Eminescu, aşteptat la Gura Humorului
*
Spunea, cândva, poetul Vasile Ursachi, că, în fiecare an, pe 15 ianuarie, o puzderie de neica-nimeni îşi scot “eminescuţul” propriu din debara şi încep să-l calce în picioare. Dar dincolo de auto-lustrangii există oameni care chiar au nevoie de Eminescu, chiar se închină memoriei lui cu evlavie, iar pe aceştia, întâlniţi la Gura Humorului, am să vi-i înfăţişez în instantaneele care urmează. Cu respect şi cu sinceră preţuire.
*
Poetul Constantin Hrehor, despovărându-se de tristeţi
*
L-am ascultat, cântând la vioară, în vara anului 1993, la Ciudei, dincolo de Vicovu de Sus, în cealaltă parte a Bucovinei. L-am ascultat, cântând la clavir, peste doar vreo trei ani, la Grăniceşti. Constantin Hrehor este unul dintre cei mai importanţi poeţi ai Bucovinei, chestie pe care o ştiu mai toţi mânuitorii de condeie, dar fără să simtă şi bucuria de a o recunoaşte. Şi tot el este şi un înzestrat muzician, care pune mâna pe instrumente doar atunci când îl copleşesc însingurarea şi tristeţea.
*
Constantin Hrehor, violonist
*
Fotografiile acestea, făcute, inspirat, când de Călin Brăteanu (care avea s-o facă pe toboşarul într-un taraf ad-hoc), când de Viorel Varvaroi, la Drăguşeni, unde se serba Anul Nou pe stil vechi, fac parte din patrimoniul Culturii Române, templu în care Constantin Hrehor ocupă, pe deplin îndreptăţit, un loc de cinste. Mă bucur teribil că mi-a fost dat să le vehiculez eu primul, deşi gesturile de contopire cu vioare ale poetului mă întristează, eu ghicind în ele o cumplită însingurare.
*
Constantin Hrehor sau contopirea cu vioara
*
Constantin Hrehor sau dezlănţuirea metaforelor
*
Poetul Constantin Hrehor, lăutar odihnindu-se
*
Călin Brăteanu, toboşarul tarafului Constantin Hrehor
Fără ei, nici măcar pe stil vechi nu mai vine Anul Nou
*
Cu sufletul pătruns de vajnică mândrie judeţeană, semnalez prezenţa domnilor Ioan Cătălin Nechifor şi Florin Sinescu la Drăguşeni, în mijlocul poporului pentru a doua oară petrecăreţ (tradiţie născocită de mândrul primar al porţii judeţene!). Să vă trăiască la anul şi la mulţi ani, inclusiv pe stil vechi!
*
Din 4 în 4 ani, cerşetorii de voturi
*
Un nou desen, trimis de Radu Iaţcu, mi-a amintit despre un articolaş, publicat în 24 martie 2013 (când de-abia începusem acest site) şi pe care consider util să vi-l reamintesc. În fond, nu s-a schimbat nimic şi, din păcate, nici nu o să se schimbe.
*
*
*
Habar n-am de unde s-au ivit peste noapte în noaptea veşnic născătoare de monştri a televiziunilor, radiourilor şi ziarelor judeţene, unul mai simplu îmbrăcat şi mai rudimentar vorbăcios decât celălalt.
*
Semănau atât de mult cu cerşetorii profesionişti ai Sucevei, mai ales în repertoriul persuasiv, încât, indiferent de ce le ieşea pe gură, poporenii electori nu auzeau decât replici de genul: „Agiutî-ma cu un vot, sî-mi ieu o pâne!”, „Dă şî mie, dă şî mie!” sau „Cie-va milă, agiutaţi cu un vot pi un biet ninorocit!”.
*
Prin urmare, poporenii electori, şi ţăranii de târg, dar şi târgăii de la ţară, au prins să se simtă, tot pe neaşteptate, domni adevăraţi şi respectaţi, adică stăpâni deplini, în sensul semantic al creştinescului Dominus. Prinseseră toţi mâncărimi la limbă şi deveniseră atât de deştepţi în bună tradiţie românească (la noi există prostul satului doar ca etalon pentru deşteptăciunea suficientă a celorlalţi), încât numai la viitorul şi binele ţării se gândeau.
*
Din nefericire, gânditul la români (mărturii, în: Cantemir, Balş, Spleny, Budai-Deleanu) este, în mod tradiţional, şi mai sărăcăcios decât nivelul de trai, aşa că domnii, adică stăpâni, ţărani de târg şi domnii, tot stăpâni, târgăi de la ţară, dorind instinctual să evite toxiinfecţiile intelectuale, gândeau la binele ţării retoric şi cu ţârâita („Da’ cu viitoru’ ţării ce facem?”), iar vorbăcioşii (Băişanu, Donţu, Onofrei şi ceilalţi, ale căror nume îmi sunt total necunoscute – de Mîrza, Flutur, Ilie fac abstracţie, ei fiind, cu calităţi şi defecte, chiar politicieni), gângureau savant, academic şi cu mare responsabilitate naţională şi patriotică: „Dumneavoastră îmi daţi un vot, iar eu vă dau viitorul şi binele ţării!”. Un răspuns mai frumos, mai înţelept româneşte şi mai convingător nu se putea da, aşa că toţi vorbăcioşii, de la Băişanu, până la cotizanţii disperaţii ai poporului Diaconescu, promiteau otova, identic, la fel şi la unison.
*
*
Straşnic m-am mai simţit eu, ca ţăran urban ce mă aflu, stând cu ochii şi auzul ventuze pe micul ecran al beznei născătoare de monştri al televiziunilor locale, atunci când electorii români din judeţ se răfuiau pentru umilinţele din anii care urmează umilindu-i pe vorbăcioşi, ba mi-i şi închipuiam pe acei români aruncând mărunţişul votului democratic în cutia milei electorale, susurând printre dinţi: „Na şi ţie, bă! Să fie de sufletu’ tatii!”.
*
Ce-a urmat nici că mai urmează. Vorbăcioşii şi-au tras costume şi raglane lungi, de firmă, s-au urcat în limuzine şi duşi au fost – Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Cameleonii politici, văzuţi de Radu Iaţcu
*
Sub câte sute de chipuri vedeţi personajul din această caricatură a lui Radu Iaţcu (originar din Ipoteştii Sucevei, dar stabilit în cealaltă parte a continentului, în Franţa, numai să scape de “ăştia”)?