Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 5

Pleiadele, transformându-se în Muze, în Hore, în Zile

*

Într-un poem care s-a pierdut, „Legea Naturii”, dar pe care-l citează Herodot[1], Pindar spunea că „Legea strămoşească este stăpâna tuturora”, părintele istoriei ţinând să precizeze că, „dacă s-ar găsi cineva care să-i pună pe toţi oamenii din lume să-şi aleagă cele mai bune datini din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui; într-atât sunt încredinţaţi toţi că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune”[2].

*

Datinile populaţiilor pământeşti, în ciuda aparenţelor, nu diferă între ele în mod semnificativ, „legile divine”[3], cele încredinţate unor „interpreţi ai voinţei zeilor”[4], fiind cam aceleaşi şi cu ritualuri de asumare asemănătoare, diferite fiind doar „legile ursite”, „îndemnurile” sau „regulile de cârmuire”[5], pe care le stabileau, pe care le stabileau oracolii, prorocii sau marii preoţi, cu o adaptabilitate perfectă la vremuri şi las nevoile diverselor populaţii, pe care le manipulau. De altfel, în timpurile vechi se recunoşteau împrumuturile spirituale, în contextul unor contribuţii proprii, chiar şi egiptenii recunoscând, în afară de rădăcinile pelasge ale unora dintre ei[6], fără să-i oblige nimeni, că ei au preluat misterele de la pelasgi şi că înşişi „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[7], dar că pe acest fond cosmogonic universal, ei, „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… Tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], zeii-zodiac fiind revendicaţi, cu aceeaşi patimă spirituală şi de către sumerieni, şi de către inzi.

*

„Anul este o roată cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[9], zeii, iar „roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[10].

*

Pe bună dreptate, dar şi cu o modernitate a spiritului dezarmantă, geograful Strabon întrezărea rostul de mai târziu al filosofiei culturii, susţinând că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor”.

*

Apoi, în acelaşi paragraf, Strabon întrezărea soluţia desluşirii de adevăr: „Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorilor unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre cei cu adevărat posedaţi, decurg din acelaşi principiu pentru care zeii se socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[11].

*

Într-adevăr, muntele a născocit şi zeii, şi ritualurile cinstirii lor. Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[12]), dar, „când s-au înmulţit turmele şi cirezile, Yima a coborât „spre spaţiul luminos, spre sud”[13], acolo unde „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara”[14]. Numele acesta, Vara, dat şi corăbiei cu care oamenii s-au salvat de îngheţul cosmic, dar şi ţinuturilor sudice (ca să nu mai vorbim de numele anotimpului), reprezintă, desigur, un ecumen care nu mai avea nevoie de traduceri în diferite limbi, atunci când „multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele ei, pentru a i se închina”[15], dar Marele Păstor îşi află şi numele de „Enlil, al muntelui[16], suflet al cerului şi sufletul pământului”[17], din „mijlocul muntelui lumii”, acolo unde păstorii „au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[18].

*

Interesant este faptul că, la toate popoarele cu o îndelungată cultură scrisă, se produc şi pseudo-istoricizări zeistice (peste tot, zei devin strămoşii acelor popoare, unii cu depozite de memorie incredibile: Herodot povesteşte despre şirurile de strămoşi-zei ale egiptenilor, păstraţi ca statui de lemn, numite piromis – adică… oameni buni în înţelepţi, cum se formulează şi în documentele româneşti de cancelarii voievodale), dar şi golirea spiritualităţii de astral şi de dumnezeirea reală. Doar la popoarele fără o cultură scrisă, dar cu puternice practici şamanice, Legea, deci datul iniţial, pe care românii îl numesc Datină, funcţionează necontaminată, vreme de milenii, deşi dispar iniţierile, mereu şi mereu înlocuite de impulsuri totemice, de un subconştient al binefacerilor pe care le produce ansamblul de practici şi de simboluri, pe care „aşa le-am apucat”.

*

Am convingerea că, dacă s-ar urma sfatul lui Strabon şi „dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se”, şi s-ar încerca, pe osatura Datinii, o interpretare îndrăzneaţă, „mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele”. De asta şi rescriu, cu atâta patimă şi neodihnă, cartea aceasta, care mi-a mai încercat sufletul cândva.