Sub semnul Soarelui (II) | Dragusanul.ro

Sub semnul Soarelui (II)

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

*

Odată cu zeii, aveau să apară şi „regulile”, „legile divine”, ca expresii ale voinţei zeilor, desluşite de iniţiaţi şi încredinţate populaţiilor prin „mistere”, deci prin ritualuri, în care cântecul şi dansul se împleteau cu incantaţii stranii, în care înţelesurile cuvintelor nu prea aveau mare importanţă. „Muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătare şi, totodată, prin frumuseţea artei… oamenii atingând perfecţiunea în imitarea divinităţii, atunci când fac bine altora, dar s-ar putea spune, şi mai corect, că ei ating acest stadiu când sunt fericiţi”[1].

*

Anu, Cerul şi primul legiuitor al omenirii

Anu, Cerul şi primul legiuitor al omenirii

*

Există, în patrimoniul mitologic al omenirii, două identităţi astrale (Cerul), care stabilesc Legea (Religia, Datina), Anu şi Ahura Mazda, un şir întreg de iniţiaţi, care se retrag în peşteră, ca să li se reveleze adevărul (Rhadamanthys, Minos, Zalmoxis, Targitos etc.) şi care „promulgau legile în faţa oamenilor ca şi cum le-ar fi venit de la zei”[2], precum şi câţiva legiuitori care reprezentau statalităţi, precum Hammurapi sau Licurg, dar toţi în strânsă legătură cu muntele[3] (primul templu al civilizaţiei omeneşti, de pe care se puteau descifra în „anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer”[4].

*

Cerul în Archive-of-the-Moravian-Gallery-in-Brno

Cerul în Archive-of-the-Moravian-Gallery-in-Brno

*

Dreptul obştesc[5], numit, în vremuri, ba „reguli de lângă râul cu apă” (sărbătorite drept An-Dar, drept Darul lui Anu în antichitatea carpatică), ba legi pelasgine, ba drept valah, funcţiona în mod natural, consfinţit fiind de cei care „au pus stăpânire pe munte” şi care, drept prim tribut din partea formulelor asociative nou create, primeau doar jertfe şi ofrande. Pe vremea aceea, oamenii adorau cerul, pământul, focul, apa şi vântul (respiraţia, deci Brahma), dar fără a şi le închipui altceva decât ceea ce erau şi fără a le atribui porecle, adică nume şi identităţi umane (Herodot, II.LI: „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele. îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le-au luat pe toate sub oblăduirea lor prin bună împărţeală. Abia după o trecere îndelungată de vreme au aflat ei numele celorlalţi zei, veniţi din Egipt[6]; cât despre numele lui Dionysos, l-au aflat mult mai târziu”). Ei ştiau că din logodna cerului cu pământul s-a născut timpul şi că timpul, logodit cu văzduhul, care avea să le nască pe toate celelalte, obişnuia să-şi înghită copiii. Era sublimă această metaforă a antichităţii, această formulă primordială, mitică, primitivă (adică simplă, dar profundă) de poezie, de mit, de filosofie. în clipa în care cei care „au pus stăpânire pe munţi” au dorit să devină temuţi şi puternici prim mulţimea de „oameni care-i cinsteau şi li se supuneau” (Polybios), ei s-au substituit cerului (Uranos), pământului (Gaea, Rhea, Geea) timpului (Saturn, Cronos) şi văzduhului (Hera, Ira, Maria), stabilind şi anumite ceremonii religioase pentru impunerea Legilor, adică datinile. în evoluţia lor, datinile şi alaiurile de credinţe şi de superstiţii pe care le slujeau (obiceiurile) s-au numit tradiţie, tradiţia fiind manifestarea ordinii instinctuale la un popor sau la altul. Temelia tradiţiei o reprezintă locul în care s-a însămânţat datina, adică înjghebarea spirituală obştească numită, ulterior, sat.

*

Cerul în Noor-Chair-of-Islamic-Studies-at-York-University.

Cerul în Noor-Chair-of-Islamic-Studies-at-York-University

*

În veacul naşterii zeilor (prin preajma „Potopului Universal”, atunci când „zeii au hotărât să extermine omenirea”[7]), „asocierile” de care vorbea Polybios deja se militarizaseră, fiecare obşte de la poalele Carpaţilor putând trimite la război câte un contingent de câte cincizeci de bărbaţi „zdraveni la trup, cu înfricoşată putere”. „Cincizeci de capete-avea, pe trupu-i vânjos, fiecare, / Fără de margini părea statura lor şi vigoarea”, consemna Hesiod, scriind, de fapt, despre primele corpuri de oaste bine organizate, formate din luptători care foloseau coiful de luptă („aveau un ochi înfipt în mijlocul frunţii”).

*

Cerul în Museum-of-Turkish-and-Islamic-Art-in-Istanbul

Cerul în Museum-of-Turkish-and-Islamic-Art-in-Istanbul

*

De sus, din culmea munţilor înzăpeziţi, îşi impunea voinţa de rege şi de zeitate Anu sau Montu sau Gebeleizis (Munteanul) sau Uranus, susţinut de soţia sa Saue sau Gaea (Geea, Rhea) sau Bendis, bărbatul şi femeia din cuplul religios iniţial fiind recunoscuţi, indiferent de numele atribuit lor după despărţirea limbilor (efectul de „turn Babel”), ca părinţi ai ginţilor şi adoraţi drept Cer şi Pământ. Simbolul cerului, pe care olarii îl încrustau în ceramică sau în tăbliţe, era unul complex, care includea cercul şi crucea dreaptă (mai târziu, octograma), iar simbolul pământului era crucea oblică (ulterior, şi bradul, reprodus în desene sub forma unor linii sau unghiuri paralele). Cei doi, Anu şi Suae (părinţi şi ai anotimpurilor, numite Hore), au trăit, probabil, înainte de scrierea tăbliţelor de la Tărtăria (4.500 î.e.n.), din moment ce „capetele negre” ale lui Anu (sumerienii) aveau să înfiinţeze, „peste mări şi ţări”, cetatea Ur sau Uruk (Roată). Ur-Anu (Uranus) înseamnă o combinaţie care poate ispiti speculativ, cu atât mai mult cu cât AN-KI înseamnă, în mitologia sumeriană, Cer-Pământ, deci Uranus-Rhea, An fiind, însă, principiu feminin, iar Ki – masculin. Tăbliţele de la Tărtăria contrazic mitologia sumeriană, dar demonstrează ceea ce este deja demonstrat, adică faptul că toate zeităţile au plecat din Carpaţi (Densuşianu); dar asta nu înseamnă că noi ne şi tragem din zeii aceia, care, în fond, nu au fost decât nişte căpetenii obşteşti ale unor triburi care, ulterior, aveau să migreze, lăsând în Carpaţi numai datina şi pe câţiva dintre păstrătorii ei.

*

Cerul în moscheea Kutublyya din Cordoba

Cerul în moscheea Kutublyya din Cordoba

*

Dintre căpeteniile carpatice ale vremurilor imemoriale, istoria a reţinut doar numele Titanilor Coeus, Crius, Cronos sau Saturn, Iapetus şi Oceanus (căpetenia de pe malul Dunării), ale Titanidelor Mnemosyne (mama celor nouă muze), Phoebe, Rhea, Theia, Themis şi Tethys (soţia lui Oceanos), precum şi numele Giganţilor Alcyoneus, Clythius, Enceladus, Ephialtes, Eurytus, Hyppolytus, Mimas, Palas, Polybotes, Porphyrion şi Thoas, şi numele Ciclopilor Cottos, Gyes, Briareu, toţi părtaşi la un război apocaliptic, soldat şi cu primul potop, un război care constituie mai mult decât o enigmă a istoriei. Numele acestea sunt, desigur, grecizate (mai rar traduse în greacă) şi reprezintă, adeseori, simboluri ocupaţionale sau ritualice, dacă nu şi una, şi cealaltă, primele ocupaţii ale fiinţei umane fiind impuse prin anume ritualuri de iniţiere.

*
Cerul (Iluminarea) în simbolistica islamică

Cerul (Iluminarea) în simbolistica islamică

*


[1] Strabon, Geografia, X, 3, 9, p. 433

[2] Strabon, Geografia, X, 4, 19, p. 454

[3] O, munte, locuinţă a zeilor! – în The Epic of Gilgamesh, II, p. 9; el a urmat drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte – IV, p. 16; tatăl zeilor, Enil al muntelui – în The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24, ceilalţi zei fiind descendenţii lui, muntenii.

[4] Voluspo, 61, p. 25

[5] Legea strămoşească este stăpâna tuturor – susţinea Pindar, în poemul pierdut Legea Naturii, citat de Herodot, în Istorii, III, XXXVIII, p. 242

[6] Dar Egiptenii recunoşteau că au luat aştrii cerului de la pelasgi, care erau şi străbunii lor, inventând „numele zeilor” după ce au împărţit anul în 12 luni – Strabon, Georgrafia, I, 1, 4, p. 30; Herodot, Istorii, II, IV, p. 134; II, L, p. 156; II, LI, p. 156

[7] The Epic of Gilgamesh, V, p. 20; Genul meu uman pentru distrugerea lui îl voi face, spunea Timpul-Creator, în exerciţul Creaţiei – The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63