Sub semnul Soarelui (II)

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

*

Odată cu zeii, aveau să apară şi „regulile”, „legile divine”, ca expresii ale voinţei zeilor, desluşite de iniţiaţi şi încredinţate populaţiilor prin „mistere”, deci prin ritualuri, în care cântecul şi dansul se împleteau cu incantaţii stranii, în care înţelesurile cuvintelor nu prea aveau mare importanţă. „Muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătare şi, totodată, prin frumuseţea artei… oamenii atingând perfecţiunea în imitarea divinităţii, atunci când fac bine altora, dar s-ar putea spune, şi mai corect, că ei ating acest stadiu când sunt fericiţi”[1].

*

Anu, Cerul şi primul legiuitor al omenirii

*

Există, în patrimoniul mitologic al omenirii, două identităţi astrale (Cerul), care stabilesc Legea (Religia, Datina), Anu şi Ahura Mazda, un şir întreg de iniţiaţi, care se retrag în peşteră, ca să li se reveleze adevărul (Rhadamanthys, Minos, Zalmoxis, Targitos etc.) şi care „promulgau legile în faţa oamenilor ca şi cum le-ar fi venit de la zei”[2], precum şi câţiva legiuitori care reprezentau statalităţi, precum Hammurapi sau Licurg, dar toţi în strânsă legătură cu muntele[3] (primul templu al civilizaţiei omeneşti, de pe care se puteau descifra în „anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer”[4].

*

Cerul în Archive-of-the-Moravian-Gallery-in-Brno

*

Dreptul obştesc[5], numit, în vremuri, ba „reguli de lângă râul cu apă” (sărbătorite drept An-Dar, drept Darul lui Anu în antichitatea carpatică), ba legi pelasgine, ba drept valah, funcţiona în mod natural, consfinţit fiind de cei care „au pus stăpânire pe munte” şi care, drept prim tribut din partea formulelor asociative nou create, primeau doar jertfe şi ofrande. Pe vremea aceea, oamenii adorau cerul, pământul, focul, apa şi vântul (respiraţia, deci Brahma), dar fără a şi le închipui altceva decât ceea ce erau şi fără a le atribui porecle, adică nume şi identităţi umane (Herodot, II.LI: „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele. îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le-au luat pe toate sub oblăduirea lor prin bună împărţeală. Abia după o trecere îndelungată de vreme au aflat ei numele celorlalţi zei, veniţi din Egipt[6]; cât despre numele lui Dionysos, l-au aflat mult mai târziu”). Ei ştiau că din logodna cerului cu pământul s-a născut timpul şi că timpul, logodit cu văzduhul, care avea să le nască pe toate celelalte, obişnuia să-şi înghită copiii. Era sublimă această metaforă a antichităţii, această formulă primordială, mitică, primitivă (adică simplă, dar profundă) de poezie, de mit, de filosofie. în clipa în care cei care „au pus stăpânire pe munţi” au dorit să devină temuţi şi puternici prim mulţimea de „oameni care-i cinsteau şi li se supuneau” (Polybios), ei s-au substituit cerului (Uranos), pământului (Gaea, Rhea, Geea) timpului (Saturn, Cronos) şi văzduhului (Hera, Ira, Maria), stabilind şi anumite ceremonii religioase pentru impunerea Legilor, adică datinile. în evoluţia lor, datinile şi alaiurile de credinţe şi de superstiţii pe care le slujeau (obiceiurile) s-au numit tradiţie, tradiţia fiind manifestarea ordinii instinctuale la un popor sau la altul. Temelia tradiţiei o reprezintă locul în care s-a însămânţat datina, adică înjghebarea spirituală obştească numită, ulterior, sat.

*

Cerul în Noor-Chair-of-Islamic-Studies-at-York-University

*

În veacul naşterii zeilor (prin preajma „Potopului Universal”, atunci când „zeii au hotărât să extermine omenirea”[7]), „asocierile” de care vorbea Polybios deja se militarizaseră, fiecare obşte de la poalele Carpaţilor putând trimite la război câte un contingent de câte cincizeci de bărbaţi „zdraveni la trup, cu înfricoşată putere”. „Cincizeci de capete-avea, pe trupu-i vânjos, fiecare, / Fără de margini părea statura lor şi vigoarea”, consemna Hesiod, scriind, de fapt, despre primele corpuri de oaste bine organizate, formate din luptători care foloseau coiful de luptă („aveau un ochi înfipt în mijlocul frunţii”).

*

Cerul în Museum-of-Turkish-and-Islamic-Art-in-Istanbul

*

De sus, din culmea munţilor înzăpeziţi, îşi impunea voinţa de rege şi de zeitate Anu sau Montu sau Gebeleizis (Munteanul) sau Uranus, susţinut de soţia sa Saue sau Gaea (Geea, Rhea) sau Bendis, bărbatul şi femeia din cuplul religios iniţial fiind recunoscuţi, indiferent de numele atribuit lor după despărţirea limbilor (efectul de „turn Babel”), ca părinţi ai ginţilor şi adoraţi drept Cer şi Pământ. Simbolul cerului, pe care olarii îl încrustau în ceramică sau în tăbliţe, era unul complex, care includea cercul şi crucea dreaptă (mai târziu, octograma), iar simbolul pământului era crucea oblică (ulterior, şi bradul, reprodus în desene sub forma unor linii sau unghiuri paralele). Cei doi, Anu şi Suae (părinţi şi ai anotimpurilor, numite Hore), au trăit, probabil, înainte de scrierea tăbliţelor de la Tărtăria (4.500 î.e.n.), din moment ce „capetele negre” ale lui Anu (sumerienii) aveau să înfiinţeze, „peste mări şi ţări”, cetatea Ur sau Uruk (Roată). Ur-Anu (Uranus) înseamnă o combinaţie care poate ispiti speculativ, cu atât mai mult cu cât AN-KI înseamnă, în mitologia sumeriană, Cer-Pământ, deci Uranus-Rhea, An fiind, însă, principiu feminin, iar Ki – masculin. Tăbliţele de la Tărtăria contrazic mitologia sumeriană, dar demonstrează ceea ce este deja demonstrat, adică faptul că toate zeităţile au plecat din Carpaţi (Densuşianu); dar asta nu înseamnă că noi ne şi tragem din zeii aceia, care, în fond, nu au fost decât nişte căpetenii obşteşti ale unor triburi care, ulterior, aveau să migreze, lăsând în Carpaţi numai datina şi pe câţiva dintre păstrătorii ei.

*

Cerul în moscheea Kutublyya din Cordoba

*

Dintre căpeteniile carpatice ale vremurilor imemoriale, istoria a reţinut doar numele Titanilor Coeus, Crius, Cronos sau Saturn, Iapetus şi Oceanus (căpetenia de pe malul Dunării), ale Titanidelor Mnemosyne (mama celor nouă muze), Phoebe, Rhea, Theia, Themis şi Tethys (soţia lui Oceanos), precum şi numele Giganţilor Alcyoneus, Clythius, Enceladus, Ephialtes, Eurytus, Hyppolytus, Mimas, Palas, Polybotes, Porphyrion şi Thoas, şi numele Ciclopilor Cottos, Gyes, Briareu, toţi părtaşi la un război apocaliptic, soldat şi cu primul potop, un război care constituie mai mult decât o enigmă a istoriei. Numele acestea sunt, desigur, grecizate (mai rar traduse în greacă) şi reprezintă, adeseori, simboluri ocupaţionale sau ritualice, dacă nu şi una, şi cealaltă, primele ocupaţii ale fiinţei umane fiind impuse prin anume ritualuri de iniţiere.

Cerul (Iluminarea) în simbolistica islamică

Sub semnul Soarelui (I)

Dumnezeu-Timpul, ulterior Soarele-Timp

*

Încă nu existau zei. Existau doar Cerul-Tată, Pământul-Mamă şi Văzduhul-Fiu (toate religiile încep de la Trinitate[1]), iar între cer şi pământ se trăia într-o irepetabilă comuniune cu natura (doar practicile druizilor, deja redescoperite în Anglia, mai amintesc de acele trăiri). Apoi au apărut vrăciţele („la început, profeţii erau bărbaţi”[2]) şi liderii formulelor asociative (frăţii şi neamuri, adică ginţi şi triburi), care oficiază în numele Cerului-Tată, al Pământului-Mamă şi al Văzduhului-Timp (Ira sau Hera, devenit, ulterior, Fântână, adică Maria, în creştinism), care au impus jertfa (dania) drept primă formulă de impozitare, şi încă una benevolă. Ulterior, unii oameni s-au substituit dumnezeirii, „pentru că la ei era socotit cel mai de temut şi cel mai puternic acela care avea cei mai mulţi oameni care-1 cinsteau şi i se supuneau”[3]. Zeificarea începe cu întemeietorul de neam (trib), cu Anu, cu Neikoy sau Badita (înţeleptul, deci Budha), moş-strămoşul civilizator, apoi se continuă cu căpetenii obşteşti care împlinesc rolul de mare preot, de Zal Mox (Saturn sau Cronos, Osiris sau Apollo), fiecare element al naturii sau al firii umane (Minerva, deci înţelepciunea, se naşte din capul lui Saturn, al timpului, deci) fiind valorificat de către un om pentru a fi cinstit de cât mai mulţi, pentru că, deşi se crede cel mai iscusit „dintre toate vieţuitoarele, omul… este cel mai uşor de înşelat”[4].

*

Debutul în manipularea obştească îl fac femeile, „mama” (străbuna), precum, Cula sau Suae, cea care va fi în „oraşul arbore de la locul de acces sub mâna zeiţei Cula, Marea vrăciţă, Doamna care redă viaţa, zeiţa patroană a medicinii şi tămăduitoare a capetelor negre, Prinţesa omului celui mai integru, Anu, care ştie să proclame reguli lângă râul cu apă”[5]. Bărbatul încă nu este zeu, în anul 4.500 î.e.n. (de când datează tăbliţele de la Tărtăria), ci „bărbatul cel mai integru”. Abia după despărţirea neamurilor (efectul „turnului Babel”), asocierile îşi personalizează zeii pământeşti, dându-le nume şi porecle (pe care le află şi alte neamuri, asumându-le), ba chiar şi identităţi, de cele mai multe ori multiple, prin sinteza manifestărilor (stabilite de rit, de datină, de lege) marilor preoţi din câteva generaţii pe teritoriul spiritual al aceleeaşi obşti. Tocmai de asta regăsim acelaşi Cer-Soare şi sub numele lui Anu, sumerianul, şi sub numele lui Uranos, grecul, şi sub cel al lui Osiris, felahul (pelasgul) egiptean. Numai Pelasg, Neikoy-ul, Badita, străbunul comun al tuturor neamurilor europene, care-şi învăţase contemporanii cum să-şi facă îmbrăcăminte prin coaserea pieilor şi case prin folosirea lemnului şi a lutului, nu capătă statut de zeu, iniţierile lui nefiind fixate prin ritual, prin datină şi lege.

*

Tocmai de asta, naşterea zeilor pământeşti începe odată cu iniţierile ritualice, începe cu Saturn, cel numit şi Anu, şi Cronos, tatăl lui Osiris, de la care Osiris, împreună cu Isis, preiau gloria de a-i fi învăţat pe oameni, cu un ritual anume, cum să are, să semene, să culeagă, să macine seminţele, să facă şi să coacă pâine.

*

Sub semnul Soarelui

*

Sub semnul Soarelui, ritualurile agrare sunt asumate, ulterior, de alte cupluri de preoţi Osiris-Isis, Apollo-Artemis sau Troian-Dochia (preoţii Soarelui fiind, deci, troieni din localităţile balcanice de sub hegemonia Troiei, iar partenera lui, soră sau nevastă, fiind oacheşă, adică „d’ochioşică, negri-s ochii”).

*

Cuplul Cer-Tată şi Pământ-Mamă (inversat în perechea sumeriană An-Ki) se regăseşte, repetat şi contemporaneizat, în continuitatea datinii prin obicei, chiar dacă prin alte relaţii (în tradiţiile noastre, de pildă, prin Făt-Frumos – Sânziana sau prin Făt-Frumos – Sfânta Vineri, Miercuri sau Duminică, prin Dragoş – Uţa, prin Ştefan – Mama etc.). Fiecare timp îşi retrăieşte miturile ancestrale sub alte identităţi, apoi încep rătăcirile, înstrăinările şi dezrădăcinările.

*

Povestea naşterii zeilor pământeni (dave sau devas, generaţii spirituale la sumerieni) începe, în toate religiile mitologice, la nord de Dunăre şi de Marea Neagră, Dunărea şi Marea Neagră, privite ca un tot unitar, fiind numite „noianul care-ncinge pământul”[6], acolo unde „haos a fost la-nceput. Pământul cu largile-i coapse, / Casă temeinică dată nemuritorilor care / Au pus stăpânire pe culmea Olimpului (Caraiman? Buzăului? Ceahlău? Bucegi? Rarău?) plin de troiene”[7]. „Nemuritorii”, adică primii oameni care „au pus stăpânire în sfântul şi marele munte / Şi împrejurul fântânii limpezi”[8] şi care erau „deopotrivă (cu Zeus), prin el neştiuţi sau cu faimă”[9], „neamu-unor oameni de aur, cu duh şi cuminte / Care-au fost într-o vreme”[10], oameni care „netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, / Nu cunoşteau suferinţa ori truda şi nici bătrâneţea / Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mâini şi picioare / Se veseleau în petreceri, feriţi de orice amaruri. / Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate. / Ei stăpâneau, căci pământul cel rodnic din propria-i voie / Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi în tihnă, / Roadele îşi împărţeau cu cei deopotrivă de vrednici”[11].

*

Dumnezeu-Timpul, o primă hartă sumeriană a Cerului – Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998

* 

Generaţiile strămoşilor, grupate de Hesiod[12] într-un mod asemănător modelului sumerian[13], încep cu „întâia seminţie de oameni cuvântători (cea care) a fost de aur”, datând, conform sumerienilor, în era când Soarele răsărea din Constelaţia Leului, generaţie pe deplin solară. O generaţii de oameni pe deplin fericiţi, care „neputincioasa bătrâneţe / n-o cunoşteau” şi care, „murind, părea că-i fură somnul”, ei „convieţuind în armonie”[14], fără să cunoască Timpul şi degradările pe care el le produce.

*

„Mai necăjită seminţie veni pe urmă, cea de argint”[15], o generaţie montană[16] (a lui Aruru, a lui Enil al muntelui[17], fiul lui Anu[18], şi a lui Gilgamesh), care „nici vorbă să aducă zeilor cinstire”[19], iar epoca respectivă a fost cea a descoperirii calendarului lunar, exista sub semnul Lunii, în era în care Soarele răsărea din Constelaţia Racului.

*

În epoca generaţiilor de argint, „muntele de Răsărit” (Ra, cu extensiile ulterioare Ararat şi Rarău, şi care or mai fi fost), cu pajiştile strălucitoare din vârf ocupate de Venus (Inana) şi de Marte, (Nergal), Marte fiind menţionat în imnuri drept „stăpânul marelui munte”, „al muntelui de unde răsare Soarele”[20], avea să reprezinte şi templul, dar şi modelul templelor viitoare[21]. I se mai spunea şi „Muntele Lumii”, Mircea Eliade identificând în el şi arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[22].

*

„A treia generaţie de oameni cuvântători… a fost de aramă”[23], generaţii (fiecare generaţie a lui Hesiod cuprindea zeci de generaţii) de Eroi, dedicate planetei Mercur şi care au trăit în era în care Soarele răsărea din Constelaţia Gemenilor.

 *

A patra generaţie, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / Divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[24], închinată planetei Venus, a existat în timpul zodiacal al Taurului, ultimii ei eroi fiind Moise (care „distrugea” Taurul, anunţând era în care Soarele va răsări din Constelaţia Berbecului – „mielul” biblic) şi Osiris, ultimul Osiris fiind Rhamses al II-lea, sau Sesostris, cum îl numeau grecii, noi adăpostindu-l în tradiţii drept Ostrea Novac-Jidovul.

*

Următoarea generaţie, de „oameni din vârsta a cincia” – „asta-i seminţia de fier”[25], închinată lui Marte, a existat în timpul zodiacal al Berbecului, fiind urmată de generaţia modernă, din care facem parte, închinată lui Jupiter şi existând, sub semnul lui Iisus Hristos, în timpul zodiacal al Peştilor, însuşi Iisus anunţând „omul cu ulciorul”, deci generaţiile „New Age”, închinate lui Saturn (Cronos!), când soarele va răsări în Constelaţia Vărsător.