Legile de „lângă râul de apă”

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”

*

Există un teritoriu de sacralitate, Datina[1], în care sunt înveşnicite tainele pe care nici măcar pietrele sau cărţile nu le-ar fi putut păstra mai temeinic, mai întru puritate, mai întru adevăr[2]. Există în Datină un mesaj ancestral, cel stabilit şi rostit de „divinităţile bătrâne” (Cartea egipteană a morţilor) şi retrăit, generaţie după generaţie, printr-o neostenită „cunoaştere trăitoare”[3] (Bădescu) a ordinii spirituale a lumii[4], „mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate” (Bădescu). Un mesaj pe care îl tot abandonăm în favoarea „deprinderii colective” (Bernea), deşi ştim că „legendele sunt tradiţie vie, aproape întotdeauna mai adevărată decât ceea ce numim istorie” (Thierry) şi că „basmele nu sunt numai un produs al fanteziei, ci şi documente istorice de mare preţ” (Grimm). Dar dincolo de mesaj mai există ceva, există mărturia unei anume continuităţi, probată doar prin Datină[5], prin obicei, prin tradiţie, „cunoaşterea trăitoare” reprezentând, în fond, un argument mult mai convingător decât cele pe care le poate aduce istoria. Istoria, veşnicul recurs al veacurilor însângerate şi înlăcrimate la mâinile curate cu care îşi vor îmbrăţişa, ipocrit, urmaşii.

*

Ca teritoriu de sacralitate destoinic marcat de „divinităţile bătrâne”, Datina probează cât se poate de convingător vârstele neamurilor, ale neamurilor care şi-au încrustat în pietre mereu alte nume, dar n-au abandonat niciodată „ordinea spirituală”[6], acel „dar”[7] şi acea „virtualitate”[8] ale vieţii (Bădescu) în absenţa cărora se creează „dezordinea” şi rătăcirea înspre alte teritorii de sacralitate[9]. Cunoaştem astfel de îndepărtări de un anume „loc spiritual”[10] (Bădescu), soldat cu individualizarea altor teritorii de sacralitate, istoria şi mitologia (mai nou, şi lingvistica) căutând cu încrâncenare rădăcinile carpatice ale civilizaţiilor feniciană, sumeriană, egipteană, hitită şi elenistică, dar ignorând cu nonşalanţă rădăcinile carpatice ale spiritualităţii carpatice contemporane. Iar între rădăcină şi clipă stau măcar vreo şapte milenii, deja uitate în lada cu vechituri a istoriei.

*

„Dumnezeu Anu” (Cerul)

*

Teoretizăm, îmbrăcăm haina fastuoasă, dar de împrumut a clipei, inventăm abordări ştiinţifice noi (noologia), dar ignorăm mărturiile aflate sub ochii noştri, de parcă noologia (ştiinţă nouă şi, de aceea, o altă trufie a… divinităţilor viitoare) nu ar „începe cu studiul actelor trăitoare, în şi prin care omul se întâlneşte cu ceilalţi tocmai pentru că şi ei sunt trăitori şi astfel se găsesc deja acolo, în acelaşi loc spiritual cu el” (Bădescu). Un „loc spiritual” în care „datina vine din ce este dat, din exterior, gata făcut şi constatat obiectiv” (Bernea) şi supravieţuieşte prin obicei, adică prin acel „act repetat, cu scopul de a conserva şi organiza viaţa socială… în forme moştenite din bătrâni” (Bernea) şi care se retrăieşte prin „tradiţie vie”[11]. În fond, „obiceiul este un act social, care dă viaţă şi actualizează datinile”, reprezentând „o tradiţie în act, o tradiţie vie”. Dar datina, acel „ceva stabil, cu caracter de permanenţă pe linie tradiţionalistă” (Bernea), să nu mai însemne oare nimic altceva decât o nevoie şi o plăcere estetică, adică un fel de răsfăţ al clipei care-şi conştientizează orgolios apartenenţa la veşnicie, deşi nu are nici conştiinţa eternităţii[12] şi nici capacitatea „cunoaşterii trăitoare”[13]?

*

Rob al clipei şi părticică insignifiantă din consistenţa sa, eu îngenunchez în faţa Datinii, în faţa darului şi în faţa virtualităţii, şi pipăi cu buzele urmele paşilor „celui mai perfect dintre divinităţile bătrâne” (Cartea egipteană a morţilor), încercând să-i aflu numele şi să măsor, apoi, între numele lui şi numele nostru calea datinii, cea trăită, după obicei, prin tradiţii. Şi clipa se sparge, îngăduindu-mi să păşesc în „oraşul arbore de la locul de acces sub mâna zeiţei Cula, Marea vrăciţă, Doamna care redă viaţa, zeiţa patroană a medicinei şi tămăduitoare a capetelor negre, Prinţesa omului celui mai integru, Anu[14], care ştie să proclame reguli lângă râul cu apă” (Tăbliţele de la Tărtăria). Poposesc în tărâmul de sacralitate stabilit de Anu („cel care guvernează în cer”[15]) şi de prinţesa lui, Cula sau Saue[16]. Între clipa căreia îi aparţin şi clipa astrală a proclamării de „reguli lângă râul cu apă” (Mureş), undeva, prin Ardeal, s-au stivuit vreo 6.500 ani şi tot atâtea uitări. Regăsirea e imposibilă, calea zeilor fiind definitiv uitată.

*

“Marele Păstor Enlil al Muntenului”, părintele zeilor şi fiul lui Anu

*

Şi, totuşi, calea zeilor există[17], dar mărturiile zac uitate prin vremuri. De pildă, Legea.

Tăbliţele de la Tărtăria doar menţionează naşterea Legii, în „oraşul arbore”, în care locuiau „capetele negre”[18] (nume sub care erau cunoscuţi viitorii sumerieni, dar şi „dumnezeieştii pelasgi” ai lui Homer), adică în practica socială a unor popoare care se pregăteau de migraţie[19] şi care aveau să-şi piardă identitatea în favoarea unui nou început. „Capete negre” se numeau şi sumerienii, şi pelasgii, care, spre deosebire de danai, erau bruneţi şi care, deşi vor coloniza India, vestul european, Asia Mică şi chiar o parte din litoralul nordic al Africii, sub numele de „felahi”[20], deci pelasgi, lasă în locurile de baştină suficiente frăţii (giniţi) care să le înveşnicească memoria. După câte se pare, „regulile” lui Anu[21] au fost moştenite de la pelasgi, Hestia încredinţându-i marelui preot Zal Mox[22] „legile bune” sau „belagine”, cum le numesc anticii Eladei. De fapt, nu „belagine” (Pythagoras a grafiat greşit), adică nu „războinice”, ci „belasgine” sau „pelasgine”, Hestia (Histia, Vesta) fiind o divinitate pelasgă, zeiţa vetrei şi, indirect, a ritualurilor sacre de tip horă[23]. Nu putem afla dacă Hestia a fost sau nu „Cula, Marea vrăciţă, Doamna care redă viaţa, zeiţa patroană a medicinei şi tămăduitoare a capetelor negre”, dacă a primit „regulile” de la Anu, deci de la o civilizaţie anterioară celei sumeriene, sau de la rahmani (rohmani, rocmani, rugmani), adică de la ginţile care s-au întors din Sumer pentru a se aşeza în nordul Transilvaniei (Năsăud, Maramureş, Cluj, Sălaj), ginţi care au adus şi numele lui Dumnezeu-Omul[24], acel „Oi” enigmatic din colindele maramureşene, care derivă din „OM”[25] (AUM[26]), din legătura fiinţei supreme, imaterială, cu cea materială, silabă sacră şi aparent enigmatică cu care încep toate invocaţiile zeului suprem (Upanişadele, traducere engleză: „OM (KATHA)… / May Brahman protect us, / May He guide us, / OM- PEACE, PEACE, PEACE…”).

*

“Taurul lui Anu” (Fulgerul)

*

Rahmanii sau Blajinii („boni genii”, deci Blajini, cum îi numeşte Sbiera, sau „ctisti”, cum îi aflase Strabon, care „sunt onoraţi şi socotiţi sacri”; dacă nu cumva sub numele de „blajini” se ascund „belasginii”, deci pelasgii) ţin de cultul Moşilor (chiar şi romanii se revendicau din rahmani) şi conturează în spiritualitatea românească un ansamblu de datini, obiceiuri şi tradiţii despre care vom vorbi într-un alt capitol. Oricum, de la aceşti susţinători ai „stâlpilor pământului” par să ne fi venit, prin intermediul Hestiei, legile belasgine, care, aşa cum urmează să o demonstrez, aveau să capete valoare de datină şi să se permanentizeze în memoria obştească, chiar dacă peste milenii (în 1334 d. H., de pildă), „regulile” proclamate prin anul 4.500 î.e.n. „lângă râul cu apă” aveau să se numească „drept valah” (valaskim).

*

Polybios

*

Ambiţiosul şi inegalabilul Polybios[27], istoric, filosof şi sociolog înnăscut care visa să scrie o istorie universală a antichităţii, pornind de la premiza că „dintre toate vieţuitoarele, omul, care crede că este cel mai iscusit, este cel mai uşor de înşelat” (V. 75), susţine că anticii „puneau mare preţ pe asocieri, pentru că la ei era socotit cel mai de temut şi cel mai puternic acela care avea cei mai mulţi oameni care-1 cinsteau şi i se supuneau” (11.17). Îl cinsteau şi i se supuneau, recunoscându-1 rege, mare preot şi zeu, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Anu („cel care guverna în cer”, adică sumerianul), şi în cazul lui Zal Mox, zeul moş, cel atât de bine agrumentat de Nicolae Densuşianu. „La arieni, Zatharustes[28] susţine că o zeiţă bună i-a dat legile întocmite[29]. La aşa-numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţine că Hestia i-a dat legile, iar la Iudei Moise spune că a intrat în legătură cu Iahve”, consemnează Diodor din Sicilia, Sicul (21), semn că primele asocieri  ale antichităţii,  despre care vorbea Polybios, deja valorificaseră credulitatea celui „mai uşor de înşelat… dintre toate vieţuitoarele”, fiinţa umană.

*

Gilgamesh şi Enkidu (propria-i tinereţe!), ucigând Taurul lui Anu

*

Şi Anu[30], şi Zatharustes (Zarathustra), şi Zalmoxis, şi Moise se impuseseră drept „locţiitori ai zeului care stăpânea cetatea” (Daniel, 89), dar îşi exercitau puterea cu sprijinul sfatului „bătrânilor” (preoţilor, căpeteniilor obşteşti) şi al „adunării luptătorilor” (Ghilgameş[31] şi Aga din Kiş). Formulele asociative impuneau sistemul tributar, cel numit „asiatic” (eliminând sclavagismul), obştile (ginţile) având obligaţii faţă de „mai marele pământului”, conducătorul tribului, al reuniunii de triburi şi, ulterior, al statului. În cadrul obştii se practica devălmăşia, ieşirile ulterioare din indiviziune conducând la apariţia muncii salariate („tot seceră lanuri argaţii”, Iliada, XVIII, 567), şi nu la sclavagism.

*

Mitras, adică Ahura Mazda, adică Anu, preluând şi una dintre gloriile lui Gilgamesh

*

Încălcările legii, deci ale datinii, se sancţionau de judeţul conducătorului obştesc. Din nefericire, „legile se cântau[32], ca să nu se uite[33]” (Aristotel), refuzându-se consemnarea acestora în scris (Cezar). Asta înseamnă că nu le putem afla direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care descrie o civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea sa (cca. 800 î. H.) şi cea din vremea războiului troian (cca. 1193-1183 î. H.) pe care numai noi, românii, o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie.

*

În vremurile acelea ancestrale, „răscumpărarea gâtului”, cum este numită răscumpărarea vinovăţiei de omor în dreptul valah, sau „răscumpărarea unui omor”, cum este numit actul juridic în „Iliada” se face la fel. Scrie Homer:

*

Homer, British Museum

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise;

De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede,

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

Crainicii însă-i opresc şi fac linişte.

Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră,

Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”

(Iliada, XVIII, 486-497).

 *

În Polonia, în satele vlahe ale anului 1334 î. H., nici un locuitor nu putea fi judecat după legea polonă, ci după legea „cea din veac”, românii spunând: „Duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!” (Augustyn Maciey). Mai precise, mai apropiate de textul homerian prin detalii, documentele moldoveneşti precizează că răscumpărarea capului se face „după legea românească”, numită „valaskim” (Documente, 1, 369-370), judeţul, adică boierii din sfatul domnesc, ţinând „în mână toiagul strigacilor crainici”, după datina străveche.

*

Răscumpărarea vinovăţiei pentru omor prin plata unor bani este, ca şi în vremurile troiene, o practică în exerciţiul dreptului valah până pe la anul 1700 al istoriei românilor. Din sumedenia de documente similare textului homerian şi care demonstrează că, în materie de răscumpărarea vinovăţiei pentru omor, legile belasgine supravieţuiesc prin dreptul valah (valaskim) o să aleg doar câteva, răspândite în timp şi dând consistenţă tradiţiei.

*

În 20 decembrie 1431, în faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei s-a prezentat „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă săvârşită pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-au răscumpărat din această gloabă” (Documente, 1, 95). Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el cedează teritoriul obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”.

*

În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care 1-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică” (Documente, 1, 398, 399), „precum este adetul morţii de om din veac” (Bălan, III, 5).

*

Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji” (Stefanelli, 15, 16).

*

Deci, în 1193-1183, conform legii pelasgine, „răsplata judeţului” consta în „talanţi, doi bulgări de aur”. Peste aproape trei mii de ani, pentru aceeaşi crimă, în baza aceleiaşi legi, dar care se numeşte, acum, în 1696, „valaskim” sau drept valah, se dă „gloabă care se cheamă hultamo judeţului, 30 ughi” (ducaţi ungureşti) şi 12 oi cu miei. Toate neamurile europene, deşi pornesc în istorie cu o aceeaşi lege (Licurg a stabilit legile greceşti pornind de la legile belasgine, iar romanii pornind de la legile greceşti), deşi reprezintă sinteze etnice ale aceloraşi componente, abandonează datina, o datină care rămâne vie în teritoriul carpatic până foarte aproape de vremurile noastre.

*

Dreptul valah însemna, printre altele, în vremea începuturilor statelor feudale româneşti, un statut obştesc, care-1 îndreptăţea pe cel din frăţie (gintă, obşte) să fie „slobod şi în bună voie şi fără nici o nevoie… şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după dreptul robilor şi al Tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească niciunui boier al său la care va trăi… să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult să nu dea nimănui nimic şi să nu plătească, ci să fie în legea noastră după legea românească (valaskim)” (Documente, XIV-XV, 1, 369, 370). Legea stabilea „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină dela albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu dea, niciodată, în veci” (Documente, XIV-XV, 1, 260, 261).

*

Strabon

*

Un alt principiu al legilor pelasgine, regăsit şi în dreptul valah, dar şi în datina românească până spre anul 1900 al erei noastre, îl reprezenta interdicţia de a sacrifica anumite animale domestice şi de a le consuma carnea. În antichitate, după cum consemnează Strabon, citându-1 pe Posidonius, „misii (nume generic pentru toţi tracii) se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit, pentru care pricină au fost numiţi „theosebi” şi „capnobaţi”.” (Geografia, VII, B, 3)”.

*

Preferinţa pentru produsele lactate, devenită tradiţie, o consemnează şi Columella (20-70 e.n.): „Turmele nu numai că-i satură pe ţărani cu belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute… de aceea cei mai mulţi dintre nomazi (sciţi) şi dintre geţi se numesc băutori de lapte”.

*

Peste un mileniu şi jumătate, în 1564, la români încă „este socotit un mare păcat să se taie viţeii”, deşi „belşugul de vite e de necrezut”, iar „oamenii înjugă câte doisprezece boi la plug şi se îndeletnicesc mai degrabă cu creşterea lor decât cu lucrarea pământului” (Antonio Măria Graziani). în 1653, postul românilor începea „în sâmbăta lăsatului de sec al brânzei” (Paul de Alep), iar în 1887 „mâncarea lor este, în primul rând, mămăliga, nedespărţită de suflarea românească… Ca udătură, întrebuinţează mai ales lăptarii de tot felul: brânză, lapte dulce, acru, unt, smântână etc. Ca mâncare mai de lux au balmoşul, un fel de mămăligă pregătită în smântână… Mai mănâncă, apoi, carne, arareori de vită, mai des de mascur (porc) sau cârlan; adeseori taie păsări, cu deosebire raţe şi gâşte” (A. D. Xenopol). Sacrificare vitelor însemna, în fond, în anii aceia târzii, o contaminare huţulă, dar săvârşită „arareori”.

*

Între „veacul de om” al lui Strabon şi cel al lui Xenopol se întind aproape două milenii, în care Legea, cel mai adesea statornicită prin Datină, încă se manifestă ca obicei, în buna tradiţie a „legii din bătrâni”.

*

„Legea din bătrâni” reprezintă un dat, un ansamblu de reguli stabilite de cei (Suae? Anu? Hestia? Zalmoxis?) care „puneau foarte mare preţ pe asocieri” pentru a fi socotiţi cei mai puternici. „Legea din bătrâni” funcţiona, în vremea lui Anu (simbolizat de o cruce şi în „Templul cu trei stâlpi” de la Cucuteni, şi în spiritualitatea sumeriană), într-un spaţiu european apreciabil, în care Carpaţii şi vecinătăţile sale aveau să se constituie drept „tărâm al zeilor” (Hesiod) şi datorită uriaşelor rezerve de sare, şi datorită „apropierii de cer”, pe care o îngăduiau cu generozitate. Prin urmare, din aceeaşi civilizaţie, pe care o putem numi sau carpatică, sau europeană, funcţie de orgolii şi de blazări istorice, au făcut parte pământurile „Daciei viitoare”, cele cuprinse între Rin şi Don, între Marea Nordului şi Dunăre, cu enclave sud-dunărene apreciabile. Descoperirile arheologice, deşi nu deschid ferestre decât spre cronologii şi spre speculaţii pe seama simbolurilor folosite într-o artă tulburătoare („o simfonie a culorilor”), marchează, totuşi, un perimetru istoric ancestral, leagăn al ştiinţei Arienilor, „Vedica”, şi al „Teogoniei” greceşti, al naşterii zeilor, deci al conştientizării de sine de care s-a învrednicit umanitatea (parabola „mărului” cosmic, desemnând cunoaşterea): Mitoc-România (27.000 î.e.n.), Mezin-Ucraina (18.000 î.e.n.), Cuina Turcului-România (11.000 î.e.n.), Schela Cladovei-România (7.500 î. H.), Lepenski Vir-Jugoslavia, Sesklo-Grecia (6.500 î. H.), Starcevo-Jugoslavia, Criş-Romania, Criş-Ungaria (6.000 î. H.), Karanovo-Bulgaria (6.000 î. H.), Vinca-Jugoslavia, Turdaş-România, Rast-România, Rast-Jugoslavia (5.500 î. H.), Hamangia-România, Dănceni-Moldova (5.000 î. H.), Gumelniţa-România (4.500 î. H.), Cucuteni, România (4.000 î. H.), Trypolie-Ucraina (3.500 î. H.).

*

Zalmoxis

*

Pe actualul nostru teritoriu statal, s-au dezvoltat, simultan, trei culturi, cea Precucuteniană (între Carpaţi şi Nistru), Gumelniţa (între Carpaţi şi Dunăre, dar şi în sudul Dunării) şi Petreşti (în Transilvania), toate înglobate unitar în spiritualitatea europeană de dinainte de „turnul Babel”, adică de despărţirea şi de individualizarea neamurilor cu rădăcină comună într-un trecut ancestral, într-un trecut în care „oamenii de Cucuteni erau paşnici, spirituali, luminoşi, agricultori, nu războinici” (Vartic), pentru că aşa a fost, în plan european arhaic, ceea ce numim şi numesc şi alţii „civilizaţie matriarhală cucuteniană, paşnică, agricolă, nerăzboinică, nonviolentă” (New York Times). O civilizaţie care deja încearcă un dialog cu noi prin „soliile în timp” receptate de contemporaneitate drept „Adunarea Zeiţelor”, colecţie de „statuete feminine precucuteniene”, descoperită la Isaiia, Iaşi, în anul 2000, „Soborul Zeiţelor”, complex de statuete ritualice, descoperit la Poduri, „Axul lumii”, adică două „columne infinite”, din suprapuneri de romburi, pe un ovoid din piatră, descoperit la Lepenski Vir, Jugoslavia (6.000 î. H.), „Madona cu prunc”, de la Rast, pe malul Dunării, în România, „Templul pe trei stâlpi”, micul altar circular de incintă de la Cucuteni, cu o cruce (simbolul lui Anu) în interior, „Hora” de la Frumuşica, „Gânditorul de la Hamangia” sau amuletele şi obiecte de ceramică incizate cu scrieri încă neînţelese (precum amuleta de la Mitoc-Botoşani, din anul 28.000 î. H., sau statuetele de la Cărbunata-Basarabia), pe care erudiţi de talia lui Andrei Vartic se străduiesc să le descifreze, pornind de la similitudini şi de la coincidenţe culturale ulterioare. Şi, astfel, geometriile superbe, statornicite în „tricromatismul cucutenian[34]” (alb-roşu-negru), sunt înţelese drept învăţături despre ordinea lumii, Unghiul fiind interpretat drept „acţiune orientată şi simetrică”, Rombul „ca fuziune a patru forţe opuse în vederea Creaţiei”[35], Triunghiul ca „semn al Cerului, Pământului şi Omului”[36], iar Spirala ca „limită a Curgerii Ireversibile”[37]. Şi mai sunt elementele sacre, precum Cercul, simbol al divinităţii, al Cerului, al Soarelui, marcând acelaşi teritoriu de sacralitate pe care-1 reconfirmă celebra pentagramă dacică (Cercul care devine, odată cu naşterea zeilor pământeni, Horă, H’uray-ul sumerian sau Horos-ul grecesc, „roata cerului” pe pământ), Liniile Paralele (dar şi Unghiuri Paralele), incizii ale Arborelui Vieţii (bradul) şi, totodată, simbol al Pământului-Mamă, Crucea sau Zvastica, ambele simboluri ale lui Anu (Cerul Zilei, în tandemul sumerian An-Ki) sau Stâlpii Pământului, adică nişte columne formate din romburi suprapuse, prezente pe numeroase amulete şi vase. „Ce au mai lăsat cucutenieii după ei? Cele mai mari vase de lut ale Neoliticului predinastic, cele mai geniale (sic!) poeme geometrice pictate în culori, în „acel Neolitic”, minunate picturi care au rezistat intemperiilor 5000-6000 de ani (ce tehnologie superioară de facere a acelor oale mari, ce tehnică magnifică de folosire a materialelor şi a vopselelor!), uriaşe cunoştinţe arhitectonice (temple, sate fără bordeie, cu multe case în 2 şi 3 nivele) şi cosmogonice, tehnici agricole pe care le-ar invidia şi Evul Mediu european, inginerie metalurgică etc., etc.” (Vartic). Şi au mai lăsat stâlpi totemici, rituri consacrate, reprezentări simbolice şi un sistem de credinţe, în centrul cărora se afla Marea Zeiţă a Pământului, toate ca expresii spirituale ale unei civilizaţii care, în anul 4.200 î. H., deja inventase războiul de ţesut şi râşniţa, arheologul Marin Nica descoperind, recent, la Sucidava-Celei, bucăţi de ţesătură, seminţe de in, trei greutăţi pentru războiul de ţesut, şase fusaiole, două pietre de râşniţă şi o groapă cu grâu carbonizat.

*

Dar toate aceste dovezi ale apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor (ginţilor) care au migrat spre cele patru puncte cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte şi, deci, cu o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbuni printre carpizii pelasgi (termenul e târziu, dar recomandabil pentru ceea ce am de spus) epocilor precucuteniană şi cucuteniană o reprezintă Datina. Deci, dacă vom izbuti să identificăm înfăţişările iniţiale ale Datinii, cele care durează până la „turnul Babei” (pe axul Dunării, inclusiv în Elada), până dincoace de războiul troian, până la hegemonia doriana, şi dacă vom constata că înfăţişările acelea ale Datinii încă supravieţuiesc în spaţiul românesc (numai în spaţiul românesc), în ciuda înglobării obiceiurilor străvechi în tradiţiile creştine sau a contaminărilor folclorice ulterioare, ne vom dovedi, prin continuitatea Datinii, urmaşi şi moştenitori de necontestat ai acelor superbe civilizaţii ancestrale. Ca să nu mai luăm în discuţie şi folclorul, această îndepărtare de Datină, de sacrul impus în favoare sacrului trăit şi, în cele din urmă, în favoarea unui răsfăţ sărbătoresc, valoros din punct de vedere estetic, dar din ce în ce mai sterp ca mesaj şi, de ce nu?, ca nemurire prin continuitate. Relaţia Cerc-Spirală (continuitate în sacru), ca asumare istorică, poate fi neproductivă (inerţia mioritică), dar, dacă tot există şi funcţionează, poate că avem obligaţia de a redescoperi cucutenienismul nu doar ca loc al casei natale, ci şi ca o identitate a sângelui şi a spiritului.

*

S-a întâmplat ca din munţii noştri să coboare spre lume şi spre viitorime „în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”, Datina fiind împământenită aici şi durând în munţii[38] ei, munţi[39] care, în vremuirea vremurilor, se întâmplă să fie şi ai noştri. Uimirea lui Eduard Schure (Mari iniţiaţi), la care am mai făcut referire, ne priveşte doar în măsura în care am deprins obiceiul şi am menţinut tradiţia, în ciuda faptului că, asemeni tuturor neamurilor lumii, şi noi suntem un popor de sinteză.

*

„De ce oare Tracia a fost considerată mereu de către greci ca o ţară cu deosebire sfântă, ţară a liniştii şi adevărata patrie a Muzelor? Pentru ce aceşti munţi înalţi păstrau cele mai vechi sanctuare…; de acolo coborâseră în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”.

*

Ochiul lui Osiris

*

Scrierile vechi contrazic retorismele lui Schure, fiind, la rândul lor, contrazise de miracolul datină-obicei-tradiţie. Herodot, de pildă, opina că, în ceea ce priveşte începutul unor „serbări populare, alaiuri şi procesiuni religioase, egiptenii sunt cei dintâi oameni care le-au creat datina şi de la ei le-au învăţat şi elenii” (II, LVIII), dar egiptenii recunoşteau că le-au luat de la pelasgi[40]. Herodot se înşeală şi uită că „egiptenii au căzut la învoială că fenicienii (neam pelasg ca şi sumerienii, ca şi hitiţii, ca şi tracii, ca şi danaii) sunt mai vechi decât ei” (Herodot, II, 11), pentru că el trăieşte într-o spiritualitate în care datina sumeriano-pelasgo-danaică nu mai beneficiază de obicei şi de tradiţie, pentru că deja se încetăţenise mentalitatea că „nu mai trebuie să ne slujim pentru cele necunoscute de mărturii poetice sau mitice” (Polybios, IV, 40). Omenirea avea să redescopere târziu, prin 1865, că „legendele sunt tradiţie vie, aproape întotdeauna mai adevărate decât ceea ce numim istorie” (Thierry) şi să afle, în baza recursului la „mărturii poetice sau mistice”, că în pământ există dovezi arheologice care confirmă faptul că „totul aparţine unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Bernard).

*

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

*

Neamul acela de oameni, al cărui nume nu-1 mai ştim (pelasgii, egiptenii, fenicienii, hyperboreii, sumerienii, carpizii etc. sunt neamuri târzii, desprinse din frăţiile neamului ancestral) au devenit deja „devas”, „zei”[41], enigme, ei fiind, în fond, cele două rase de oameni imateriale despre care vorbesc „Vedele”, „Teogonia”, „Biblia”, „Coranul” şi celelalte texte străvechi care transformă omul în vietatea cea mai lesne de manipulat, îmbrâncindu-l din istorie şi din datină într-o taină nouă, în taina asumării de istorie şi de altă datină prin obicei şi prin tradiţie.

*

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 5

Pleiadele, transformându-se în Muze, în Hore, în Zile

*

Într-un poem care s-a pierdut, „Legea Naturii”, dar pe care-l citează Herodot[1], Pindar spunea că „Legea strămoşească este stăpâna tuturora”, părintele istoriei ţinând să precizeze că, „dacă s-ar găsi cineva care să-i pună pe toţi oamenii din lume să-şi aleagă cele mai bune datini din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui; într-atât sunt încredinţaţi toţi că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune”[2].

*

Datinile populaţiilor pământeşti, în ciuda aparenţelor, nu diferă între ele în mod semnificativ, „legile divine”[3], cele încredinţate unor „interpreţi ai voinţei zeilor”[4], fiind cam aceleaşi şi cu ritualuri de asumare asemănătoare, diferite fiind doar „legile ursite”, „îndemnurile” sau „regulile de cârmuire”[5], pe care le stabileau, pe care le stabileau oracolii, prorocii sau marii preoţi, cu o adaptabilitate perfectă la vremuri şi las nevoile diverselor populaţii, pe care le manipulau. De altfel, în timpurile vechi se recunoşteau împrumuturile spirituale, în contextul unor contribuţii proprii, chiar şi egiptenii recunoscând, în afară de rădăcinile pelasge ale unora dintre ei[6], fără să-i oblige nimeni, că ei au preluat misterele de la pelasgi şi că înşişi „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[7], dar că pe acest fond cosmogonic universal, ei, „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… Tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], zeii-zodiac fiind revendicaţi, cu aceeaşi patimă spirituală şi de către sumerieni, şi de către inzi.

*

„Anul este o roată cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[9], zeii, iar „roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[10].

*

Pe bună dreptate, dar şi cu o modernitate a spiritului dezarmantă, geograful Strabon întrezărea rostul de mai târziu al filosofiei culturii, susţinând că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor”.

*

Apoi, în acelaşi paragraf, Strabon întrezărea soluţia desluşirii de adevăr: „Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorilor unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre cei cu adevărat posedaţi, decurg din acelaşi principiu pentru care zeii se socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[11].

*

Într-adevăr, muntele a născocit şi zeii, şi ritualurile cinstirii lor. Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[12]), dar, „când s-au înmulţit turmele şi cirezile, Yima a coborât „spre spaţiul luminos, spre sud”[13], acolo unde „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara”[14]. Numele acesta, Vara, dat şi corăbiei cu care oamenii s-au salvat de îngheţul cosmic, dar şi ţinuturilor sudice (ca să nu mai vorbim de numele anotimpului), reprezintă, desigur, un ecumen care nu mai avea nevoie de traduceri în diferite limbi, atunci când „multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele ei, pentru a i se închina”[15], dar Marele Păstor îşi află şi numele de „Enlil, al muntelui[16], suflet al cerului şi sufletul pământului”[17], din „mijlocul muntelui lumii”, acolo unde păstorii „au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[18].

*

Interesant este faptul că, la toate popoarele cu o îndelungată cultură scrisă, se produc şi pseudo-istoricizări zeistice (peste tot, zei devin strămoşii acelor popoare, unii cu depozite de memorie incredibile: Herodot povesteşte despre şirurile de strămoşi-zei ale egiptenilor, păstraţi ca statui de lemn, numite piromis – adică… oameni buni în înţelepţi, cum se formulează şi în documentele româneşti de cancelarii voievodale), dar şi golirea spiritualităţii de astral şi de dumnezeirea reală. Doar la popoarele fără o cultură scrisă, dar cu puternice practici şamanice, Legea, deci datul iniţial, pe care românii îl numesc Datină, funcţionează necontaminată, vreme de milenii, deşi dispar iniţierile, mereu şi mereu înlocuite de impulsuri totemice, de un subconştient al binefacerilor pe care le produce ansamblul de practici şi de simboluri, pe care „aşa le-am apucat”.

*

Am convingerea că, dacă s-ar urma sfatul lui Strabon şi „dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se”, şi s-ar încerca, pe osatura Datinii, o interpretare îndrăzneaţă, „mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele”. De asta şi rescriu, cu atâta patimă şi neodihnă, cartea aceasta, care mi-a mai încercat sufletul cândva.