că n-a fost niciodată băgat în seamă, îl înghimpau ca una din acele jigniri ce produc necaz, fiindcă împotriva ei nu putea face nimic. Mic de statură cum era, acea descoperire a tainei sale i se părea că-l face şi mai mic, acolo, în faţa coveţii şi a femeii. Un zâmbet amar i se ivi în jurul gurii. E adevărat că Ileana ieşi din casă trântind uşa, dar aceasta nu-i pricinui decât o slabă uşurare. Continuă să frământe caşul, dar unele gânduri, ca nişte umbre triste, îi răscoliră crâmpeie de amintiri. Se ţinu de ele, curios şi dornic parcă de o adeverire, de care, alte dăţi, sufletul său se ferea. Silindu-se să alunge închipuirile greşite, căuta să ajungă, prin asemănări cu alţii, la încredinţarea dacă a fost aşa cum bănuise, cum se ştia şi cum mărturisi şi Ileana. Şi gândurile îi alunecau îndemânatec printre întâmplări cunoscute până la cele dintâi aduceri aminte, în care, alte dăţi, se regăsea cu alte simţiri. Desprinse uşor unele din ele.

*

În jocurile copiilor cu care crescuse, mai mult împiedica.

Ca flăcău, oriunde s-ar fi aşezat la clăci, hore, nunţi sau în biserică, se trezea la spatele altora, la o margine, la o parte. Răsufla uneori adânc, dar nu se înciuda niciodată şi pe nimeni. Era prea bun la inimă. La hore nu cuteza să impună scripcarilor ce să-i cânte, ca să ajungă şi el în fruntea jocului. A încercat o singură dată, la începutul unei astfel de petreceri, când erau flăcăi mai puţini. Ţiganii, parcă i-ar fi citit din ochi nerăbdarea, se codeau, se prefăceau că-şi acordează scripcele şi, când erau gata să înceapă a-i „zice“ şi lui un cântec, apăru în faţa lor un alt flăcău, cu altă înfăţişare şi altă dorinţă. Juca rar. Juca numai cu fetele cele mai puţin chemate la joc şi în coada şirului de perechi.

*

Şi căsătoria lui… Nici Ileana n-ar fi mers după el, dacă nu era urâtă şi trecută. Dar mama lui, aşa, vadană cum era, i-a făcut nuntă cu scripcari, cum fac gospodarii.

*

– Oare de ce au întârziat ţiganii? Şi de ce cântau puţin şi rar? Doar mamuca le-a plătit înainte şi cât au cerul.

*

Nu s-a dumirit asupra acestui lucru, până când nu i-a spus mătuşă-sa:

– Trebuia să le daţi numai arvună…

*

Înfoiat puţin, mândru că e şi el om la casa lui, merse la biserică în cea dintâi sărbătoare după căsătorie. În urma lui, după obicei, mergea Ileana. Era întâiaşi dată când avea să stea în biserică între gospodari, nu între flăcăi. Îşi închipuia că locuşorul de cinste, oriunde ar fi, îi este hotărât printr-o tăcută îngăduinţă a oamenilor, iar dacă nu, aceştia îi vor face loc, zâmbindu-i, bucuroşi că mai primesc încă un tovarăş în rândurile lor. Biserică mică, lume destulă. Sărută icoanele şi făcu gospodarilor fruntaşi din faţă o plecăciune în dreapta şi una în stânga. Dar îşi făcu loc prntre oameni cu umărul şi – datorită unui simţ de cuviinţă care-l îndemna să nu se oprească în faţa vreunui gospodar mai vechi – se strecură până ajunse la spatele lor. Întinse mâna unuia ce era alături; altuia, ca să-i atragă muţeşte atenţia că vrea să-i dea mâna, îi apăsă pieptarul cu dosul palmei; pe al treilea îl trase puţin de o mânecă. Cu alţi vecini de ocazie n-a mai încercat. Roşi. Se uită înapoi, unde erau femeile. Se temea să nu-l fi văzut nevastă-sa. Cu desamăgirile era obişnuit. Dispăreau pe acelaşi drum pe care au venit. Aveau drumul lor de atâtea ori bătut: prin ochi treceau repede, întârziau ceva mai mult în obraji, încălzindu-i pielea, şi în gât, unde se prefăceau într-un mic ciot. Ca să-şi desfacă ciotul, lucra ceva sau se silea să-şi abată gândurile în altă parte. Îşi făcu trei cruci mari. Se uită, apoi, la sfinţii de pe icoanele atârnate pe pereţi, singurii care păreau să-l ia în seamă aşa cum ar fi dorit. Desamăgirea i se şterse din suflet şi datorită bunătăţii sale, care se împăca atât de bine cu aerul îmbălsămat de tămâie şi plin de evlavie. De aceea, biserica, pe care o cerceta des, era singurul loc unde sufletul său gusta un fel de tihnă întremătoare. Îi plăcea mult s-asculte „Apostolul“. Nu înţelegea tot ce citea dascălul, dar cuvântul „fraţilor!“, rostit tare şi cântat răspicat, îi plăcea cel mai mult. Numai acolo se socotea asemeni cu alţii.

*

Ca un om cu un beteşug nevăzut şi supărător, se retrase în sine ca într-un azil de împăciuire duioasă. Nu-l părăsiră, însă, acele nădejdi nelămurite, care înfrumuseţează viaţa oricărui muritor. Ar fi dorit să aibă şi el acea fire care face pe unii să se arate, să iasă la iveală într-un mod oarecare: prin glume sau bătăi, prin cuminţenie sau asprime, prin limbuţenie, curaj sau chiar beţie. Îşi închipuia mulţumirea ce trebuie s-o simtă astfel de oameni atunci când observau că pot stârni mirarea sinceră sau prefăcută a altora sau când auzeau că se vorbeşte despre ei cu precauţie, cu admiraţie, cu pismă sau cu ură. Credinţa că-i mai prejos decât alţii îi da feţei şi ochilor săi blânzi o nedeslipită umbră de tristeţă. Din tainice colţuri ale sufletului său, îi răsărea des nevoia unei mângâieri. Aceasta se trăda prin cântec. Cânta cu modulaţii uşoare şi numai când se ştia singur pe drumuri şi cărări, la ducere şi la întoarcere acasă. Din cântecele cunoscute în sat, alegea pe cele mai duioase. Cântarea îi ieşea pe buze ca o oftare blândă şi fără ecou. Cânta abia auzit, numai pentru dânsul. Nu dorea să-l audă alţii. Chiar şi noaptea, când era mai greu de recunoscut, dacă simţea apropierea cuiva, tăcea până ce credea că e din nou singur.

*

Ileana intră în casă ca o răbufnire de vânt. Aducea bărbânţa în care aveau să ţină brânza pentru iarnă. Fără să spună un cuvânt sau să se uite la bărbatul ei, trânti bărbânţa lângă masă şi ieşi, închizând uşa cu putere. Intrarea şi ieşirea zgomotoasă a femeii îi abătuse puţin gândurile. Se uită prin fereastră afară, în grădiniţa din faţa casei: casă părintească mică, veche, aşezată pe o limbă de coastă; apoi îşi aruncă privirea peste valea cutului, de-a dreptul asupra munţilor înşiruiţi în valuri nemişcate şi albăstrii, ce se pierdeau departe, în zare, spre Solca. După câteva clipe, îşi opri ochii ceva mai mult asupra pometelor ce împodobeau gospodăriile din valea peste care se întindea o bună parte a cătunului Călugăriţa. De acolo, din valea cu gospodării frumoase, cu pomete mari şi ogoare mai pline de belşug, cu oameni bogaţi şi cu flăcăi îngâmfaţi, i se trăgea acea parte din trecut ce-i zăhăia sufletul acum mai mult ca oricând. De acolo îi venise şi porecla, prinsă repede de limba tuturor. Dar porecla nu-l supăra. „Gheorghe-s mulţi, Bângău e numai unul!”, îşi spuse în sinea lui, de atâtea ori.

*

Deodată, se văzu la primărie, venit după o autorizaţie de vânzare. Deşi venise degrabă, a aşteptat două ceasuri. Secretarul părea ocupat şi-i citea pe faţă o plictiseală liniştită. Nu îndrăzni să-l stingherească. În curând, au venit alţii şi… n-a voit să se înghesuie.

*

Gândurile îi răscoliră şi alte întâmplări ce nu se lăsau uitate. Până şi întâmplarea din urmă, care-l măgulise, se adeveri ca o bucurie falsă. Parcă-i vedea pe unul şi pe altul intrându-i în ogradă şi parcă-i auzea pe toţi glăsuindu-i cam pe aceeaşi strună:

*

– … cam auzit c-ai vrea să mergi după brânză, la muntele Tomnatic, adă-ne încaltea şi partea de pe oile noastre. Tare suntem încolţiţi de lucru şi, dac-ai vrea ‘neata, bădică Gheorghe, să ne faci binele ista, n-am mai bate şi noi atâta drum. Pentru osteneală ne-om împăca noi, că doar…

*

Şi, la împărţeală, dase fiecăruia câte o „ţârucă“ mai mult, pentru a le arăta că i-a servit bine, că ţâruca scoasă din bunătatea lui era şi un tribut al recunoştinţei sale pentru cinstea ce credea că i-o făcuseră oamenii, călcându-i pragul pentru a-l ruga ceva.

– Are dreptate femeia! Hm!… da‘ nu trebuia să-mi spună că-s…

*

Repetă cuvintele din urmă ce le rostise Ileana. Căută să alunge înţelesul lor şi nu putea. Se încruntă. Mişcările mâinilor sale deveniră mai repezi. Cu obrazul mai încreţit, căuta cu amărăciune un corectiv pentru amorul său propriu, un leac împotriva umilirii care-l sfredelea; dar gândurile-i sfârşiră a se strânge într-un mănunchi de îndârjiri mai mult faţă de nevastă, decât faţă de lume.

– Trebuie să mă schimb! Am să-i arăt eu muierii dacă-s bun de slugă!

*

Târgul se spărgea pe nesimţite. Mai era încă mult până ce avea să reintre în mocneala lui de toate zilele.

În piaţa de lemne, cu căruţa trasă lângă apa Topliţei, Bângău aştepta „să mai coboare soarele“. Aşteptarea îşi avea tâlcul ei. Cei cu marfa nevândută mai lăsau din preţ. În picioare şi răzimat de coşul căruţei, se uita, din când în când, la movila de draniţă a unui Vicovean, pe care pusese ochiul şi o neguţase înainte de amiazi. Se bucura că nici Vicoveanul, nici cei câţiva Mărgineni cu aceeaşi marfă nu prea aveau muşterii.

*

– Nu mă tem eu că nu i-oi rupe o coroană din cât mi-au cerut!, gândi, uitându-se la un căluţ ce se opintea să scoată o căruţă încărcată cu lodve, ale cărei roţi se înfigeau adânc în hleiul înnegrit de must şi baligă şi frământat de copite, aşa cum era pretutindeni întinsa şi neteda piaţă a Rădăuţilor.

*

Scuipa, în răstimpuri, spre Topliţa, de unde-i veneau la nas miasme neplăcute. Albia acesteia, dreaptă, puţin adâncă, îndiguită de scânduri putrezite de vreme, cu apă puţină, murdară şi stătută, lipsită, atunci, de o prelingere fie şi monotonă, părea un mic canal în care s-au strâns doar zoaiele magherniţelor jidoveşti. În aşteptare, Bângău luneca privirea încet, plictisit, peste forfota mulţimii, de unde străbătea uneori câte un muget adânc şi trist de vită, sau pe zidurile mute, decorate de ploi şi soare, ale caselor ce împrejmuiau piaţa. Cu o naivă bucurie mai trăgea cu ochiul spre „prepanaţia“, de unde maică-sa îi cumpărase „holercă“ pentru nuntă şi a cărei firmă, scrisă cu litere mari, într-o limbă necunoscută, arăta un chip de grăsun cu o halbă spumoasă la gură. Şi bucuria o avea de când luase tainic hotărârea de a călca şi el pragul unor astfel de locaşuri, „aşa, ca să-i facă femeii în ciudă“, şi-apoi „să văd ce-a spune şi, de-a crâcni, i-arăt eu!…“.

*

Cel dintâi pas voia să-l facă în acea zi de târg. Hotărârea îl învăluia plăcut ca o pânză nevăzută şi răcoritoare. Îi da presimţirea că viaţa i se va urzi altfel. Se încăpăţâna a crede că altfel nu se va sparge în favoarea sa buboiul ce conţinea muta duşmănie dintre el şi Ileana.

*

– Încă nu-mi plâng copchiii, îşi spunea el, aruncând privirea şi pe alte firme cu chipuri de grăsuni cu halba la gură.

*

Reuşi „să rupă coroana“. Trecu draniţa pe căruţa sa, pe care o trase în apropierea „prepanaţiei“, ca s-o poată avea sub ochi. Scoase punga de sub brâu şi-şi numără încet banii rămaşi. Cu o privire de bun gospodar mai cuprinse, o dată, calul şi căruţa, apoi se îndreptă spre cârciumă. Păşea încet, cu capul sus, furişând priviri în lături, în dorinţa de a fi văzut încotro merge. În pragul cârciumei, se opri. Se uită sfios înlăuntru. O clipă, ar fi dorit să nu fie primit. Îi bătu în surdină pornirea spre harţag cu Ileana. Îşi frânse şovăirea şi intră.

*

Când ieşi, licăreau cele dintâi stele. Târgul intrase în liniştea lui mocnită, plicticoasă. Pe drumul cel mare, în urma şi înaintea lui Bângău, duruiau căruţe singuratece şi ale altor întârziaţi din satul său şi din satele de pe valea de sus a Sucevii. Glasuri răstite, câte un cântec sau chiote de flăcăi cu chef străbăteau aerul şi se stingeau repede şi pe aproape. Zidurile nu le primeau, de parcă nu le-ar fi înţeles. Flăcăii n-aveau răbdare să aştepte a-şi arăta „ohota“ (voia bună) colo, mai departe, în văzduhul curat şi larg ce acoperea lumea lor cu vâlcele şi păduri, cu ogoare şi gospodării, cu ulicioare şi şiruri fumurii de răchiţi, cu bucurii şi necazuri.

*

Bângău ajunse la câmp. Îi vâjâia puţin capul. Totuşi, simţea o tainică mulţumire că face şi el parte din acel convoi cu căruţe răzleţite – unele pline de tineret cu chef – ce se pierdeau în lungul drumului, odată cu lăsarea nopţii. Tăcea şi asculta glasuri şi cântece, în acea tovărăşie plăcută, ce părea închegată din zgomotul atâtor roţi. Rănile nevăzute ale sufletului său i se molcomiră în sunarea de bucşe a roţilor şi în scuturăturile monotone ale căruţei sale, pe a cărei povară era căţărat.

*

Se înnoptase de-a binelea când cârni pe drumul satului. Abia pe drumuşorul de pe spinarea Colnicului rămase singur în liniştea nopţii.

Bolta cerească se umpluse de stele. În zarea nevăzută, peste pădurea Frătăuţului, apăreau şi dispăreau lumini de fulgere îndepărtate. Între Ursoiul şi Dealul Crucii, se vedea zarea târgului ca o pâclă luminoasă, joasă şi nemişcată.

*

Bângău ajunse în marginea cătunului. Cânta. De data asta, cu glas tare. Unde începea coborâşul pripuriu, ce sfârşea în valea Călugăriţei, întâlni o femeie, care-i dădu bineţe. Îşi întrerupse cântecul, ca să-i răspundă.

*

– Nu te temi să îmbli noaptea, fată hăi?

– Nu-s fată, sunt nevasta lui Dumitraş. Am fost pân-la mătuşa Aniţa, după iruri şi pân-ce le-a făcut…

– Naiba mai vede pe întuneric? Eu-s… Bângău.

– Da‘ nu împiedici căruţa la vale?

– Ce-s eu, vadană, ca să împiedic? Sau…

– Aaa… N-aş fi crezut să fii şi ‘neata cu chef. Se vede că ţi-a mers bine la târg, mai spuse femeia, din mers.

– Bine! Foarte bine! Mama lui de târg!… dee, haram!

*

Şi, dintr-odată, îi veni să înceapă alt cântec:

– Drag mi-e mie-n crâşm-a bere

Da‘ departe de muiere…

*

Îşi da silinţa să cânte cât mai tare, ca să-l audă până şi Ileana.

Drumul, săpat în coasta dealului, era întovărăşit, până în vale, de o adâncă mâncătură de puhoi.

*

Aici, într-o hârtoapă, îl găsiră oamenii, a doua zi, dimineaţa, mort sub căruţa ce se răsturnase peste el.

*

La marginea drumului i se puse o cruce de stejar. Cu vremea, crucea putrezi, apoi dispăru cu totul.

*

Locul se cheamă şi azi „Crucea lui Bângău“, deşi de multă vreme nu se mai vede acolo nici o cruce. Şi numele locului n-ar avea nici o noimă, dacă oamenii n-ar fi pus acolo, cu sufletul lor, pecetea unei pomeniri pe care soarta o făcuse să stăruie peste ani.

*

Cei cu închipuiri alese vor fi având credinţa că sufletul lui Bângău străbate văzduhurile, mulţumit că măcar în acest fel – necăutat de el – şi măcar după moarte, oamenii l-ai băgat în seamă. De o veşnică pomenire a avut parte, mai mult decât acei care, ca fiinţe lărmuitoare în viaţă, au intrat pentru totdeauna în întunericul uitării. Poate unde lumea capătă, la un moment dat, o isteţime de apreciere, poate unde Atotputernicia voieşte aşa, poate au şi morţii puterea lor… (Revista Bucovinei, nr. 8/1944, pp. 278-283).

Eminescu: „Domnilor, mi-i ruşine să fiu român!”

*

Ieri, 29 noiembrie, pe când călătoream prin Ţara Moţilor, intrând în cetatea Apusenilor direct din şesul Turdei, mi-am reamintit de discursul, din 1871, al lui Mihai Eminescu, rostit la Viena, într-o şedinţă a Societăţii „România Jună.

*

*

Până la poalele munţilor, „Tricolorul” flutura aglomerat şi ostentativ, iar întreaga Românie gâlgâia exaltat, prin toate glasurile ei politico-mediatice, pe seama sărbătorii naţionale a unei ţări spulberate şi adusă, cu nemiloase îmbrânceli, la statutul de colonie a nimănui.

*

*

În munţii crăişorilor Horea şi Iancu, „Tricolorul” lipsea cu desăvârşire. Moţii, oameni mărunţi la stat, dar uriaşi prin trăire românească, trudeau din greu, de parcă ar fi avut de refăcut fortificaţiile inexpugnabile ale cetăţii Apusenilor. Au în glasuri dulceaţa inconfundabilă a viersului-ghiersului arhaic şi un umor pietros, din care se poate dura şi cu care se poate ucide.

*

*

Se trăieşte relativ bine în Apuseni, pentru că oamenii sunt harnici, înţelepţi şi plini de iniţiative. Lemnul înseamnă pentru ei şi tradiţie („au plecat moţii în ţară / cu ciubere şi pahară”), şi viitor, o puzderie de fabrici de mobilier, mici, dar eficiente, cucerind, cu produse de calitate, pieţele europene. N-am întâlnit TIR-uri cu buşteni, aşa cum nu am întâlnit nici vestigii ale lipsei de respect faţă de codrul-frate, precum în alte părţi.

*

*

Pe moţi îi îngrijorează doar pericolul Roşia Montana, dar sunt gata să moară oricând pentru împărăţia montană, care le-a aparţinut dintotdeauna, aşa că Băsescu şi Ponta, şi toţi „bandiţii de sub Tricolor”, cum inspirat formula, prin 1930, Zaharia Stancu, ar trebui să-şi ţină labele departe de Apuseni, dacă vor să şi le păstreze.

*

*

În Apuseni „Tricolorul” înseamnă bărbăţie. De asta flutură, adânc şi vindecător, doar în lăuntrul sufletului omenesc. Ca şi lui Eminescu, la Viena, căruia îi era ruşine să fie şi să se poarte precum demagogii românii ai vremii lui, care se considerau proprietari ai patriotismului şi decidenţi infailibili ai destinului Neamului, şi moţilor le este imposibil să se prefacă şi nu se pot făli, precum Băsescu, Ponta şi tot neamul lor, cu goliciunea jalnică a inimilor lor pustiite de tot ceea ce este omenesc.

*

Sfinţenia “Tricolorului”, în împărăţia moţilor

* 

Dacă înţelegeţi, ar trebui să mergeţi, ca să vă iniţiaţi pe deplin, măcar o dată-n viaţă, în cetatea Apusenilor.

Proze bucovinene: Nevoia

Procopie Jitariu

Haizaşul de tinichea de pe casă şi hambare, bălţi de argint în bătaia soarelui. Stogurile de fân de după şură, câte două-trei la un loc, babe groase, pântecoase, adunate la sfat, iar pocliturile ticsite până sus cu snopi de pâne albă, turnuri de aur. Dintre frunzele ruginite ale păduretului de must de la portă, cumpăna fântânii, cu prăjina găleţii aninată de vârf, deget ridicat pieziş spre cer, spune că belşug, fără voia Celui de Sus, nu se pomeneşte. Gardul grădinii şi al curţii, împletit din cununi de cepuri de brad lungi, subţiri, dar vânjoase, streşenit cu draniţă scurtă, e fără pereche în tot satul.

*

Până şi copiii ştiu că aici locuieşte Dumitru, chiaburul. Şi străinii, oricât de departe ar fi ei, chicesc numaidecât că în acareturile acestea îşi are sălaşul un bogătaş.

*

Sătenii, desculţi şi histrioni de li se văd oasele prin cămeşă, când le sar în ochi stropii de lumină de pe acoperişurile lui Dumitru, apasă mai îndesat talpa goală pe prundul ascuţit al uliţii şi ţâşnesc cât colo, a ciudă, scuipatul printre dinţi. Femeile, cu traista pusă-n umăr ca-ntr-un cui şi cu secera sau coşărcuţa de merinde în cotul braţului, aruncă ochii ca nişte suliţe înveninate printre leaţurile porţii şi cotrobăiesc la repezeală ograda plină de galiţe a lui Dumitru.

*

– Aista, drept să-ţi spun, are ce-ndopa; poate trăi cât Hâga!, îşi descarcă una dintre ele năduful.

– Nu purta grijă, fată hăi, că dumnealui ţine post negru; de zgârcit ce-i, îşi mănâncă şi untul de pe pieptene!, se răcoreşte alta.

– Lasă, măi femeie, că bun îi Dumnezeu!, oftează vecina, ridicându-şi ochii de oaie gălbăgită spre cer. S-a răsturna şi el într-o zi mare şi devreme ca o răchită scorburoasă!

– Bine zici!, întăreşte alta. Că Ioniţă, fecioraşul lui, e un târâie-brâu şi-un pierde vreme cum nu se mai găseşte altul în şepte sate…

– Dumnezeu tot face el, într-un fel, dreptate; nu dă toate bunătăţile unui singur om!, dondăneşte cumătra.

– Adevărat vorbeşti, că Dumitru de prăşit, de cosit plăteşte. De dus la moară, servitor; de dus lemne din pădure, hargat; doar comanda de-o ţine-n capul lui, încolo tot cu străini se-nconjură.

– Un sfânt ţi-a ieşit din gură!, adevereşte, ascuţit, vecina. Că Ioniţă, un fluşturatic, numai de cheltuit şi de irosit îi bun.

– Banii strângătorului, în mâna cheltuitorului, de cându-i lumea şi pace bună!, încheie vorba femeile.

*

Şi multe alte răutăţi zboară cu plăcere din gura oamenilor necăjiţi peste poarta lui Dumitru. Uită, însă, unii oameni că averea n-o aduce niciodată apa şi nu voiesc să priceapă, nici în ruptul capului, că munca braţelor, fără conducerea minţii, de cele mai multe ori e stearpă, lipsită de roade, pentru că unde nu-i cap e vai de picioare.

*

Cu-un cuvânt, casa omului, casa melcului. Melc de soi, scoică minunată; om netrebnic, vorba cântecului: nu-i nimică la bordei, numai putregai de tei.

*

Dumitru-şi poartă toată avuţia-n suflet. O are-naintea ochilor întreagă, în orice clipă. Îi stă-n faţă limpede ca o jucărie-ntinsă pe masă. Îi vede clar lipsurile, îi simte cu durere trebuinţele, îi împlineşte imediat neajunsurile, nu numai cu braţele lui, ci, foarte adesea, cu mâini străine, conduse, însă, şi supravegheate de capul său de gospodar, prea bine ştiind că-n nădejdea slugii dai de fundul pungii.

*

Sărăntocii care-l pizmuiesc, trântorii care-i poartă sâmbetele, desculţii şi dezbrăcaţii care păzesc pomenile şi praznicele, fluşcarii care rod pragul crâşmei nici nu bănuiesc ce bătălie crâncenă duce Dumitru cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai gospodăriei. Vara, seceta nu-l lasă să doarmă. Iarna, gerurile uscate, care-i ucid semănăturile, îi toarnă fiere-n bucate. Toamna, boliştea-n vite îi întunecă zilele; ploile, care-i putrezesc holdele secerate, îi acesc viaţa. Prăşitul şi cositul la vreme nu-i îngăduie să se-mbrace ca lumea; doar cu mare greu de se fură şi el, din când în când, la o sfântă biserică, unde-şi are strana între cei dintâi epitropi.

*

Şi vânzoleala aceasta îl fierbe pe Dumitru încă din tinereţile sale. Câmpurile, casa, acareturile, livada şi vitele de rasă sunt semnul şi pecetea răsărite din trânta sângeroasă cu necazurile fără sfârşit, pe care acuma le-a îmblânzit şi le-nhămat la gospodăria sa. Din luptă, Dumitru s-a ales nu numai cu sălaşul său de om înstărit, dar şi cu dorinţa aprigă, ascunsă-n miezul inimii, ca unicul său fiu, Ioniţă, să fie scutit, pentru totdeauna, de războiul ce se cere dus zilnic cu duşmanii de moarte ai oricărui lucru omenesc frumos şi de folos.

*

De aceea, băiatul chiaburului a crescut ca un miel care suge la două oi. S-a ridicat ca o floare-n fereastră, nu l-a atins nici măcar vântul. S-a-nzdrăvenit ca un mânz de sămânţă. Zburdălnicia şi jucăriile au fost pâinea lui cea de-a pururea. Pentru părintele său, însă, rămas de timpuriu văduv, fiecare cuvinţel al băiatului a fost poruncă dumnezeiască, fiecare scâncet, alarmă, fiecare mişcare, primejdie.

*

Ioniţă acuma-i băietănaş. Sub nas îi încreţeşte puful. Îşi pune magheran la pălărie şi-şi încinge mijlocul cu brâu ales. De sărbători, se-ncalţă cu ciubote creţe. Viaţa lui are două aripi: una, mâncarea bună şi la orice timp; alta, scripcari şi joc cu fete şi băieţi de seama lui. Livada părintească, drumul împărătesc, cărările-n luncă, la scăldat, plaiul în pădure, după mure, uliţa şi sala de joc din sat, lui i se par toate totuna: locuri foarte frumoase, făcute de Dumnezeu anume pentru ca să se bucure şi să se veselească.

*

Tatăl său îl mai îndeamnă la sapă, la plug, la pădure, dar Ioniţă îşi plăteşte urechea, zicând că nu ştie, că nu se pricepe şi că n-a făcut, încă, aşa-ceva.

*

Chiaburul, simţind cam încotro merg treburile şi înspăimântat de norocul gospodăriei, şi-a luat, într-o dimineaţă de toamnă, băiatul din scurt şi, mai în şagă, mai într-adins, îi zice:

– Dragul meu fecioraş! Oaia care nu dă nici lapte, nici lână, vine tăiată. Mărul care nu face decât umbră vine aruncat în foc. Dar omul care umblă tot timpul handra, de ici, colo, şi din mânile căruia nu iese nici un lucru de hasnă, oare cu el ce se-ntâmplă?

*

Băiatul, om de viţă, n-a întors vorba. A înţeles cuvântul părintesc şi a rămas smerit pe scaun.

– Vezi, dragul tatii, lungeşte Dumitru vorba, hargaţii, doi, la cules păpuşoi; doi, la strâns barabule, iar cel mai mic e cu vitele în ţarină, şi noi, pe lângă vatră: la trunchi, nici un lemn, ca la casă pustie…

*

Fecioraşul, molcom, cu ochii-n pământ, ca un nevinovat.

– De aceea, zice tatăl mai departe, înjugă boii la car, treci apa şi du-te peste Vale şi adă un car de lemne!

– Cunosc drumul în pădure, sare băiatul ca slobozit din cătuşi, c-am fost, ast-vară, cu nişte prieteni după fragi, şi m-aş duce bucuros după lemne, dar nu prea ştiu să-ncarc şi mă tem că n-oi putea coborî carul la vale.

– N-ai nici o grijă, îl încurajează bătrânul. Dacă ţi s-ar întâmpla ceva, Doamne fereşte, strigă Nevoia să-ţi ajute, pentru că, s-o ştii de la mine: Nevoia-şi are casa lângă hârtoapele din pădure.

*

Băietanul, nici una, nici două, înjugă sprinten boii, îşi pune pălăria cu magheran pe-o ureche şi, hăis Brezilă, cea Rotilă, cu carul, după lemne în pădure.

*

O ia de-a dreptul prin ţarină, trece Moldova pe-o ţurană, urcă-n pădure pe un drum priporos şi hotropos, de s-au făcut şi el, şi juncanii pic de apă. I se bătea inima-n piept de să zboare afară, nu alta. Îşi şterge fruntea cu poala cămeşii, dejugă boii, le pune dinainte un braţ de otavă să mai turiştească, şi el s-apucă să încarce zdravăn un car de lobde una şi una. Iarăşi îşi zbiceşte obrazul cu mâneca şi, apoi, îşi aruncă privirea peste copaci, peste ţarini, peste apă, peste lunci. Pe sub frunzele ca de catifea roşă de pe creanga unui făgan gros cât un ştiubei, îşi vede, departe, pe coastă, în faţa soarelui, satul înhobotat într-o păioară subţire de ceaţă albăstrie. În mijlocul comunei, rândul întunecat de brazi. La poala lor, mică şi vânătă ca o broască, biserica. Mai la margine, un ciob strălucitor de oglindă, haizaşul casei părinteşti.

*

– De m-aş vedea mai degrabă-acasă!, oftează băiatul.

Îşi dă, apoi, pălăria pe ceafă, înjugă boulenii şi-o porneşte cu carul încetişor la vale. Drumul, ca drumul de pădure: dintr-un iezer ies roţile şi-n altul se bagă. Numai bine trec roţile de dinainte peste un pietroi, şi cele din urmă se şi-ncurcă-n nişte rădăcini cu mii de mustăţi. Şi carul se hurducă din toate-ncheieturile, parcă clocoteşte. Lemnele năzuiesc să sară din coş şi s-o ieie la fugă pe coastă, unul după altul, ca mieii, primăvara. Fecioraşul nu prea ştie mâna boii şi, de sfială, îi curg sudorile gârlă. Dup-o bucată de vreme, iată şi Bâlcoaia; pârâul săltăreţ rătează drumul de-a curmezişul. Malurile lui de piatră ascuţită fac o văgăună adâncă şi-ngustă numai de-un pas voinicesc. Roţile de dinante coboară cu băgare de seamă în albia apei şi, opintindu-se boii să scoată carul din părâu, ies repede pe malul dimpotrivă, dar, în acelaşi timp, cele de dinapoi cad cu greutate, ca de pe prag, în groapă. O pârâitură aspră, de parcă cineva ar fi frânt în genunchi un mănunchi de vreascuri uscate, scapără, pe neaşteptate, în urechea băiatului. Boii opresc scurt, ca din bici. Feciorul se uită speriat la carul lăsat, tam-nesam, într-o parte: roata din stânga, grămadă-n baltă. Spiţele şi ciolanii, un braţ de vergele zdrelite; butucul, crăpat în trei; şina şi bucşa, turtite, mai la o parte. Băietanului i se face negru-naintea ochilor. Se apropie de car, pune mâna pe drăghinar. Vrea să ridice coşul. Carul, greu, lut, nu alta.

*

– Am pus-o de mămăligă!, gândeşte omul şi se scarpină în cap.

Dup-o clipă, însă, băietanul se-mbărbătează, îşi pune mâinile-n şold şi se uită-n dreapta, în stânga, în toate părţile: tulpini de fag, netede ca obrazul, tulpini de brad, zgrunzuroase şi roşcate, de mesteacăn, albe şi drepte ca nişte lumânări. Printre ele, jos, ferigi, cozi de cucoş, pipirig, smeuriş; ba-ntr-o poieniţă, o ciurdă de bureţi, toţi într-un picior, cafenii, roşi, vineţi, curat umbreluţe de domnişoară. Sus, deasupra, vântul amesteca domol frunzişul cum e mura al fagilor cu cel de aur al mestecenilor şi cu buratecul cetinelor.

*

– Frumos!, îşi spuse flăcăul. Dar ce-mi ajută mie, acuma, podoaba pădurii, că soarele cumpeneşte spre sfinţit şi eu poposesc de sufletul lui Scaraoţchi, aici, pe malul blestemat al Bâlcoii.

*

Deodată-i fulgeră prin minte vorbele tătâne-său. Se urcă fuguţa pe un deluşor, mai în lumină. Boii rumegă. Şi-au luat nădejdea de a mai scoate carul din hop. Băiatul, înciudat, îşi umple pieptul cu aer şi începe a striga cât îl ţine gura:

– Nevoieee!…

*

Nevoia, însă, în loc să răsară din rămurişul sehelbei şi să se înfăţişeze poponeţ înaintea feciorului, voinică şi frumoasă, ca să-l povăţuiască şi să-i dea o mână de ajutor la necaz, îşi cântă numele, nepăsătoare ca un cuc, o dată chiar din pietrele de pe coasta de alături, a doua oară, după câteva clipite, din Părăul cu ciungi şi, a treia oară, mai slab, tocmai din vârful muntelui, din Poiana Ivalănii.

*

Băiatul nu se dă bătut, îşi strânge puterile şi mai strigă, o dată, din baierele inimii, cu toată nădejdea:

– Nevoieee!… Nevoieee!…

*

Dealurile, stâncile, luminişurile îl îngână, şi acuma, curat în acelaşi chip ca şi mai înainte.

*

Feciorul, simţindu-se batjocorit şi mânios criţă pe Nevoie, înşfacă toporul şi taie un carpenaş de lângă drum. Îl curăţă de crengi şi-l aşează alăturea de car. Descarcă, apoi, lemnele din coş şi s-apucă de lucru. Mai întâi, partea mai goasă a drucului, jos, o ţeşeşte, iar deasupra, la vreo trei coţi mai sus, îi face o crestătură. Drucul, meşterit astfel, îl vâră sub capătul osiei stingher de roată, pe care-l culcă-n crestătură şi-l leagă, apoi, strâns de druc cu lanţul. Lucru sleit. Drucul s-a făcut, acuma, un fel de talpă de sanie şi ţine locul roţii celei adormite-n părâu. Partea mai subţire a rudei o aşază după leuca de dinante, pe draghinar şi, cu funia luată din coarnele boilor, o îngemănează c-o spetează a trăsurii. Carul, ferecat cum nu se poate mai bine, se scoală, cum s-ar zice, în picioare. Băietul încarcă repede lemnele la loc în coş, le cetluieşte-n lege ca să nu fugă din car, pune peste ele rămăşiţele de surcele şi de fier vechi ale roţii şi porneşte încetinel spre sat.

*

Într-un târziu, noaptea, pe-o lună ca ziua, băietul cu carul în trei roţi deschide poarta ogrăzii, acasă. Tatăl său, când aude scârţăitul porţii, sare fript de pe laiţă şi iese afară să-şi întâmpine odorul, pentru că acuma credea că nu se mai întoarce teafăr din pădure şi-şi făcea fel de fel de mustrări că l-a trimis singur după lemne. Când colo, să nu-l cunoască. Cămeşa numai glod, numai dohot. Faţa mânjită cu lut, cu răşină. Părul, ciufulit de parcă s-a bătut cu cineva, îi curge-n ochi.

*

Băietanul, cum îl vede pe bătrân, foc la el cu gura:

– Tătucă, drumul la lemne, tot un sorb, tot o stâncă. Când să trec Bâlcaia, s-a sfărâmat o roată ca din trăsnet. Mai mare mi-a fost spaima. Am rămas ca un pui de bogdaproste. Mi-a venit în minte sfatul dumitale. Am strigat Nevoia până am răguşit. Din toate dealurile, din toate pietrele, m-s-ngânat afurisita; da’ de venit să-mi ajute, nici vorbă! Ca să nu rămân de ruşine, m-am apucat singur de-am tăiat un drug de carpen. L-am băgat de sub capătul osiei rămas văduvoi şi l-am priponit straşnic cu lanţul; apoi, l-am silit să care capătul în spinare, în locul roţii becisnice, care mi-a pricinuit atâta bătaie de cap. Şi aşa, încet şi pe hodină ca dracul pe rădăcină, am sosit cu lemnele acasă.

*

– Da’ cine te-a învăţat pe tine să faci una ca asta?, îl întreabă, plin de mândrie şi voie bună, tatăl său.

– Eu, din capul meu, da’ cine să mă-nveţe!, răspunse băiatul bosumflat peste măsură.

– Ei, bată-te să te bată! Vină-ncoace să te pup!, zise Dumitru, îmbrăţişându-şi copilul. Şi-l sărută cu lacrimi de fericire pe amândoi obrajii, mânjiţi, aşa cum erau, cu glod şi cu răşină.

*

Apoi hotărăşte cu glas mare:

– Asta-i Nevoia, bre! Ea-i cel mai desăvârşit învăţător. Dacă nici ea nu te-nvaţă minte, apoi să ştii că-n viaţă niciodată n-ai ce vinde!

Şi, din sara asta, Dumitru a-nceput să doarmă mai cu hodină, să mănânce mai cu nădejde… (Revista Bucovinei, nr. 2/1944, pp. 85-90).