*
Erau simboluri sacre de trăit
din ceruri când a nins numai cu rune,
iar timpul în cuprins şi-a desluşit
*
Conturul ancestral de-nţelepciune
imaginând astrale legături,
osândă şi sălbatecă jertfire,
râzând cu firea cosmicei naturi
nestăvilit de tot ce e ursire:
erau simboluri sacre şi-ntre timp
au eşuat în noi ca anotimp.
*
Aseară-am auzit ca o mătasă
nişte păşiri şi, de-am rotit din cheie,
doar muzele au năvălit în casă,
iar nu, cum aşteptasem, o femeie,
*
Desigur că m-am apucat de scris
rupând în verbe harnice condeie,
apoi, cum cred, m-am prăbuşit în vis
ghicind contururi albe de femeie
uşor păşind spre cântul început
şi prefăcându-mi rimele-n scânteie,
aveam de scris şi-aveam şi mai acut
nevoie de o singură femeie
uitând că ea există-n toate cele
la temelia cântecelor mele.
*
Fântânile cu veghea lor astrală
la marginile lumii întrupate
oracular, dar şi cu îndoială
rup jumătate din eternitate,
iar mai apoi ca un cobzar pribeag
neostenit de sfânta-i rătăcire
*
Hotarul nopţii îl depun pe prag
ademenind adânc cu nemurire:
numele lor ascunde un poem;
unde e clipa-n care să le chem?
*
Barzii nu vin, ci-ntotdeauna pleacă,
un gol imens din cântec se desprinde
zdrobind în lumea iarăşi mai săracă
uitările ce-au prins să mă colinde
*
Prădându-mi cu o limpede cruzime
amiezile de cântec şi popas,
risipele de suflet prin mulţime,
atâtea câte încă mi-au rămas
să-mi fie la răscruce rugăciune
crescută dintr-un cântec de cobzar
atunci când numai lumea va apune
nisipul ei să mă-nfăşoare iar.
*
Timp ar mai fi să pot să-l urc pe cruce
eu, răstignitul clipelor în fugă,
idealistul care se va duce
uitărilor să le aştearnă rugă:
*
Totem mi-i timpul şi-l aud păşind,
eternizând prin sângele în clocot
incendiat de sufletu-mi plăpând,
şi mă închină timpului un clopot
atunci când caii umbra mea o fură
numai să ducă zorilor în tropot
un ultim cântec, cântecul arsură.