Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 3
*
Că în simbolul (cuneiforma sumeriană veche – 3500 î. H.) pentru Dumnezeu-Cerul (cele două cruci suprapuse) întâlnim doar Cerul şi Pământul, în reprezentări simbolice, şi nicidecum Soarele şi Luna, aşa cum şi eu crezusem, cândva, o probează mărturiile vechilor cărţi religioase ale omenirii.
*
La sumerieni, „genealogia” creaţiei, cuplul creator Cer-Pământ (An-Ki), îl are pe Anu drept Cer şi pe Ki, numită şi Ninhursag, drept Pământ, Luna, numită Nanna sau Sîn, fiind fiica lui Enlil (aerul, vântul), fiul Cerului şi al Pământului, şi al zeiţei cerealiere Ninlil sau Mulliltu, iar fata acestora, Iştar sau Inanna, fiind zeiţa dragostei (iar mitologiile popoarelor, după cum se va vedea, îi stabilesc statut de Eftepir, de Maia, de Lucia, deci o identitate lunară).
*
„Soarele este viaţă, iar Luna este materie; Lumea mobilă şi imobilă este materie, iar materia este formă”[1], dar şi „Luna, de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată. Înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[2]. „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[3], „Soarele este ochiul lumii”[4], „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[5], dar „cu Soarele, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[6], Pământul, „umbrita Glie, maica zeilor din Cer”[7], „divina Glie, bună mamă de zei şi de oameni”[8], fiind şi creatoarea timpului uman[9]. „Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii”[10], ştiut fiind că „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[11].
*
Conform unui mit slav, Pământul ar fi avut o fată, Primăvara, care se numea Luna Mai (Maia, în slavă). În mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, începea primul an nou al omenirii. Închisă într-o peşteră, pentru o vinovăţie în dragoste, Maia este eliberată de unchiul ei, Soarele, şi pusă Crăiasă a Florilor în palatul de cleştar de deasupra norilor. Identic este şi mitul dacic al Crăiesei Zăpezii, Eftepr (Lucia, în latină), dar şi mitul zeiţei Iştar (Ishtar):
*
„Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii dragostei ei”[12].
*
„Locuind” în Cer, simbolul lunar, al rotaţiei ei spre stânga, nu poate fi decât cel legat de simbolul ceresc, crucea dreaptă, cu rotire spre stânga, deci zvastica inversă.
[1] Prashna-Upanisad, IV, 1, p. 40
[2] Prashna-Upanisad, IV, 3, p. 40
[3] Katha-Upanishad, IV, 2, 18
[4] Katha-Upanishad, 2, p. 36
[5] Orfeu, Soarelui, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 190
[6] Hesiod, Teogonia, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 9
[7] Solon, Legiuitorul, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 30
[8] Orfeu, Zeiţei Pământului, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 201
[9] Vlăstarul odrăslit de Glie şi Cerul năpădit de astre, în Orfeu, Către Zeul Timpului, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 194
[10] Legge, James, The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67
[11] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81
[12] Legge, James, The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235