“La răsărit s-au aşezat giganţii”

Trei Giganţi, pe o pictură murală din Castel Roncolo, Tirolul de Sud

*

Într-o carte senzaţională, Paradise land of PreLunar Hypernorean Giants, scrisă de Irena Panger, există o iconografie incredibilă a mărturiilor despre lumea uriaşilor de altădată (din vremurile hyperboreice), atunci când „În vechiul sat de la răsărit s-au aşezat giganţii, / Dintre aceştia, unul cu înfăţişare de monstru / Avea să fure, în curând, soarele de pe cer” (Voluspo, 40, p. 18 – voluspo înseamnă fecioara înţeleaptă, deci un fel de sybilă a preistoriei). Materialul acesta nu înseamnă un capitol al cărţii, în rescriere, Datina, Biblia Românilor, ci doar o documentare pe care nu ştiu dacă o voi folosi vreodată.

*

Michael Tellinger, lângă o urmă pietrificată de Gigant, p. 9

*

Poveşti vechi îmi amintesc despre oamenii de demult

Îmi amintesc încă giganţii de altădată,

Care mi-au dat pâine în zilele trecute;

Nouă lumi ştiam, nouă în copacul

Cu rădăcini puternice în curgere.

(Voluspo, 1 şi 2, p. 3)

*

Schelet de gigant, p. 51

*

„În vremea vremilor a fost trăit Ymir; / Marea nici valuri reci, nici nisip nu avea; / Pământul nu exista, nici cerul de mai sus, / Doar un hău căscat, şi iarbă nicăieri” (Voluspo / The Wise-Woman’s Prophecy, strofa 3, p. 4)

Ymir a fost gigantul din trupul căruia zeii au făcut lumea.

*

Schelet de gigant, p. 51

*

„Generaţiile Devas, de exemplu, au fost 33.333” (Mahabharata / Adi Parva, I, p. 4)

*

Schelet de gigant, p. 51

*

“Titanilor, copiii falnici născuţi de Glie şi de Cer,

Voi, bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt,

Sortiţi Tartarului“

(Orfeu către Titani, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p 207)

*

Schelet de gigant, p. 51

*

“Titanilor, obârşia şi începutul mult încercatei omeniri,

Numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume“

(Orfeu către Titani, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p 207)

*

Schelet de gigant, p. 53

*

După Hesiod, titanii „locuit-au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.H.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală. Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.

*

Schelet de gigant, p. 53

*

Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i-ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi „strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î. H.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că „Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s-ar fi născut în munţii Ardealului („ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în „ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut-o, prin intermediul reminescenţelor.

*

Schelet de gigant, p. 53

*

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI); „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le-au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII) .

*

Schelet de gigant, p. 53

*

Pindar îi menţionează „pe ţărmurile Istrului de Jos”, iar Strabon precizează că „cei de întâi care au deschis diferite părţi ale lumii ne spun că Hyperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei” (Geografia, XI, 6.2), dar nici un autor antic nu-i localizează şi în timp, deşi menţionează ocupaţii agrare şi pastorale, dar şi existenţa unei capitale, „Piroboridava, pe Hieratus”, deci Tecuci, pe Siret. „Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, iar Hecateu Abderida, citat de Strabon, susţinea că „pe Apollo ei îl venerează mai mult decât pe oricare alt zeu”. De altfel Abaris, de pildă, celălalt iniţiator, alături de Zalmose, pe care unii îl dau drept scit, este cunoscut ca fiind „originar din ţara hyperboreilor şi preot al lui Apollon” (Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, Humanitas, 1995, p. 45).

*

Articol de ziar canadian, din 21 iunie 2007, p. 63

*

„Popor care practică justiţia”, cum consemna Hellanic, popor căruia Pindar îi inventaria calităţile (blânzi, ospitalieri, superstiţioşi, iubitori de profeţii şi descântece; la ceremonii religioase, ei cântă din fluiere, cimpoi şi din cobze; la hecatombele ce le dau în cinstea lui Apollo, cântă laude zeului cu o voce plăcută; de la echinoxul de primăvară, până la jumătatea lunii mai, în cinstea lui Apollo, ei joacă la hore până noaptea târziu), pare să fi lăsat după sine şi nişte vestigii arheologice, monumentele megalitice cunoscute, în antichitate, datorită lui Pindar, sub numele de Calea cea Demnă de Admiraţiune, care „duce la locul principal de adoraţiune al hyperboreilor”, iar în vremurile mai noi, sub numele de „Cheile Bâcului”.

*

Fotografia din ziarul canadian din 21 iunie 2007, p. 64

*

CONCLUZIE: În tinereţe, scriam într-un poem: Vai, oameni, nu ştiţi nimic despre păsări, / Măcar dacă-aţi şti despre voi!