„În noaptea spre Anul Nou, nu se doarme”

Malanka, la ruteni

*

Jocurile cu măşti, care comemorau şi sărbătoreau, odinioară, moartea şi învierea Timpului, nu se mai practică solstiţiar, fiind mutate „în seara de Sfântul Vasile”, deci la cumpăna târziu convenită a anilor.

*

Alaiurile cu măşti cuprindeau, odinioară, Zeiţa Vetrei (Malanca, deci travestitul în femeie, şi la români, şi la ucraineni), ursul (simbolul Ursei Mari, sub care locuiau populaţiile hyperboreene), cerbul (simbolul Capricornului, al lui Cernunos, deci al Timpului şi la români, şi la ucraineni), căiuţii (simbolul lui Marte, amintind şi de primii călăreţi ai Europei, muntenii sau oamenii-cal, deci centaurii – la ucrainenii din judeţul Suceava şi la românii din Boian se merge cu „Calul”, un singur „căiuţ”, dar confecţionat după modelul „Cerbului”, însoţit de un fel de bunghieri) şi ostaşii (bunghierii, de mai târziu).

*

Prima menţionare a jocului Cerbului, de Anul Nou, dar un joc deja degenerat spre amuzament, datează din 1656: „Era un cerb, în care se ascundea un om. Un ştrengar dănţuia cu el şi apoi culca cerbul la pământ cu o săgeată. Cu aceasta s-a terminat jocul, pentru care cei care au jucat au primit bacşiş”[1].

*

În satele româneşti din regiunea Cernăuţi şi în cele uncrainene din judeţul Suceava, se practică ritualul „Malăncii”, vag desacralizat, şi adesea (la Crasna, la Cupca, la Stăneşti, la Oprişeni, la Ciudei etc.) având printre personaje, „ursul de paie”, de mult îndătinat şi derivând din „omul de paie” al „jocurilor echinocţiale de toamnă, ce aveau loc, de obicei, la răscruci de drum”[2].

*

„În Bucovina, în jurul „Malancei” de Anul Nou, se creau măşti-costume de urs din funii de paie. Elena N. Voronca menţionează această mască-costum în termenii următori: „Urs se făcea un flăcău învelit peste tot cu un odgon de paie. Pentru mai mult haz îl aprind, iar el se aruncă în omăt şi se stinge”. Semnificaţia aprinderii măştii-costum îi scapă”[3], tot aşa cum îi scapă şi lui Romulus Vulcănescu, deşi „sacrificiul” simbolului Ursei Mari, sub care trăiau populaţiile hyperborene, prin incenderea unui urs de paie datează din vremurile cultului lui Apollo.

*

„Malanca era compusă din vreo 20-25 inşi, din moşnegi, babe, urs şi ţigan, căpriţă, şătrari, căluţi, miliţian etc.

*

Aurel Piţul era calfa „mălăncii”. Când ajungea în curtea gospodarului „malanca”, calfa întreba: „Gospodarul de casă primeşte malanca la urat?”; gospodarul răspundea: „Primeşte!”.

*

Atunci, malanca începea să ureze. Gospodarul îi plătea, iar calfa „malăncii” striga: „Gospodarul de casă a dăruit 20 de ruble la malanca noastră!”. Mălăncarii strigau „Mulţi ani trăiască!”. Calfa mai adăuga:”Vă poftim la jocul mălăncii de Sf. Ioan!”.

*

Urma, apoi, „Jocul ursului”. Ursul era îmbrăcat într-un cojoc întors pe dos şi pantaloni din piele de oaie, întorşi pe dos. Ursul era ţinut în lanţ de ţigan. Ţiganul îi cânta: „ Frunză verde rug de mure, / Vin cu ursul din pădure; / Ursul meu, când l-am adus, / Era negru şi netuns. / Aista-i urs adevărat, / L-am adus din Stalingrad, / De trei săptămâni trecute / Vin cu ursul de la munte, / Numai-n coate şi-n genunche. / Frunză verde mazări, / Pe pământ aşază-ti, / Să te vadă oamenii! / Te-am crescut de mititel, / Când erai ca un căţel, / Şi-ai crescut mare de tot / Şi ţi-am pus verigă-n bot. / Frunză verde măr uscat, / Hai cu Marcu la culcat, / Frunzuliţă de hamei, / Hai cu Marcu-ntre femei!”.

*

Ursul cădea jos, iar ţiganul îl descânta: „Tinca, Tinca bobotinca, / De la mine, de la tine / Şi din budă de la câne, / Tinca, Tinca, na-na-na, / Tare-i rea dihania, / Meştereasca te vesteşte / Şi la mine te găseşte, / Moş popa te-a tămâi / Şi molitva ţi-a citi! / Ascunde-te, puf, / Să rămâie Marcu curat / Ca un cap de cal uscat! / Sus, Marcule!”.

Şi, atunci, ursul se scula în picoare şi se scutura de două ori”[4].

*

La Crasna, unde, ca în toate satele din regiunea Cernăuţi, Anul Nou se sărbătoreşte pe stil vechi, în 13 ianuarie apar pe drum mai multe grupuri de „Malănci”, dar toate cu urşi de paie, cu „moş” şi „babă”, cu căiuţi, dar şi variante de teatru popular, precum „Codreanu”, „Bujor” sau „Ţiganii”, alaiurile săvârşind un adevărat carnaval.

*

La Boian, în regiunea Cernăuţi, dar şi la Siminicea, în judeţul Suceava, personajul principal al jocurilor cu măşti este calul (cu gâtul făcut dintr-un fierăstrău de tăiat lemne, ca să se mişte cât mai surprinzător, şi cu capul purtat deasupra mascatului), alaiul numindu-se, de astfel, „Calul”. Din alai nu lipseşte „baba”, îmbrăcată în port naţional, cu un buchet de busuioc în mână, care rosteşte şi comenzile pentru jocul „Calului”. Bunghierii se numesc, la Boian, „sandari”, iar căpetenia lor, „calfă”, calfa fiind, ca şi în mărturia lui Leonidas Bodnărescu, cel care organizează jocul, tocmind muzica şi adunând banii, numiţi „colinda”, bani cu care, după plata muzicanţilor, va orgaiza horele, numite „joc”, cu ocazia Paştilor şi a hramului (la fel se întâmplă şi la Siminicea). Jocul caprei, tradiţional la Boian (capra în patru labe) deja s-a pierdut.

*

„Pline de animaţie sunt ajunul şi prima zi ale Anului Nou, la Tereblecea, marcate pe stil vechi. În sunete de zurgălăi, clinchete de clopoţei, mugete de „buhai” şi pocnituri de harapnic, îşi croiesc cărări prin nămeţi urătorii cu „Pluguşorul”, Căluţii”, „Urşii”, „Caprele”, „Mălăncile”, amintind că „bădiţa Traian” a-ncălecat pe un cal năzdrăvan şi trage brazdă adâncă, s-avem roadă bogată şi pâine pe masă.

*

Cu steaua, la români – de Mattias Adolf Charlemont

* 

Pe lângă uraturile tradiţionale, au apărut şi altele noi, inspirate din viaţa concretă, care cuprind atât realizările de muncă, succesele obţinute, cât şi neajunsurile, momentele negative, adesea cu adrese concrete, cu critici usturătoare a vinovaţilor, fără a se ţinea cont de ranguri. Cum s-ar zice, de la opincă până la vlădică”[6].

*

Apărute în perioada interbelică, drept formule „străjeriste” de teatru popular, care glorificau faptele haiducilor, „Bujorii”, „Jienii”, „Ceata lui Darie”, „Brâncovenii”, „Codrenii” etc., întotdeauna însoţite de bunghieri şi de dansuri cu măşti, formulele acelea umpuse s-au transformat, încetul cu încetul, în veritabile spectacole folclorice, în care imaginaţia tinerilor săteni a născocit surprinzătoare elemente de legătură, toate rezolvate artistic, între datină şi mitul recent.

*

În formulele teatrului popular s-a pornit de la câte un cântec bătrânesc, deci de la o baladă, cu recitative din partea interpreţilor de persoaje istorice, dar şi cu personaje şi dansuri străvechi, în care masca joacă un rol esenţial.

*

În satele româneşti din regiunea Cernăuţi au pătruns, în locul uniformelor bunghiereşti de odinioară, uniforme sau doar elemente de uniforme ruseşti, precum şi tipica armonică rusească.

*

În satele rutene şi huţule din judeţul Suceava, Anul Nou, serbat de ucraineni cei vechi, cei de înainte şi cei de după creştinare (anul 988), precum şi de cei de până prin secolul al XV-lea, conform vechiului calendar roman, la 1 martie, mutat, în cele din urmă, sub influenţa polonă şi lituaniană a calendarului iulian, care stabilea ziua de 1 ianuarie drept prima zi a anului, de Sfântul Vasile, se întâmpină, acum, după obiceiul românesc, care, fără îndoială, a împrumutat şi elemente de folclor slav, dar şi noţiuni slave, cum ar fi „malanka”, definind, iniţial, toate jocurile cu măşti, deşi „malankă” este doar mascatul în femeie, simbolizând, şugubeţ, Zeiţa Vetrei (Primăvara, numită Mai).

*

Sărbătorit, încă din ajun, printr-o suită de ritualuri preistorice, în care grâul fiert, animalele şi măştile (Malanka) jucau un rol important, Anul Nou însemna pentru huţuli şi ruteni o adevărată prevestire a rodniciei, prin însămânţarea simbolică a grâului, prin înconjurarea satului prin mers pedestru, prin focuri aprinse pentru a vesti, prin flăcări albastre, comori ascunse, şi prin spălarea cu apă curgătoare, în care s-au pus câteva monede, pentru a aduce norocul în fiecare familie.

*

Moştenind credinţele străvechi slave, huţulii descifrează încă semnele anului în cele ale lunii ianuarie: „În ziua de Anul Nou, de se va roşi cerul spre răsărit, va fi an ploios. Noaptea de Anul Nou, de va fi lună şi senină, an bun proroceşte. Ploaie ori moină de Bobotează, scumpete mare. Ianuarie domol aduce primăvară friguroasă. În 8 ianuarie, soarele intră în zodia vărsătorului de apă. De va tuna, în aceste zile, plugarii vor avea pierderi mari în semănături”[7].

*

La ruteni, „în noaptea spre Anul Nou, nu se doarme, deoarece atunci, la miezul nopţii, se deschide cerul şi vitele vorbesc în limba lor. Într-aceeaşi noapte, se crede că ard comorile cu bani, ascunse în pământ” [8].

*

Urătura, Pluguşorul sau „Aratrul”, cum se nume într-o vreme („plug” este un cuvânt celtic, iar „aratru”, varianta lui în latină), acest colind închinat Soarelui, prin folosirea „limbajului ritmicităţii” (semnul şamanismului), se practică în toate localităţile româneşti din regiunea Cernăuţi şi în cele ucrainene din judeţul Suceava, dar în varianta „lătinistă”, în care locul iniţiatorului Troian (preotul Soarelui, „bădica” însemnând, în greaca veche, „bătrân înţelept”, deci Troian fiind identic cu Budha şi cu Lao Tse), fiind invocat Traian sau chiar Sfântul Vasile. Urătura nu are variante, este un text divinatoriu singular şi de sine stătător, dar ignoranţa şi activismul bisericesc şi cultural au născocit „variante”, deci degenerescenţe penibile.

*

Şi pentru români, dar mai ales pentru ucraineni, sărbătorile creştine din timpul iernii, începând cu „Boboteaza”, au o mare însemnătate, practica ritualică fiind împrumutată de români de la ucraineni.

*

„În ziua Bobotezei, Rutenii se adună, cu mic, cu mare, la apa unde se face Iordanul, adică unde se sfinţeşte apa. Bărbaţii (gospodari) ţin în acest timp lumini de ceară în mâni, care lumini sunt, la capătul de jos, învăluite cu crejme de pânză cu mărgele şi busuioc şi cu 3 picioruşe de lemn. Ele se numesc „triţe”.

 *

După ce preotul a sfinţit apa, caută fiecare să-şi cufunde lumina, astfel împodobită, în apa sfinţită, în unele locuri le îndeasă care de care la preotul, ca el să facă aceasta, şi apoi o aduce la biserică, unde o lasă pe masa jertfei sau într-un ungher, înaintea icoanelor împărăteşti, până la Întâmpinarea Domnului şi, apoi, o ia şi o aduce acasă, punând-o după icoane. Gospodarul, aducând apă sfinţită acasă, stropeşte cu dânsa casnicii, vitele şi toate despărţiturile casei, grajdul, şura ş.a.

*

După sfinţirea apei Iordanului, albiturile nu se spală în apă cur­gătoare până în 2 săptămâni, deoarece aceasta este sfinţită.

*

În ajunul Bobotezei, fetele ies, noaptea, afară şi ascultă din care parte latră cânii, crezând că din acea parte le vor sosi peţitorii.

*

În întâia zi a postului mare, se face „spolokanie”, adică spălarea gurii şi a dinţilor de bucate de frupt, prin aceea că se bea cât de multă horilcă.

*

Rutenii ţin şi ei ziua Dochiei, zicând că ea a mers să pască ca­prele, a fost însă prinsă de un ningău, care i-a udat 12 cojoace. Ei zic că cum va fi vremea în ziua Sf. Alexie şi a Bunăvestirii, aşa va fi la Paşti”[10].

Irozii, la români – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)