La temelia cântecelor: lui Andi Drăguşanul

*

Aseară-am auzit ca o mătasă

nişte păşiri şi, de-am rotit din cheie,

doar muzele au năvălit în casă,

iar nu, cum aşteptasem, o femeie,

*

Desigur că m-am apucat de scris

rupând în verbe harnice condeie,

apoi, cum cred, m-am prăbuşit în vis

ghicind contururi albe de femeie

uşor păşind spre cântul început

şi prefăcându-mi rimele-n scânteie,

aveam de scris şi-aveam şi mai acut

nevoie de o singură femeie

uitând că ea există-n toate cele

la temelia cântecelor mele.

Chemarea fântânilor: lui Florin Hanu

*

Fântânile cu veghea lor astrală

la marginile lumii întrupate

oracular, dar şi cu îndoială

rup jumătate din eternitate,

iar mai apoi ca un cobzar pribeag

neostenit de sfânta-i rătăcire

*

Hotarul nopţii îl depun pe prag

ademenind adânc cu nemurire:

numele lor ascunde un poem;

unde e clipa-n care să le chem?

Plecarea barzilor: lui Buzu Parascan

*

Barzii nu vin, ci-ntotdeauna pleacă,

un gol imens din cântec se desprinde

zdrobind în lumea iarăşi mai săracă

uitările ce-au prins să mă colinde

*

Prădându-mi cu o limpede cruzime

amiezile de cântec şi popas,

risipele de suflet prin mulţime,

atâtea câte încă mi-au rămas

să-mi fie la răscruce rugăciune

crescută dintr-un cântec de cobzar

atunci când numai lumea va apune

nisipul ei să mă-nfăşoare iar.

Totem mi-i timpul: lui Teiu Teişanu

*

Timp ar mai fi să pot să-l urc pe cruce

eu, răstignitul clipelor în fugă,

idealistul care se va duce

uitărilor să le aştearnă rugă:

*

Totem mi-i timpul şi-l aud păşind,

eternizând prin sângele în clocot

incendiat de sufletu-mi plăpând,

şi mă închină timpului un clopot

atunci când caii umbra mea o fură

numai să ducă zorilor în tropot

un ultim cântec, cântecul arsură.

Cântecul căderii în ispită: Andreei Todoran

*

Aveam o stea de dus eu, călătorul

neobosit prin sacre calendare,

dar cerul încruntat a tras zăvorul

rudimentar al dogmelor primare,

escamotându-mi scapărul sub beznă

elegiacă, şi-am rămas plângând

atunci când şarpe îmi urca pe gleznă

*

Teroarea ereziilor şi când

omul în negru s-a crezut divin

durându-şi cultul lui de muritor

orgolios şi crud, lui să-i închin

ruina stelei mele, rătăcită

atât de amplu încă în destin

numai să-i dau căderea în ispită.