Hyperboreii şi urmaşii lor, în iconografie

Hyperborei din cele trei Nedei (oraşe) ale Munţilor Soarelui

*

Cele două civilizaţii primordiale, cea polară şi cea boreală, au stârnit imaginaţia artiştilor din lumea întreagă, care s-au simţit datori să încerce să traseze, pe baza scrierilor lui Herodot, contururile acelei lumi mitice, din care se trag multe dintre popoarele Europei. Sunt imagini frumoase (preluate din Maze Masters Guide), care valorifică miturile târzii druidice ale celţilor (populaţiile de la nord de cel mai nordic oraş grecesc, Keltoi, pe care romanii le-au numit gali) şi care, aşa cum se va vedea, purtau, de fapt, numele meşteşugarilor antichităţii, în frunte cu… celtul Hefaistos. Pentru că, în culturile primordiale, miticii Cain şi Abel (păstorul şi agricultorul) au fost mereu secondaţi de celt (meşteşugar). Dar acesta e un subiect lung, pe care îl documentez de ani şi ani, urmând să vi-l povestesc, în câteva zile.

*

Descendenţii Hyperboreilor: Celţii (Galii, pentru latini)

*

Druidul, între războinici

*

Galii

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 4

Omagierea Boului Apis, în Egyptian Mythology A to Z, p. 36

*

Cu câteva decenii înainte de naşterea lui Iisus, un roman genial, pe nume Titus Lucretius Carus (97-58 î. H.), statornicit în memoria omenirii prin cele opt cărţi ale poemului „De Natura rerum”; începu să se întrebe „care-i pricina ce-n lume la mari seminţii răspândit-a / cultul divin şi umplut-a cetăţile toate cu-altare”[1], punând sub semnul oprobriului, pentru prima dată în istorie, rolul religiilor în existenţa umanităţii: „Nenorocitule om, ce dat-ai puteri divine, / Astfel de fapte măreţe şi astfel de crudă mânie! / Câtă durere şi gemet făcutu-ţi-ai, omule, singur, / Ce suferinţi pentru noi, câte lacrimi copiilor noştri!”[2].

*

Lucreţius Carus înţelesese că „natura, urzitoarea lumii”[3], încetase să de mai dezvăluie fiinţei umane ca atare şi că „religia a fost aceea care / urzi nelegiuiri şi fapte impii”[4], pe fondul confuziei create, în fiecare individualitate spirituală, şi de vis, şi de teamă, şi de necunoaştere, în scopul anihilării şi subordonării necondiţionate a tuturor individualităţilor. Omul încetase să mai creadă în Spirit şi inversase sensurile (nu mai căuta în inima sa), iar Cerurile, care îl tot ajutaseră să se înţeleagă şi să le înţeleagă, tocmai fuseseră populate cu zeităţi, de parcă mulţi, tare mulţi nemuritori ar fi izbutit să identifice în ei înşişi răspunsurile la tragica întrebare a lui Gilgamesh: „Unde este omul care să se poată căţăra în cer?”, despovărându-se, astfel, de neliniştitul şi dezarmantul gând cum că „zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt”[5].

*

Sentimentul zădărniciei vieţii apare odată cu naşterea zeilor[6], pământenii dând crezare spuselor şamanice, care susţineau că „Zeii, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă”[7]. Şi, astfel, constelaţiile şi planetele împrumută chipuri umane sau animaliere, ba chiar şi Cerul şi Pământul se transformă în făpturi nemuritoare, dar crude în relaţiile cu muritorii, care, încet, încet, îşi pierd şi cea din urmă fărâmă de demnitate, urmând drumul obedienţei, care, odinioară, fusese „drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte”[8], fusese călător fericit pe „calea din sud, care este Calea Strămoşilor” şi pe „calea din nord, care este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[9] şi, râvnind la Cer, desconsideră bucuriile pământeşti, deci însăşi viaţa.

*

De la poezia prin care i se revelau Sinele Particular şi Sinele Universal (Spiritul OM), fiinţa pământeană decade la imn şi la rugăciune, ambele menite să îmbuneze fantasmelor care se substituiseră „Legilor lui Dumnezeu, scrise pe Cer”, iar simbolistica astrală conturează monştri mitologici, care impun şi cultivă teama, retezând brutal aripile revelaţiei. Naşterea zeilor înseamnă, de fapt, abandonarea omului metafizic într-un primitivism spiritual revoltător, dar cultivat de sacerdoţi drept esenţă a credinţei. Sumerienii încep să creadă în închipuiri umanoide încă din anul 3500 î. H., atunci când „Anu devine zeu”, după ce, ca şi urmaşii săi, „Enlil, Enki şi Nin-harsagga, a condus capetele negre”[10], adică pe pelasgi, „simboliza Cerul, Enlil – Aerul şi Pământul, iar Enki –  Apa şi Înţelepciunea; mai puţin importanţi au fost: Utu – Soarele, Nanna – Luna, Inanna – zeiţa dragostei şi a războiului (Venus), precum şi Ninhursag – mama zeilor”[11]. La fel se întâmplă şi la egipteni şi tot pe atunci, unde Osiris preia identitatea lui Anu (moştenită de la felaci) şi unde Jupiter sau „steaua Sudului”  „a fost un zeu”; Saturn sau „steaua de Vest, care traversează cerul”, îl simboliza pe „Horus, Taurul lui Anu”; Marte sau „steaua de Răsărit a cerului” îl simboliza pe Ra; Mercur îl simboliza pe Set; Venus sau „steaua navigatorilor” îl simboliza pe Osiris[12], iar dintre constelaţii, Dragonul era Hipopotamul, Ursa Mare era Boul[13] şi aşa mai departe.

*

Constelaţii zodiacale, în Egyptian Mythology A to Z, p. 220

*

Chiar şi Amen-Ra se transformă în „Taur Cerului („taurul lui Annu”, ulterior „taurul lui Osiris”[14], iar dacă „Anu a slobozit Taurul Cerului”[15], „un taur sălbatic, în pustie, care mugea şi învolbura praful”[16], pe care Gilgamesh l-a ucis, pedeapsa pentru omul care a învins Tunetul (Thor) fiind cumplită, pierderea lui Enkidu însemnând, de fapt şi într-o traducere nepoetică, pierderea tinereţii proprii.

*

Zodiacul, în Egyptian Mythology A to Z, p. 221

*

Cunoaşterea Cerului şi descifrarea semnelor sale au presupus gruparea stelelor sub diverse denumiri, funcţie de conturul zoomorf pe care-l sugerau poziţionările, dar denumirile acestea au fost receptate, abia timpurile moderne, drept idolatrii. Oamenii, după cum o probează şi Datina, nu s-au închinat niciodată animalelor, ci unei anumite epici astrale. „Cerbul” şi „Capra”, de pildă, omagiază moartea şi învierea Timpului, la solstiţiul de iarnă, în Capricorn (Cernunos sau Cronos), Urşii, mai ales cei de paie, omagiază constelaţia de deasupra Europei continentale, Ursa Mare, Căiuţii omagiază planeta Marte, „zeitatea” războinicilor călăreţi din munţi, cărora li s-a zis centauri, iar Mascaţii omagiază Primăvara, în complexa ei ciclicitate. Dar, de toate elementele Datinii mă voi ocupa în capitolele care vor urma.

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 3

*

Că în simbolul (cuneiforma sumeriană veche – 3500 î. H.) pentru Dumnezeu-Cerul (cele două cruci suprapuse) întâlnim doar Cerul şi Pământul, în reprezentări simbolice, şi nicidecum Soarele şi Luna, aşa cum şi eu crezusem, cândva, o probează mărturiile vechilor cărţi religioase ale omenirii.

*

La sumerieni, „genealogia” creaţiei, cuplul creator Cer-Pământ (An-Ki), îl are pe Anu drept Cer şi pe Ki, numită şi Ninhursag, drept Pământ, Luna, numită Nanna sau Sîn, fiind fiica lui Enlil (aerul, vântul), fiul Cerului şi al Pământului, şi al zeiţei cerealiere Ninlil sau Mulliltu, iar fata acestora, Iştar sau Inanna, fiind zeiţa dragostei (iar mitologiile popoarelor, după cum se va vedea, îi stabilesc statut de Eftepir, de Maia, de Lucia, deci o identitate lunară).

*

„Soarele este viaţă, iar Luna este materie; Lumea mobilă şi imobilă este materie, iar materia este formă”[1], dar şi „Luna, de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată. Înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[2].  „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[3], „Soarele este ochiul lumii”[4], „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[5], dar „cu Soarele, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[6], Pământul, „umbrita Glie, maica zeilor din Cer”[7], „divina Glie, bună mamă de zei şi de oameni”[8], fiind şi creatoarea timpului uman[9]. „Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii”[10], ştiut fiind că „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[11].

*

Conform unui mit slav, Pământul ar fi avut o fată, Primăvara, care se numea Luna Mai (Maia, în slavă). În mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, începea primul an nou al omenirii. Închisă într-o peşteră, pentru o vinovăţie în dragoste, Maia este eliberată de unchiul ei, Soarele, şi pusă Crăiasă a Florilor în palatul de cleştar de deasupra norilor. Identic este şi mitul dacic al Crăiesei Zăpezii, Eftepr (Lucia, în latină), dar şi mitul zeiţei Iştar (Ishtar):

*

„Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii dragostei ei”[12].

*

„Locuind” în Cer, simbolul lunar, al rotaţiei ei spre stânga, nu poate fi decât cel legat de simbolul ceresc, crucea dreaptă, cu rotire spre stânga, deci zvastica inversă.

Simbolul rotaţiei Lunii prin lunistiţii