Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cornu Luncii

Cerbul din Cornu-Luncii (ritual închinat Timpului, deci Creatorului)

CORNU LUNCII – STELENEŞTI. Numit, până în 1775, când a fost rupt în două de graniţa Bucovinei, Stanileşti, Stenileşti sau, mai în vechime, Stăniga, pentru că pe vatra lui se afla „biserica de la Sluga Stan”, din lemn, menţionată, în 11 iulie 1428, printre primele 50 de biserici din „ţinutul Sucevii”, închinate, de Alexandru cel Bun, mănăstirii Bistriţa, Cornu Luncii are o istorie adevărată abia din 1775, deşi are parte de atestare documentară încă din 16 februarie 1424, când Stăniga intra în uriaşul patrimoniu latifundiar al popii Iuga, fratele lui Sluga Stan Fultic, dar şi al lui Nan. Ca punct vamal moldovenesc, situat pe hotarul moşiilor Mălini şi Băişeşti, Cornu Luncii, chiar şi ca reşedinţă de subprefect al judeţului Suceava, nu are, până în 1919, decât câteva case pe hotarul Mălinilor şi alte câteva pe hotarul Băişeştilor. Comuna actuală umple acea „ţară a nimănui”, pe care o reprezintă graniţa între două state, România şi Austria, fiind, de fapt, o creaţie a reformei agrare interbelice.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Sasca, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „38 – toată suma caselor”, însemnând 20 scutelnici ai banului Ştefan Sturza, 6 femei sărace, 3 nevolnici, 5 case pustii şi 4 birnici.

1847: „Zastavna” de la Cornu Luncii este amintită ca loc de trecere în Moldova şi în 25 aprilie 1847. Dar Cornu Luncii, după cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Kogălniceanu, din 1949, era „zastavna” românească, cea austriacă fiind numită Băişeşti: „Paris 18/26 iulie 1849 / Cu multă fiească plecăciune vă sărut mâinile, babacă. Ieri am primit baniii ce-i aşteptam de la Moldova. Astăzi, miercuri, te înştiinţez că, în patru zile, adică duminică, mă pornesc negreşit din Paris şi că, prin urmare, după cincispre­zece zile, cel mult, voi fi la graniţă. Vroiesc însă ca îndată să intru în Moldova; prin urmare, ai bunătate de a stărui ca să se trimită poruncă la graniţa Mihăilenii şi Cornuluncii, ca să am slobodă intrare în ţară. Îţi însemnez aceste două graniţe, fiindcă nu ştiu încă pe la care voi trece. Dacă poţi, ai bunătate de a-mi scrie câteva cuvinte, la Lemberg, poste-restante, înştiinţându-mă dacă am voie să intru în ţaară sau ba. Fiindcă, dacă este ca să mat aştept încă în străinătate, prefer să aştept în Lemberg, decât în Cernăuţi. Acest răvaş îl aştept dar de la dumneta în Lemberg neapărat. / Sărutându-ţi dar mânile şi bucurându-mă de a vă vedea în curând, sunt a dumneavoastră / plecat fiu / M. Kogălnicean”[2].

1855: „Nimica nu e mai frumos şi mai pitoresc decât şoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munţilor, până la oraşul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpaţii Transilvaniei. Şoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos şi sălbatic, ea este silită să-şi facă drum prin munţii cei mai groşi şi să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace şi încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munţii între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi re-dispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subţire şi curat, încântă simţurile şi înalţă cugetul”[3].

1855: În Direcția de construcție militare a frontierei, la Băişeşti (Cornu Luncii) era numit inspector Doctorul în Medicină şi Chirurgie Johann Hoffmann, specialist în oftalmologie şi obstretică[4].

1867: „Era în ziua de Sfântul Gheorghe, când logofătul Neculai Canta chemă pe fiul său, Matei, spre a-i vesti că-i dă în stăpânire moşia Horodniceni. Darul părintesc aprinse mândria acestui tânăr, de care se zice că era foarte pornit şi aprig la fire. În acea zi, mai neastâmpărat decât oricând, el porunci să-i pună şaua pe o rândunică de cal şi luă drumul ce duce la Cornuluncii, hotărât de a pildui cu multă asprime pe căpi­tanul acelui punct (puntul de vamă – n. n.), care, într-o împrejurare, îl cam supărase. Că­pitanul, om cuminte, cum prinse de veste, pentru a scăpa de ru­şine numele său de oştean, o luă la sănătosa peste brazdă. Feciorul de boier, înfuriat că nu l-a putut căpăta, îşi întoarse atunci toată mânia asupra neas­tâmpăratului său de cal şi po­runci la nişte oameni ca să-l bată la falangă. Acăstă întâmplare ciudată, în felul ei, ne aminteşte firea cea înţeteptă a lui Nicolai Mavrogheni, care, în loc de a-şi bate calul, îl cin­stise cu rangul de mare spătar, ca boerii să vadă şi să priceapă. Viind Matei Cânta, de la Cornuluncii, se aşezară toţi la masă, cu multă veselie, şi pompă, cum nu mai văd azi ochii, mai ales că se nimeri a fi, în acea zi, şi mitropolitul acolo. Pe atunci, Horodnicenii vedeau tot feţe alese… de câte ori sărbătorit-au pe Mihai Vodă acele curţi, unde se adăpostesc azi viţeii… După masă, parte din boieri se coborâră în grădină, pentru aer. Matei Canta, cu sora lui, Elena, şi cu Doamna Pro­fira Canta, ce-i era cumnată după fratele lor, Dimitrie, se urcară într-o luntre, pentru a se plimba pe râmnic, mai ales că se nimerise a fi o zi de tot frumoasă; Matei, care ducea luntrea, nebunetec cum era, cercă a se prinde cu mâinile de un podeţ, pe sub care treceau; lun­trea se cumpăni şi cu toţii că­zură în apă. Cel dintâi ajutor ce li s-a putut mai în grabă da, a fost de a li se arunca o funie. Doamna Canta, a căreia fustă şi îmbrăcăminte de mătase o mai ţinuse deasupra apei, prinzându-se cu mâinile de funie, scăpă la mal. Elena, însă, care, în cădere, n-avuse timp nici de a se gândi, cuprinsă de apă, ca şi de spaimă, se cufundă, cât ai clipi din ochi; în zadar cer­cat-a fratele ei, ca să-i vină în ajutor, căci şi el pierzându-şi cumpătul, s-a făcut nevăzut. Bă­trânul Canta, care, de pe mal, privind cu grozăvie cum i se îneacă copii, striga ca un ieşit din minţi: „Fii bărbat, Matei!”, dar nenorocitul, învârtojându-se, ieşi în trei rânduri deasupra apei: trei clipe de agonizare, în care omul îşi trăieşte de trei ori viaţa, se duse şi apoi apa îl acoperi, iar glasul de tată nu mai străbătea adâncul morţii… Erau pe atunci nişte robi ţigani, iar unul dintre ei, sărind în râmnic, se cufundă de câteva ori de-a rândul; în urmă, tăindu-l răcoare apei, nu se mai poate ţine şi, cu toată ameninţarea şi cu totă străşnicia cuvântului,  cu care Canta îi poruncea: „Cufundă-te ţigane, îneacă-te, ţigane!”, el ieşi la mal. Iubirea de viaţă mişeleşete pe rob… şi-n adevăr, ce era atunci un ţigan înecat? Toată lumea era în picioare; căngi, aduse în grabă, căutară, de-a lungul şi de-a latul, tot râmnicul, a fostcercetat şi potricălit la fund; fel şi chip s-a căutat; abia după vreo trei ceasuri, înecaţii au fost găsiţi, ţinându-se unul de altul. Toate ajutoarele întrebuinţate în asemenea împrejurări au rămas zadarnice; deşi  nobili… n-au învins. Deocamdată, rămăşiţele lor au fost duse şi aşezate în florărie. Se zice că, venind acolo mitropolitul Veniamin şi cău­tând la ei, cu lacrimi în ochi, a mustrat amar pe logofătul Canta, zicându-i: „Priveşte, Nicolai! Ţi-ai făcut lac de înecat copiii”; apoi, uitându-se lung la dânşii, a mai adăugat cu descurajare: „,Ia nişte suflete pierdute!”. Îndată după îngroparea lor, nenorocitul Canta a pus oamenii de i-au tăiat râmnicul, ce-l făcuse cu zile de boeresc, pentru ca să-l plătească cu zile boiereşti, cu zilele copii­lor săi, şi cum să nu se înece ei, când râmnicul era sporit cu lacrimele celor care-l să­paseră?”[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[6].

1870: Prin ordinal Ministerului de finanţe Nr. 82 din 5 iunie 1870, „Birourile vamale secundare de Clasa I, Novoseliţa, Zurin și Baişeşti din Bucovina sunt autorizate, în sensul prevederilor legale existente, pentru taxarea băuturilor distilate care ies din ţară prin biroul vamal respective, cu restituirea taxei de consum”[7]. Acest drept de încasare a taxelor vamale era întărit, în 16 iunie 1898, prin Ordinul Ministrului cezaro-crăiesc de finanţe Nr. 107[8]. „Pentru vamă, principalul birou vamal se află la Cernăuţi, apoi la 7 birouri vamale secundare în Novoseliţa, Zurin, Sinăuţi, Iţcanii Noi, Bosani, Băişeşti și Gura Negri”[9].

1885: O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Băişeşti, din 1885[10].

1898: „Cornu Luncei, punct vamal în comuna Mălini şi reşedinţa plăşei Moldova de sus. Pe aci se trece la Umor – Câmpu-Lung în Bucovina. În jurul vamei sunt 4-5 case, din care una serveşte de reşedinţă sub-prefectului plăşei Moldova de sus”[11].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cornul Luncei  sau Stănileşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Gurahumora. Suprafaţa: 3,99 kmp; populaţia: 38 locuitori, în majoritate români. Are un oficiu vamal; ţine de şcoala şi biserica din comuna Băeşeşti, de care depindea, odată, moşia”[12].

1912: „Asociaţia silvică jidovească din Cornu Luncii a dobândit patronatul din Baiaşeşti, în urma cumpărării unei moşii în acea comună”[13].

1918, noiembrie 10: „Pe la ora 10, am sosit la Fălticeni. Am fost conduşi la prefectură. Curtea era plină de lume, la fel şi vestibulul şi scă­rile, încât abia ne puteam strecura. În salon, ne aştepta un general român, înconjurat de mulţi ofiţeri şi lume civilă. Era generalul C. Neculcea, cu statul său major, şi prefectul Leca, cu persoanele oficiale. După ce ne-am postat întreaga delegaţie, faţă în faţă cu grupul care înconjura pe generalul Neculcea, s-au făcut prezen­tările şi am predat în mâinile generalului plicul cu moţiunea. Generalul, într-o atmosferă solemnă, a deschis plicul, şi, până ce citea conţinutul lui, din ce în ce mai emoţionat, toate privirile întregii asistenţe erau aţintite asupra hârtiei din mâna lui. În momentul când a terminat cu citirea şi ochii lui s-au ri­dicat înspre noi, profesorul Catrenciuc a luat cuvântul şi a tălmăcit, cu graiu viu, cele cuprinse în moţiune. După aceea, a urmat cuvântarea generalului către delegaţie, comunicându-ne, la sfârşitul cuvântării, că îndată va transmite moţiunea guvernului, la Iaşi. Când am coborât scările prefecturii, era adunată o lume imensă. În faţa edificiului ne aştepta armata, cu muzică, şi, de-a lungul străzii erau grupate toate şcolile, cei mai mulţi dintre elevi având în mână câte un drapel micuţ. După ce s-a format un convoi, în frunte cu drapelul de pe camion şi cu muzica militară, am plecat în faţa bisericii, unde s-a ţinut, sub cer liber, un Te Deum, urmat de mai multe vor­biri. Entuziasmul era de nedescris. Însă el şi-a ajuns culmea la banchetul ce a urmat, unde discursurile ce se ţineau nu mai erau în cadre ceremoniale, ci fiecare orator lăsa frâu liber sentimentelor, atâta timp înăbuşite. După banchet, toată lumea a trecut în casele primarului Tatos, unde s-a petrecut şi au dansat doamnele din elita oraşului, cu feciorii câmpulungeni. În decursul după-amiezii generalul Neculcea mi-a comu­nicat că guvernul de la Iaşi a luat act de moţiune şi că, în satisfacerea cererii populaţiei din Bucovina, armata română va oc­cupa Bucovina chiar în dimineaţa zilei următoare. Ne-am înţeles ca delegaţia să se reîntoarcă imediat şi să avizeze pe preoţii tuturor comunelor prin care vor trece, ca să facă pregătirile necesare pentru primirea armatei. Seara, am fost invitatul prefectului Leca, unde, în decursul mesii, a sosit, în faţa casei, spre a-şi lua rămas bun de la prefect, delegaţia, însoţită de aproape întreg oraşul, cu muzică şi cu torţe. Populaţia a condus apoi delegaţia până la ieşirea din oraş. Ordinul de plecare a fost fixat pentru ora şase dimineaţa, de comandamentul brigăzii. Până ce ne adunăm în birourile comandamentului, a venit vestea că guvernul Marghiloman a fost schimbat cu un guvern general Coandă. În faţa comandamentului erau deja adunate unităţile militare. Era format un detaşament, compus din trupe ale Regimentului 16 Infanterie, cu câteva secţii de mitraliere, din jandarmerie şi din grăniceri. Un escadron din roşiori ai Regimentului Nr. 3, a plecat deja, pe la ora 4, înainte. Toate aceste trupe au fost îmbarcate în vreo 20-25 ca­mionete militare. În vreo câteva automobile au luat loc generalul Neculcea, cu statul său major, cum şi prefectul Leca, care ne-a însoţit o bucată de drum. După noi, urmau trupele. Automobilul generalului, în care mă aflam, împreună cu prefectul, a păşit pe pământul Bucovinei. Era prea mare emoţia tuturora, încât ca ea să poată fi descrisă. Am ajuns în Cornu Luncii, de unde plecasem, înainte cu o zi. Poporul, în frunte cu preotul, ne aştepta în marginea comunei. Oamenii plângeau de bucurie. Îmi reamintesc că, de multe ori după aceea, când mai târziu mi-a fost dat să intru, ca ostaş al armatei române, la Cluj şi în oraşele de-a lungul nordului Ardea­lului, unde se făceau armatei primiri grandioase, mă gândeam, în mine, că, dintre toate aceste momente înălţătoare, cele care au pătruns mai adânc în suflet, a fost prima primire, făcută armatei române la Cornu Luncii. În aceiaşi zi, am ajuns până la Gura Humorului. A doua zi, dimineaţa, trupele au fost îmbarcate înfr-un tren şi s-a continuat drumul, până la Câmpulung, unde am ajuns la ora 11. Mă simt prea slab, pentru a fi în stare a încerca să descriu entuziasmul populaţiei din Câmpulung şi scenele ce s-au petrecut acolo. Ca prin vis văd înaintea ochilor mei hora câmpulungenilor şi a armatei, în mijloc cu generalul Neculcea. O parte din trupe, în decursul după-amiezii, a continuat drumul, până la Vatra Dornei. Tot în aceeaşi zi, întreaga Divizie a 7-a se afla în marş, prin toate părţile Bucovinei”[14].

La Cornu Luncii s-au născut medicul Irimie BISTRICEANU (25 aprilie 1896) şi prozatorul Constantin BLANARU (14 februarie 1940).

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 345

[2] Kogălniceanu, M., Scrisori / 1834-1849, Bucureşti 1913, p. 230

[3] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[4] Schematismus des Österreichischen Kaiserthumes, Wien, mai 1855, p. 718

[5] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 169-171

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Austria, Nr. 26, anul XXII, Viena 25 iunie 1870, p. 498

[8] Woestyne, Adolphe de Plason de la, Recueil dest Traités et Conventions conclus par L’Autriche-Hongrie avec les Puissances étrangères, Vienne 1904,, p. 189

[9] Schmedes, Carl Ritter von, Geographisch-statische uebersicht Galizien und der Bukowina, Lemberg 1869, p. 181

[10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 52, 1876 p. 54, 1907 p. 93

[11] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 82

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 72

[13] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[14] Roşu, Traian, Amintiri în legătură cu Unirea Bucovinei şi intrarea Armatei Române, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938, pp. 352-366

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Corlata

CORLATA. Una dintre „ocinile lui Corlat” de pe valea Moldovei, singura care-i mai păstrează numele, Corlata, împărtăşeşte, din 13 septembrie 1473, soarta Berchişeştilor, cu care se şi contopeşte, mai ales după anul 1577, când ambele ajung sub stăpânirea călugărilor de la Moldoviţa. „La 1577, Februarie 5, mănăstirea Moldoviţa din Bucovina cumpără a 8-a parte din moşia Corlata, din ţinutul Sucevei, de la Ioan Isăcescu”[1], strămoşul ctitorului mănăstirii din Ilişeşti.

1762: Între anii 1762-1772, se stabilesc la Corlata ardelenii Toma TRINŞAN (Bârgău), Ion MINTEAN (Mintiu), Axentie BUBURUZĂ (Bârgău), Vasile DONISĂ (Rodna), Sava MĂGARIU (Leşu Ilvei), Vartolomei HUSAR (olar din Leşu Ilvei), Damian MORARIU (Leşu Ilvei), Vasile VOLA (Leşu Ilvei), Valentin VARGĂ (Rodna), Ion BÂRGĂUAN (Leşu Ilvei), Gavril PERSIEC (străbunul neamului Piersic, din Leşu Ilvei), Vasile şi Iacob BARTOŞ (Bârgău), Alexie, Simion şi George SAMSON (Leşu Ilvei), Filip MINTEAN (Mintiu), Ioniţă BORŞ (Bârgău), Ioniţă BUDU (Bârgău), Maftei BÂRGĂUAN (Bârgău), Petru, Florea şi Axenti BUBURUZĂ (Bârgău), Nicolae CONDREA (Bârgău), Ioniţă IANUŞ (Ilva Mică), Constantin ŞTEFAN (Ilva Mică), Vasile ŞOBREA (Ruşii Bârgăului), Andrei SERITON (Ruşii Bârgăului), Ursu FARINOI (Rodna), Vasile MORARIU (Leşu Ilvei), Mihai VOLA (Leşu Ilvei) şi Ilie CONDREA (Bârgău).

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Corlata, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „41 – toată suma caselor”, însemnând 7 femei sărace, 1 ţigan, 1 nevolnic, 1 dascăl, 2 case pustii şi 34 birnici.

În 1774, Corlata avea 34 familii, 32 familii fiind, deci, provenite din Ardeal iar 2 familii fiind cele ale preotului şi cântăreţului bisericesc, numărul familiilor scăzând, în 1775, la 1 popă şi 25 ţărani, dar ajungând, în 1784, la 60 de familii, după colonizarea, din 1778, cu alte 12 familii de emigranţi transilvăneni, şi anume: George, Iosif şi Ioan ZABUDAŞ (Bungard pe Someş), Ion ARDELEAN (Cuşma, Năsăud), Andrei TRIFAN (Chiochiş, Năsăud), Mihai MICULĂ (Şieuţ, Cluj), Dumitru RUSU (Şieuţ, Cluj), Simeon BOCA (Şieuţ, Cluj), Simeon ONUŢ (Şieuţ, Cluj), Lazar BURTĂ (Şieuţ, Cluj). Lupu TRIFAN (Şieuţ, Cluj) şi Ilie ILOVAN (Şieuţ, Cluj).

1785: Intenţionând să colonizeze, pe moşia Vorniceni, 120 de emigranţi secui, cu câte o taxă de 2 florini şi 30 cruceri de persoană, mănăstirea Slatina a constatat că locuitori „din Câmpulung, Vama şi Corlata şi-au întemeiat culturile de vară acolo şi au cosit iarba”[3], fără să contribuie la bunăstarea bunului Dumnezeu pe pământ cu nimic.

1788: Hacquet călătoreşte şi spre celelalte slatine, inclusiv Slatina Mare, care avea să se numească, mai târziu, Cacica, descrie rafinării austriece, îl menţionează pe funcţionarul de la Cacica, „slujbaş al minelor din Ungaria”, care se ocupa de „supravegherea acestor instalaţii de fierbere şi de evaporare”, apoi menţionează o ispravă a haiducilor lui Ivan Darii: „Cu câteva zile, înainte de sosirea mea, fusese, aici, un atac al unei bande de tâlhari, care au jefuit o casă mai izolată şi au maltratat femeile ce se aflau în ea. Stăpânul casei, din fericire, nu se afla acolo, căci planul lor era să-l ucidă”[4]. „De la Ilişeşti, înaintând, mai departe, spre sud, unde se ajunge la punctele de graniţă Corlata şi Capu Codrului, am găsit, la trecerea mea prin această ţară, avanposturile corpului austriac, în palăncile şi întăriturile care apărau, aici, o cale de comunicaţie secretă, care ducea, din Transilvania, tot mereu prin munţi, până în Galiţia (N.N.: este vorba de „drumul sării”, cum a rămas cunoscut, care venea, dinspre Bistriţa, pe Tihuţa, prin Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului şi Păltinoasa, apoi, prin Cacica, Solca, Horodnic şi Vicove, ducea la Cernăuţi), în care voiau să năvălească turcii, care înaintaseră până la Baia”.

În 1843, biserica Sfântul Mihail din Corlata, cu 310 enoriaşi, înălţată în 1777, restaurată în 1826 de Matei CĂPITANUL, avea postul de preot vacant. În 1876, când biserica din Corlata era filială a comunei bisericeşti Berchişeşti şi Corlata, cu 1.739 enoriaşi, paroh era, ca şi la Berchişeşti, Mihail IEREMIEVICI, născut în 1826, preot din 1850, paroh din 1853. În 1907, biserica poartă hramul Sinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, paroh fiind acelaşi Mihail Ieremievici, cantot fiind, din 1900, Anania VELEHORSCHI, născut în 1873.

1848: În „Lista plângerilor depuse, în 1848, de către parlamentarii bucovineni ai Reichstagului, în numele comunităților bucovinene” fac parte şi revendicările „842. Simon Butta, de la Korlata, de același parlamentar. Petiție pentru restituirea pământurilor Corlatei din Băişeşti. / 850. Comunitatea Korlata, de același parlamentar. Petiție pentru alocarea pășunilor forestiere și a lemnului de foc”[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[6].

1879: Obiceiul fecioresc al „Berii” sau „Berenului” se practica, la Corlata, după afirmaţia lui Simion Florea Marian, care se baza pe spusele lui George Tomoiagă din Corlata, „în lăsatul securilor”, petrecerea cu lăutari fiind organizată de „doi inşi aleşi din mijlocul lor, care se împuternicesc apoi de către ceilalţi ca să strângă şi să privegheze „cinstea” adusă de fete, să conducă Vergelul, să primească şi să cinstească oaspeţii, să păstreze ordinea cuvenită, în scurt, să caute ca întreaga petrecere să fie în cea mai bună rânduială”[7].

În 1890, Corlata avea 679 locuitori, primar fiind Ioan Buta, iar învăţător – Vasile Clipa, deşi şcoala din Corlata, cu 2 clase, urma să fie deschisă din toamna anului 1891[8].

1907: „Biroul prezidiul c. r. al guvernului ne comunică incursele, până în 17 Decemvrie 1907, pentru sătenii bântuiţi de foc din Badeuţul românesc, şi anume: comuna Corlata, din propriile mijloace, 20 coroane”[9].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la corlăţeanul Tanasi MAZERE (30 ani în 1914).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Corlata, comună rurală, districtul Gurahumora, aşezată pe pârîul Drăgoeşti, între comunele Stupca, Berchişeşti şi Dragoeşti. Suprafaţa: 5,79 kmp; popu­laţia: 679 locuitori, în majori­tate români de religie gr. or., res­tul germani şi puţini izraeliţi. Prin drumuri comunale, este legată cu comunele învecinate, pre­cum şi cu drumul districtual Su­ceava – Gurahumora, ce trece prin apropiere. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică filială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, atenenţă a parohiei din Berchişeşti. Făcea, odată, parte din satul Berchişeşti şi era în stăpânirea boierului Corlal. La 1776, era în posesia boie­rului Ioniţă Cantacuzino. Populaţia, formată din lo­cuitori originari şi din colo­nişti români transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi creş­terea vitelor. Comuna posedă 303 hectare pământ arabil, 32 hectare fânaţuri, 6 hectare 50 ari grădini, 93 hectare izlaz, 128 hectare pădure, 0 hectare 54 ari heleştee. Se găsesc 35 cai, 214 vite cornute, 8 oi, 109 porci şi 29 stupi. Corlata, pârâu, afluent, pe stânga, al Moldovei, izvorăşte din culmea Corlata, ocoleşte dealul „La trei Movile” şi se varsă în Moldova, lângă comuna Brăeşti, districtul Câmpulung”[11].

1919: În Corlata exista o şcoală cu 2 clase[12], fiecare clasă cuprinzând, conform regulamentelor şcolare ale vremii, cam câte 20 de şcoalari. „În conformitate cu consiliul şcolar provincial, din 26 iunie, No. 7582, au fost numiţi următorii diriginţi şcolari, pe ziua de 1 septembrie 1918: Corlata – Falat Trifon”[13].

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru Germani în Corlata” (Spar- und Darlehenskassenverein für die Deutschen in Corlata”) următoarele schimbări: mem­brii în direcţiune Jacob Fries, Johann Kuczinski, Johann Schunn şi Adam Ast şterşi; membrii în di­recţiune Johann a lui Adam Seibert, Franz Ast, Johann Kelsch şi Jacob Rumpel introduşi”[14].

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, era numit în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs şi „Jankel Fleiscer din Corlata”[15].

1919: Un erou uitat: Ioachim Obadă, un personaj necunoscut chiar și în Corlata, acolo unde s-a născut la 27 iunie 1891, este unul dintre eroii anonimi ai Bucovinei, care, pentru că a făcut parte din Comitetul de organizare a legiunii române din Italia, a fost condamnat la moarte de către autoritățile austriece. Licențiat al Facultății de litere a Universității din Cernăuți, Ioachim Obadă și-a dedicat viața cauzei românismului în Basarabia, fie ca director al liceului „Al. Russo” din Chișinău, fie ca inspector ajutor al Regiunii X Școlară, primind, drept însemne ale recunoștinței, Medalia „Ferdinand I” cu spade și panglică, precum și Ordinul „Coroana României” în gradul de Cavaler. Ioachim Obadă a fost și un excelent publicist, dar și autorul unui studiu insolit și interesant, „Ideile morale și religioase în scrierile lui Lucius Annaeus Seneca”. Ioachim Obadă a trăit din plin, dedicat și exponențial, deci e firesc să nu-l mai știe nimeni nici în Bucovina, nici în Corlata lui natală. Eu l-am aflat în enciclopedia „Figuri contemporane din Basarabia” (Volumul I: N-Z, p. 100), realizată și prefațată de Nicolae Dunăreanu (1881-1973) și publicată la Chișinău, Editura „Arpid”, 1939.

1921: „Deciziune de expropriere No. 1164/21. Deriziunea plenului comisiei agrare centrale, cu care s-a decis exproprierea moşiilor Liteni, Brăieşti, Stejeroaia şi Corlata, în suprafaţa de 1642 ha 76 a 06 mp, proprietatea moştenitorilor după Varteres cav. de Pruncul, în folosul „Fon­dului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[16].

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[17]: Săuca Alexandru, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Corlata, postul III, jud. Suceava”.

1941: „Prin decizia ministerială Nr. 42.133 din 1941, dl Teodor Văleanu, cântăreţ bisericesc la parohia Corlata, jud. Suceava, este pus în retragere din oficiu, pentru limită de vârstă, pe data de 1 Iulie 1941”[18].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Sauca Alexandru, comuna Corlata, jud. Suceava, media 7,33, dar este mutată Racocea Virginia, de la Corlata, la Călineşti Enache”.

2008: Premeditasem acest festival, în urmă cu vreo cinci ani, cu două motivaţii clare: să fac şi să răspândesc o antologie a poeziei bucovinene într-o limbă de circulaţie planetară şi să le arăt poeţilor europeni Bucovina reală, cea adevărată. Mai exista şi un al treilea motiv, la care nici nu îndrăzneam să visez, în condiţiile în care beneficiez de statutul (atât de necredibil în Europa) de român: constituirea unei grupări literare transfrontaliere (prima şi unica din Europa), cu sediul în Bucovina. Pentru al doilea motiv, am apelat la sprijinul Violetei Ţăran, straşnica primăriţă a Berchişeştilor, şi la cel al colegului meu berchişeştean, Viorel Varvaroi (şi pentru că e înrudit sau prieten cu mai toţi localnicii). Lor, ca de fiecare dată, în ultimii ani, li s-au alăturat ceilalţi colegi ai mei: Angela Sulugiuc, Dan Lungu, Corina Scîntei, Graţiela Sulugiuc, Oana Sîrbu, Marcel Horodincă, Aurel Alexa şi Gheorghe Senciuc. Corlata este singurul sat bucovinean care mai păstrează aerul ruralităţii bucovinene de prin anii 1890, iar „comoara” sătenilor o reprezintă „Cerbul”, dansul ritualic despre moartea şi învierea Timpului în Capricorn, dans reclădit de regretatul Viorel Piersic, un om urist şi conştient că a fost ursit să moară tânăr. În incinta şcolii din Corlata, construită prin 1895, şi pe deluţul de lângă şcoală (din pricina zăpuşelii), au răsunat poezii, rostite în germană, engleză, franceză, hebraică, flamandă, portugheză şi română, iar între rostirea poemelor s-a săvârşit rostirea sufletului românesc, prin dansuri şi cântece strămoşeşti. Apoi, după închinare întru duhul memoriei, am mers pe un deal, sub geana pădurii, deasupra văii luminoase şi necuprinse a Moldovei, unde ciobanii fierbeau jândiţă şi balmoş în cazane, frigeau miei la proţap, iar banta satului cânta de ţi se răsucea sufletul. Gospodinele trabăluiau pe lângă focuri şi bucate, gospodarii îmbiau oaspeţii la o „cinste”, apoi, când satul şi oaspeţii s-au aşezat la masă, au început dansurile cele vechi, la care s-au încins, primii, olandezul Serge van Duijnhoven şi nemţii Swantje Lichtenstein, Sebastian Himstedt, Andre Rudolph şi Marius Hulpe. Corlăţenii purtau costume strămoşeşti şi, aidoma lui Florin Piersic, erau larg descheiaţi la suflete, aşa că târziu, în crugul nopţii, poeţii Europei exclamau, în microbuzele întoarcerii la Suceava: „Ce popor frumos! Ce ţară frumoasă!”. Era poporul Violetei Ţăran, al lui Viorel Varvaroi şi al berchişeştenilor şi corlăţenilor lor, pe deplin frumos şi pe deplin Bucovină.

2015: Pădurea Corlatei, năruită de atacul unor insecte de provenienţă occidentală, încă mai are farmec, iar veghea brazilor şi molizilor dinspre Stupca şi dinspre Drăgoieşti îmi vindecă sufletul, în fiecare vară, când închei, mereu la Corlata şi numai la Corlata, manifestările „Naţiunii Poeţilor”. Corlata a fost proclamată Capitală a Naţiunii Poeţilor de ctitorii acestei Naţiuni, Roel Richelieu van Londersele, Serge van Duijnhover şi Janette Carp, Menno Wigman (Olanda), Angelica Freitas (Brazilia), Swantje Lichtenstein, Sebastian Himstedt, Mariu Hulpe, Stan Lafleur, Marcus Roloff (Germania), Menachem M. Falek (Israel), Vahur Afanasiev (Estonia), Charles Ducal (Belgia), dar şi, fără prezenţă în Bucovina, decât prin antologie: Timo Berger, Adrian Kasnitz, Silvio Pfeuffer, Andre Rudolph (Germania), Thomas Mohlmann, Tjitse Hofman (Olanda), Thomas Vinau (Franţa) şi nu-mi mai aduc aminte cine. Visam, cândva, să transform Bucivina în ţinutul-capitală a Naţiunii Poeţilor, iar limba română, în singura limbă a poeziei europene contemporane, visam să aduc, în fiecare an, poeţi care să ne rostească lumii (Swanje Lichtenstein a scris un volum de „Poeme bucovinene”), dar, în cele din urmă, datorită obtuzităţii aleşilor dumneavoastră, m-am lăsat păgubaş. E drept, încă mai ţin Naţiunea Poeţilor „la foc mic”, mizând pe prietenia cu Menachem Mordecai Falek, dar nu prea văd şanse de viitor pentru un demers atât de util şi de necesar. În fiecare vară, când intru în din ce în ce mai îndepărtata pădure a Corlatei, încă mai visez la Naţiunea Poeţilor, dar din ce în ce mai stins, mai cu resemnare. În fiecare an, după ospăţul de sub pădure, poeţii străini şi corlăţenii musai se încing la dans. În august 2015, tonul la dans a fost dat, în foişor, de cele două poetese din Israel, Lea Taran şi Aviva Golan… După proba de aplicaţii artistice pluridisciplinare, Alexandru Ovidiu Vintilă, în cel mai pur spirit românesc, iute s-a lăsat păgubaş de tradiţiile noastre ancestrale, dar nu şi Lea Taran, care s-a pus pe cătat dansatori mai cu vlagă. An de an, primul spectator al Naţiunii Poeţilor, care soseşte odată cu noi, e o bătrânică, sprijinită într-un vreasc cu rol de toiag. Întotdeauna, bătrânica îşi ia cu ea şi o sticlă de suc bun, se aşează în sală, ceva mai în spate, şi ascultă întreg spectacolul cu neasemuită plăcere. După spectacol, niciodată nu lipseşte nici la petrecerea de sub pădure, dar, până în acest an, n-a, văzut-o dansând. Ieşită întâmplător în calea poetei Lea Taran, din Israel, bătrânica s-a trezit luată la joc, aşa că a zvârlit vreascul, folosit drept toiag, şi s-a pus pe jucat, precum în tinereţe. Imediat, s-au mai alăturat doi ţărani, iar deasupra vreascului-toiag s-a încins, vioaie, o adevărată horă româno-iudaică. Aviva Golan, pentru că o mâncau tălpile, s-a apropiat de horă, filmând-o, povăţuită îndeaproape, în engleză, de Isabelle Vintilă, soţia lui Ovidiu. N-am să vă povestesc mai departe, ci o să vă las în compania imaginaţiei. Dacă o aveţi.

2016: Ansamblul artistic „Cerbul”, din Corlata, va pleca, sâmbătă, 13 august 2016, la un festival folcloric din Polonia, singura ţară europeană care mai are datina aparentei morţi şi învieri a Timpului. Pleacă, împreună cu „Cerbul”, şi splendidele generaţii de dansatori din Corlata şi, ca să nu le venim povară, am fost decis ca, în anul acesta, să nu mergem cu Festivalul „Naţiunea Poeţilor” la Corlata, ca să nu-i împovărăm pe corlăţeni. Am sunat pe primarul comunei, Doamna pururi Doamnă Violeta Ţăran, ca să-i spun ce am de gând să fac, iar după o lungă tăcere, Violeta mi-a răspuns, cu glas înlăcrimat, să nu-i fac o astfel de nedreptate: „Oamenii aceştia vă aşteaptă cu atâta drag; „Naţiunea Poeţilor” este sărbătoarea satului lor; cum să le spun eu, acum, că nu mai veniţi?”. Şi avea dreptate. În urmă cu vreun deceniu, poeţi din Olanda, Germania, Israel, Belgia, Estonia, Brazilia, Franţa, Anglia, Italia şi din România, impresionaţi de frăţietatea corlăţenilor, au proclmamat Corlata capitală a poeziei europene. Şi, de atunci, deşi am restrâns festivalul într-o funcţionalitate de avarie, datorită încrâncenatelor tăieri de buget, corlăţenii ne aşteaptă şi ne întâmpină cum nu-i este dat poeziei să fie întâmpinată în alt loc. De anul trecut, am dus la Corlata şi artă plastică, şi balade rock, iar aglomeraţia în sală, în ciuda concurenţei celor trei nunţi din acea zi, a fost copleşitoare. Şi-atunci, cum am putea ignora îmbrăţişarea caldă a sufletului corlăţean, în acest an? Aşa am decis să duc la Corlata şi muzică rock, interpretată de Mihnea Blidariu, de la „Luna Amară” şi de Andi Drăguşanul, de la „Toy Machines”.

Andi de la “Toy Machines” şi Mihnea de la “Luna Amară”, la Corlata

2017: Există, în România şi probabil că şi în Europa, un singur loc sacru al poeziei: Corlata. Pentru oamenii din Corlata, sosirea şi întâmpinarea poeţilor înseamnă, de 11 ani de zile, un ritual, o ceremonie sacră şi, deşi eu mă număr printre norocoşii care s-au obişnuit cu ea, de fiecare dată când aud cornul de vântătoare, dând semnal sărbătoresc, simt un nod în gât şi o lacrimă de duioşie cum îmi sfâşie sufletul. La Corlata, acolo unde comuniunea, deci solidarizarea spirituală anulează distanţele dintre artişti şi iubitori de artă, poezia şi muzica înseamnă un bun spiritual obştesc, din care toţi ne împărtăşim. Ca manifestare a „Naţiunii Poeţilor”, cu replică imediată din partea „Naţiunii Poeziei”, adică a satului Corlata, festivalul, copertat de două fantastice fragmente de concert ale lui Cornel Angelescu (sucevenii ar trebui să-l vadă şi să-l asculte mai des, până nu e prea târziu – în fond, spre deosebire de creatori, sucevenii mai şi mor) şi consistând din momente ale autorilor suceveni de cărţi, Tiberiu Cosovan şi Constantin Horbovanu, apoi din momente ale poeţilor din Ierusalim, Hamutal Bar-Yosef şi Menachem M. Falek, festivalul nu a avut nimic eroic în el, fiind ursit doar banalului umanism, care caracterizează, dintotdeauna, locuirile de meleaguri moldoveneşti. Vai de noi, că nici bundiţe cu prim de dihor n-am avut pentru a impresiona măreaţa Europă, care, cum simte iz de dihor, cum cade în posterioare de admiraţie! De la Corlata nu poţi pleca aşa, ca un neom şi ca un fur, fără să guşti din bucate, în cadrul unui ospăţ şi el ritualic, săvârşit pe înălţimi, după datina veche, ca să te poţi bucura de frumuseţea perspectivei spre valea luminoasă a Moldovei şi spre munţii de dincolo de ea, începând de la cei ai Rarăului şi până la cei ai Stânişoarei. În Corlata, dacă nu te numeşti Hogea – semn că ai descins din cea mai veche familie a satului, atunci cu siguranţă te tragi din Gavriil Persiec, grănicer năsăudean din Leşu Ilvei, stabilit aici în anul 1762, şi te cheamă Piersic. Există, desigur, şi alte familii, dar cu străbuni mai puţin viguroşi în iubire şi care nu au împărtăşit optica viceprimarului Florin Hogea, care are de gând să mai facă încă doi gemeni la 99 de ani (acum e flăcău tânăr şi săltăreţ, de doar 57 de primăveri – de asta are doar o fată şi o nepoţică), şi-abia după aceea să-şi facă bagajele finale. Lăsând gluma deoparte, petrecerile de după poezie, la Corlata, sunt de toată frumuseţea. De data asta, am fost duşi la o stână turistică, undeva, între Corlata şi Berchişeşti, pe un deal-păşune, unde un domn Florin (rar prenume, la Corlata!) şi soţia domniei sale (blondă, frumoasă şi vrednică – leit Florin) a pus bazele unei stâni turistice, care, dacă nu ar fi hăituirea instituţională necontenită, de care suferă turismul românesc, ar putea avea un viitor demn de toată admiraţia. Mâncarea, făcută numai la ceaun, nu are egal, aşa cum nu are egal nici urda de Berchişeşti, din care eu, de regulă nemâncător de urdă, m-am înfruptat temeinic. Nu mai vorbesc de celelalte bunătăţuri, pentru că mi-au căzut cu tronc plăcintele „poale-n brâu”, pe care le-am recomandat băieţelului prietenei noastre Liliana Widocks cu un categoric „THE BEST!”, iar băieţelul, englez get-beget, dar care adoră, în România, peisajele şi mâncarea, mi-ar fi dat dreptate, desigur, dacă nu s-ar fi împotmolit în ordefuri, tocăniţă de miel, mititei la grătar şi aşa mai departe şi mai îndepărtate produse de neaoşa noastră „poale-n brâu”.

[1] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul I, Bucureşti 1898, p. 142

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[3] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 266

[4] Călători, X, Partea a II-a, p. 822

[5] Archiv für österreichische Geschichte, Wien 1899, pp 709, 710

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Albina Carpaţilor, Nr. 11, Anul III, Sibiu 15 martie 1879 p. 166

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 53, 1907 p. 94

[9] Apărarea Naţională, Nr. 95, Anul II, duminică 22 decembrie stil nou 1907, p. 5

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 72

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 43, 5 iulie nou 1919, p. 2

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 81, 15 noiembrie nou 1919, p. 13

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[17] Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele

[18] Monitorul Oficial, Nr. 194, 18 august 1941, p. 4843

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Doi prieteni, între ei şi ai mei: Menachem M. Falek şi Viorel Varvaroi

Primăriţa Naţiunii Poeţilor, Violeta Ţăran

Bătrânica, dansând peste toiagul aruncat

Poetesa Aviva Golan intră în horă

Constantin Mărgineanu, Ioan Cătălin Nechifor, Violeta Ţăran, Tiberiu Brădăţan, Ovidiu Donţu şi Viorel Varvaroi

Preşedintele Nechifor şi artiştii “Cerbului” din Corlata. Artişti, sacerdoţi, nicidecum dansatori!

Cerbul din Corlata (ritual închinat morţii şi învierii Timpului)

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Corceşti

Foto: commons wikimedia org

CORCEŞTI. Satul lui Sima Corcea, de lângă Cupca, întărit lui Sima, de Ştefan cel Mare, în 1462, Corceşti pe Cozancea, învecinat cu Pătrăuţi pe Siret, Frătăuţi, Târnauca şi Cupca, menţionat printre proprietăţile mănăstirii Dragomirna, în 22 martie 1654, devine selişte pustie, în veacurile următoare, apoi, ca moşie, pe jumătate, a mănăstirii Dragomirna, se populează „cu câteva case împrăştiate” abia din 1783, când va fi colonizat cu 76 familii de ruteni.

În martie 1785, 18 familii de ruteni s-au mutat, din Bălcăuţi, la Corceşti, biserica satului, construită din lemn, în 1807,  fiind sfinţită, cu hramul Sfântului Vasile, în 1 ianuarie 1808.

În 1843, biserica Sfântul Vasile din Corceşti, construită în 1815, restaurată în 1848-1850, cu 712 enoriaşi, era slujită de preotul Petre IANOVICI. În 1876, paroh era George HNIDEI, care păstorea peste 1.108 suflete. În 1907, paroh era Dimitrie GRAMATOVICI, născut în 1867, preot din 1898, paroh din 1905, cantor fiind, din 1900, Parftenie TCACIUC, născut în 1858.

1882: “Volumul 8, Raport anual pentru 1881. Pagina XI. (Tumuli, morminte megalitice, descoperire de aur). „Conservatorul Gutter a raportat recentele sale cercetări arheologice în Bucovina, în special în vechiul castel din Suceava. S-a remarcat raportul aceluiași conservator despre tumulii din Pătrăuţi (Petrouts), Siret (Sereth), Corceşti (Korczeschti) și Ropcea (Ropcze), precum și un alt raport, despre așa-numitele morminte megalitice, găsite la Jankulberg (Dealul lui Iancu) și despre un depozit de aur, găsit la Hatna“[1].

În 19 octombrie 1884, a fost inaugurată prima şcoală din satul Corceşti.

1888: La Corceşti funcţiona, din 1888, o şcoală cu 2 clase[2].

În 1890, satul Corceşti avea 1.226 locuitori, primar fiind Petru Şchipor, preot – Leon Zugrav, învăţător – Ştefan Sorocean, iar cantor bisericesc – Parfenie Tcaciuc.

1907: „Cu începutul anului 1907 se va ativa în comuna Corceşti o agenţie poştală cu cerc de activitate lărgit, aşa că această agenţie va putea intima orice fel de expediţiuni poştale, precum şi mandate poştale şi scrisori de valoare până la suma de 50 coroane”[3].

1907: „Din isprăvile candidatului de deputăţie Ioan cav. de Cuparenco. Ferwalterul Ioan Cuparenco, supărat în inima sa că n-a avut fericirea a fi ales deputat în sfatul împărătesc, voieşte să dea dovadă de simpatiile sale pentru popor şi se arată, din când în când, prin cele comune, spre a fi primit cu alai de către aderenţii săi. Măcar aşa voieşte dl Cuparenco să guste câteva momente de fericire, închipuindu-şi că e ales deputat şi vine să-şi dea seama de cele făcute. Îi puteai ceti de pe faţă dlui Cuparenco bucuria cea mare, ce a avut-o, când a văzut, Duminică, în 22 Septembrie, la gara din Cupca, pe ucenicii săi politici, adunaţi spre întâmpinare mai că in corpore (erau mai mulţi străini, decât de ai noştri). La sunetele muzicei „Siciului” din Corceşti, care fericire n-au avut-o cupcenii până la venirea „mântuitorului” Cuparenco, plecă ultimul, petrecut de „Sicianii” din Corceşti, aderenţii săi cei mai înfocaţi, spre şcoală, locul pentru ţinerea adunării, unde dl Cuparenco, cu lacrimi de crocodil în ochi, începe a vorbi la verzi şi uscate poporului adunat mai mult de curiozitate. Mai e de observat că, în acea zi, avea să se ţină adunarea generală a băncii din Cupca. Începe a spune poporului că nu află destule cuvinte, ca să-şi exprime părerea de rău că nu a putut fi ales deputat, căci, ca atare, ar fi dat gratuit vădanelor care apăruseră la adunare, în număr mare, lemne din pădurea fondului religionar; vorbeşte şi despre starea materială a poporului şi intonează că, „din cauza străinilor”, e silit ţăranul nostru să emigreze la Canada. Îndeamnă pe cei prezenţi să nu deznădăjduiască, căci el va veni în Cupca ca deputat, dacă nu mai degrabă, apoi cel târziu la Crăciun, căci a făcut recurs contra alegerii dlui Isopescu şi trebuie să fie alegere sau va rămâne el (Cuparenco) deputat. Dă expresie vie întristării sale, faţă de procedura comisiunii de alegere din Budeniţ, care i-a nimicit câteva voturi de ale sale, care nu erau corecte. La comanda unui gospodar, strigă poporul „Ttrăiască!”, în buna speranţă că cei ce strigă vor căpăta de băut, ca la alegere. Dar ce să vezi! Dl Cuparenco e condus, cu tămbălău, la locuinţa gospodarului Bicer, unde era pregătit un prânz la care au lucrat vreo cinci şvăboaice din Cupca, peste 3 zile, gratuit. La prânz sunt invitaţi toţi cei mai înfocaţi aderenţi, cea mai mare parte străini. S-a băut şi mâncat şi, apoi, a plecat dl Cuparenco, mulţămit în pântecele său, spre gară, condus de „Sicianii” din Corceşti şi de câţiva călăreţi, care, temându-se să nu întârzie trenul şi să le rămână dl Cuparenco încă câtva timp în Cupca, mânau în galop, iar dintr-înşii vedeai cum cădea câte unul de pe cal, de credeai că e o luptă. Cupcenii însă au noroc şi apucă trenul. Vreo patru aderenţi îl apucă şi-l urcă pe dl Cuparenco în tren – se vede că singur nu se putea urca. Asta e finea comediei. Acuma începe tragedia. Cupcenii îşi fac cruce şi se întreabă unul, pe altul: „Oare ce caută la noi ruşii din Corceşti, ce vreau cozacii?”. Căci cupcenii erau uimiţi de alergăturile rutenilor după dl Cuparenco ca după o menajerie. A urmat un joc, unde ai putut vedea, spre cea mai mare ruşine, cum veneticii, toţi boici, mazuri, şvabii şi siciani, jucau în ograda unui gospodar „român” jocuri ca „Krakowiaka”, „Kolomeika”, „Katzenpolka” şi altele, iar feciorii români din Cupca, dedaţi cu legănatele hore, stăteau deoparte şi se mirau de săriturile veneticilor şi nu cutezau a spune muzicii, care era a „Sicianilor” din Corceşti, să cânte o horă, spre a se scuti eventual de răspunsul grobian a vreunui mazur. Ba, ce e şi mai trist, toţi aceşti venetici, să fi fost invitaţi personal de oameni de ai noştri, prin membrii comitetului aranjator, ca să participe la sărbătorirea dlui Cuparenco, iar aceştia au urmat invitării, căci aveau deosebită bucurie că „naş pan preşou” (domnul nostru a venit). Asupra „Sicianilor” e poporul român din Cupca foarte întărâtat şi nu-şi poate explica la ce au venit ei, cu ciurda, şi au făcut vuiet şi larmă în comună. Dl Cuparenco, care însuşi a spus că poporul nostru, „din cauza străinilor”, pleacă la Canada, dă anză ca poporul nostru, care, din natură, are plăcere pentru tot ce e străin, să convie cu străinii, să înveţe jocuri şi cântece străine, iar comitetul aranjator n-a putut prevedea răul ce urmează, din convenirea cu „Sicianii” corceşteni, care, cu toate că cunosc şi limba română, nu voiesc să vorbească decât ruseşte. Ţi se frînge inima de jale, când vezi că mazurii joacă „Krakowiaka” şi ai noştri stau deoparte, necutezători. Atâta litfă străină, câtă a fost, în 22 Septembrie, n-a fost în Cupca nicicând. Laudă se cuvine comitetului aranjator, pentru aste fapte „naţionale”, laudă dlui Cuparenco. Te credem, domnule Cuparenco, că amar te doare inima după miile pierdute şi ai voi să te distrugi, ca să-ţi mai treacă din durere, dar astfel de distracţii, spre răul poporului român, ai putea să întrelaşi şi să-ţi cauţi distracţie la aerul proaspăt din pădurea Cuciurului. Astfel s-a bucurat comitetul aranjator, în frunte, cu superiorul local şi Vasile Bicer, cei ce au înscenat totul, privind cum jucau veneticii jocurile „Krakowianka” etc. Astfel s-a petrecut dl Cuparenco, câteva ore, bând, mâncând şi ascultînd cu plăcere cântecul „Tam na hory”, intonat cu multă măiestrie de capela „Sicianilor” din Corceşti. Cu acestea voieşte dl Cuparenco şi aderenţii săi să rădice popoporul. Mare v-a fost bucuria, amarnice vor fi afuriseniile pronunţate asupra voastră din partea celor vinovaţi, care, în neştiinţa lor, se lasă acuma seduşi. / Haşomer”[4].

1908: În Corceşti, unde, „după conscripţia din anul 1900, locuitorii români erau la număr 986, deci în majoritate absolută, iară cei ruteni numai 219 la număr”, „inspectorul şcolar districtual Ion Nuţu” măsluia statisticele şcolare în dauna românilor[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Corceşti, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe pârâul Corceatca, afluent, pe dreapta, al Siretului Mic. Suprafaţa: 10,55 kmp; po­pulaţia: 1.126 locuitori, astăzi aproape toţi români, deşi, într-o vreme, majoritatea era ruteană; religia gr. or. Se află lângă drumul comu­nal Pătrăuţi-Frătăuţi; are o şcoală populară, cu o clasă, un cabinet de lectură, „Luceafărul”, şi o biserică parohială, cu hra­mul „Sfântul Vasile”. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor, precum şi cu exploatarea pă­durilor. Comuna posedă 695 hectare pământ arabil, 194 hectare fânaţuri, 7 hectare grădini, 914 hectare izlaz, 718 hectare pădure. Se găsesc 57 cai, 316 vite cornute, 120 porci, 45 stupi. Corceşti, moşie, atenenţă a moşiei Cupca, districtul Storojineţ. Are 10 locuitori. Corciatca, pârâu, afluent, pe dreapta, al râuleţului Siretul Mic, izvorăşte la Sud de satul Corceşti, luând naştere din pâraiele Hului şi Bereni, şi, după ce udă comuna Corceşti, se varsă în Siretul Mic, mai jos de localitatea Pătrăuţul de Jos, districtul Rădăuţi”[6].

1942: „Având în vedere raportul dlui judecător al Judecătoriei mixte Storojineţ Nr. 12.063 din 1942, din care se constată ca numitul Catargiu Vasile din comuna Corceşti, jud. Storojineţ, sub ocupaţiunea rusească a avut o atitudine ostilă populaţiunii şi Statului Român; / Ţinând seama de depoziţiile martorilor, aflate în dosarul cauzei, din care rezultă că susnumitul, fiind în serviciul bolşevicilor, a silit populaţiunea română să subscrie bani pentru înzestrarea armatei roşii, spunând, în acelaşi timp, că este foarte mulţumit de viaţa dusă sub regimul sovietic; / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numitului Catargiu Vasile, din comuna Corceşti, jud. Storojineţ, pentru că, în timpul ocupaţiunii ruseşti, a săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române sşi a manifestat în public sentimente ostile neamului şi ţării”[7]. „Având în vedere raportul dlui judecător al Judecătoriei mixte Storojineţ Nr. 12.065 din 1942, din care se constată că numitul Moldovan Dumitru, din comuna Corceşti, judeţul Storojineţ, sub ocupaţiunea rusească a avut o atitudine ostilă populaţiunii şi Statului român; / Ţinând seama de dispoziţiunile martorilor, aflate în dosarul cauzei, din care rezultă că susnumitul, ca funcţionar numit de ruşi, a terorizat populaţiunea română, pe care o forţa să dea cai şi căruţe pentra armata rusească şi să sape tranşee de apărare împotriva românilor, şi a adus ofense armatei şi guvernării române, lăudând, în acelasi timp, armata şi organizaţiunea bolşevică; / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numitului Moldovan Dumitru, din comuna Corceşti”[8]. „Având in vedere raportul dlui judecător al Judecătoriei mixte Storojineţ Nr. 9.592 din 1942, din care se constată că numitul Berezovschi Ilie din comuna Corceşti, jud. Storojineţ, sub ocupaţiunea rusească, a avut o atitudine duşmănoasă împotriva populaţiunii române şi ostilă Statului Român; / Ţinând seama de depoziţiile martorilor, aflate în dosarul cauzei, din care rezultă că susnumitul, ca primar numit de ruşi în comuna sa, s-a purtat aspru cu populaţiunea română, pe care o punea la munci grele şi a contribuit la prinderea şi împuşcarea, în Aprilie 1941, a unui mare număr de români bucovineni, care organizaseră să treacă în masă în România liberă, aducând, în acelaşi timp, injurii Neamului românesc; / Se retrage naţionalitatea română numitului Berezovschi Ilie din comuna Corceşti”[9].

1943: „Tribunalul Storojineţ / Sentinţa civilă nr. 72, / În numele legii, hotărăşte: / Admite cererea lui Motrescu Loghin, din comuna Pătrăuţii de Sus, jud. Storojineţ, înregistrată sub Nr. 4.873 din 1943, şi stabileşte că Mihai, fiul lui Motrescu Loghin, s-a născut, în ziua de 28 Aprilie 1923, şi Victoria, fiica lui Motrescu Loghin, s-a născut în ziua de 26 Martie 1925, în comuna Corceşti, jud. Storojineţ. Dată şi citită în camera de consiliu, la 21 Iunie 1943”[10].

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 64, 1907 p. 165

[3] Apărarea Naţională, Nr. 25, Anul I, duminică 30 decembrie stil nou 1906, p. 3

[4] Apărarea Naţională, Nr. 71 şi 72, Anul II, marţi 24 septembrie stil nou 1907, p. 5

[5] Apărarea Naţională, Nr. 37, Anul III, duminică 31 mai stil nou 1908, p. 2

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 72

[7] Monitorul Oficial, Nr. 197, 25 august 1942, p. 7071

[8] Monitorul Oficial, Nr. 197, 25 august 1942, p. 7072

[9] Monitorul Oficial, Nr. 170, 24 iulie 1942, p. 6189

[10] Monitorul Oficial, Nr. 222, 22 septembrie 1943, p. 6407

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Coniatin

CONIATIN. Sat de graniţă, aflat în apropiere de Putila, situat, pe Ceremuşul Alb, între Câmpulung Rusesc şi Iabloniţa, cu populaţie huţănească, din 20 mai 1762, când egumenul Putnei, Vartolomii, încurajează exodul huţănesc spre proprietăţile mănăstireşti, Coniatinul avea, în 1774, 94 familii de huţani, numărul acestora sporind, până în 1784, la 119.

În 8 iulie 1793, Vasile Balş vindea lui Iacob Romaşcan un sfert din satele Coniatin, Stebnic Iabloniţa şi un sfert din Ispas.

În 24 iunie 1795, când se împart moşiile lui Mihalachi Giurgiuvan, conform voinţei sale testamentare, „parte din Conetin” rămâne văduvei sale, Maria, fata lui Ioniţă Potlog.

1803: „În 1803, comunitățile Câmpulungul Rusesc, Iabloniţa, Coniatin și Spetki au dat în judecată pe proprietarul Aiwas, pentru că ar fi cerut de la ei taxe ilegale, cum ar fi brânză sărată de oaie, caş, sculuri de lână toarsă, piei de oaie și, în pls, robotă. Cancelaria judecătorească le-a dat dreptate sătenilor, în sensul hrisovului lui Duka-Vodă, contractele voluntare ulterior încheiate nefiind luate în considerare. Cu toate acestea, în 1807, comunitățile menționate mai sus s-au angajat să plătească 1.000 florini dobânzi anuale şi să angajeze câte un căruţaş, din fiecare sat, pentru a aduce produsele manuale la Vijniţa… Procese similare au avut loc și în anii 1814, 1815 și 1825. Țăranii au cerut respectarea hrisovului și asigurarea terenurilor, pădurilor și pășunilor necesare. Proprietarii munţilor au răspuns că subiecții nu au dat zeciuiala; taxa pe fiecare oaie este o compensație pentru faptul că ei își pasc oile pe pășunile întinse și pentru lemnul luat din pădurile impunătoare. Decretul din 22 mai 1826 a stabilit că se vor aplica numai acele obligații, care corespund celor din hrisovul lui Duka-Vodă, plus cele pe care muntenii și le-au asumat în mod voluntar. De asemenea, s-a subliniat faptul că, în 1814, ei erau încă liberi să folosească pajiști și păduri, astfel încât li se permitea să obțină gratuit lemn de plută, pentru vânzare. Întrucât guvernul nu și-a pus în aplicare în mod ferm ordinele, disputele au continuat, astfel că, la începutul anilor 1940, a existat o răscoală, care a determinat, în ​​1843, încartiruirea a 900 de soldați în aceste zone. Răsculații au fost pedepsiți, iar liderii lor închiși. Printre ei a fost și Lucyan Kobylica”[1].

În 1843, biserica Sfântul Vasile din Coniatin, cu 830 enoriaşi, patronată de Mihail de ROMAŞCAN, Ioan de GAFENCO şi Grigore de AIVAS, avea neocupat postul de paroh. În 1876, patron al bisericii era Gudenus GORDIAN, paroh fiind Vasile HIMEN, numărul enoriaşilor rămânând aproximativ acelaşi (859). În 1907, comuna bisericească Coniatin şi Semacova, cu biserică în Coniatin, număra 1.199 enoriaşi, patron al bisericii find Ladislaus Graf BAWOROWSKI. Paroh în Coniatin, dar şi în Iabloniţa, era Ştefan HALIP, iar cantor, din 1902, Vasile TOUSTIUK, născut în 1872.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[2].

1884: În Coniatin funcţiona, din 1884, o şcoală cu o clasă[3].

În 1890, comuna Coniatin avea 1.091 locuitori. Primar era Vasile Charabanovici, paroh – George Daşchievici, iar cantor bisericesc – Teodosie Şcraba.

1891: „Moralitatea locuitorilor din munți este rea. La începutul acestui secol, se spune că un fel de comunitate feminină a existat în rândul huzulilor și, de cele mai multe ori, femeile se ofereau străinilor. Sănătatea acestor locuitori de munte era la fel de proastă la acea vreme; orașele întregi au fost contaminate de boli sexuale. Acum, circumstanțele s-au dovedit a fi mai favorabile; cu toate acestea, ele sunt încă de condamnat, în comparație cu cele ale rezidenților învecinați. Cât de departe poate ajunge această aberație morală se poate înţelege din exemplul unui proces, ţinut în fața judecătorilor de la Cernăuţi, în anul 1891, proces din care a rezultat că o huţulcă din Coniatin, în asociere cu iubitul ei, şi-a ucis bărbatul și, în timp ce cadavrul era încă în casă, s-au dedat unei înflăcărate orgii sexuale. Întâmplător, există încă cazuri, în care huţulcele se oferă singure, dar numai dacă sunt bete. Recent, la Seletin, un bărbat a făcut un copil cu fiica sa, iar la Zabie, un huţul, care a făcut o fiică cu o femeie în afara căsătoriei, a avut relații sexuale şi cu ea, apoi și cu nepoata care i s-a născut. De asemenea, este semnificativ faptul că o mamă nu a ezitat să le spună călătorilor că fiica ei a murit de sifilis (poterucha). Un raport oficial spune că femeile huţule cred că este un păcat să te refuzi unui bărbat. Alții împărtăşesc eresul că orice femeie, care este capabilă să nască, dar nu a născut, va trebui să mănânce prunci în cealaltă lume”[4].

1895: Casele din Coniatin, durate din bârne, ca peste tot în Carpaţii Orientali, au „partea exterioară a pereților netencuită cu argilă sau mortar; în mod excepțional, se tencuiesc cel mult cadrele geamurilor. Benzile de tencuială din jurul ferestrelor sunt văruite în alb sau se tencuieşte o suprafaţă dreptunghiulară care cuprinde ambele ferestre; în Coniatin puteți vedea, deseori, dungi orizontale de tencuială între bârnele pereţilor”[5]

1785: În „17 și 18 aprilie, apoi în 1 și 2 mai 1785, furtunile cu grindină de pe valea superioară a Ceremuşului au provocat pagube mari. Apoi locuitorii din Iabloniţa, Coniatin și Câmpulungul Rusesc au ajuns la concluzia „că așa vreme rea a fost adusă de „bătrânele”, adică de așa-numitele vrăjitoare de acolo”. Pe 8 mai, prin urmare, au izbutit să adune toate femeile bătrâne într-un hambar şi le-au cerut să oprească potopul, apoi au început să le ardă părul. Ele ar fi fost, cu siguranţă, ucise, dacă, în ultima clipă, „unii dintre cei mai respectaţi bătrâni de acolo” nu le-ar fi considerat pe aceste bătrâne ca ştiutoare „in futurum”, care pot şti viitorul”[6].

1896: În Coniatin era preot Vasili Kozaricziuc, autor a unor studii monografice, publicate la Viena – în special în Globus, iar în Sergie, Georgi Hanicki, de la care istoricul şi universitarul Raimund Friedrich Kaindl a primit importante informaţii (p. 408) pentru studiul său Der Festkalendar der Rusnaken und Huzulen (Calendarul sărbătoresc la Runaci şi Huţuli)[7]. Povestea aceasta o reia istoricul Kaindl şi în studiul (p. 272) publicat în Globus, intitulat Die volkstümlichen Rechtsanschauungen der Rutenen und Huzulen (Părerile juridice populare ale ruteanului şi Huţulului)[8], aşa că satul Coniatin a ajuns cunoscut în tot imperiul german, în ciuda predispoziţiei spe intimitate şi însingurare a munteanului.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Coniatin (Koniatyn), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe Ceremuşul Alb, între Dolhopole şi Iabloniţa. Suprafaţa: 21,46 kmp; po­pulaţia: 1.091 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Coniatin, aşezat la confluenţa pârâului cu acelaşi nume cu Ceremuşul Alb; are 393 locuitori şi având ca că­tune atenenţele Hliboca şi Pleta; şi 2). din satul Semacova. Satul de reşedinţă este lângă drumul de munte Iabloniţa-Stebne; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică paro­hială, cu hramul „Sfântul Vasile”. La 1776, depindea de Câmpulungul Rusesc. Numele său provine de la cuvântul rusesc Konj = cal. Această numire este în legă­tură cu o legendă, care spune că acest loc era cuibul unor renumiţi hoţi de cai. Populaţia, formata din huţani, se ocupă cu prăsila de vite şi cu exploatarea păduri­lor. Comuna posedă 172 hectare pământ arabil, 1.023 hectare fânaţuri, 13 hectare grădini, 382 hectare izlaz, 13 hectare poieni, 1.311 hectare pă­duri. Se găsesc 108 cai, 552 vite mari cornute, 1.117 oi, 270 porci şi 93 stupi. Coniatin (Koniatyn), târlă, pen­dinte de moşia cu administraţie particulară Putila, districtul Vijniţa. Semacova, sat, care, împreună cu satul Coniatin, formează comuna rurală Coniatin, districtul Vijniţa. Este aşezat la Est de satul reşedinţă şi are o populaţie de 626 locuitori. Se compune din vatra satului, cu 410 locuitori, şi cătunele: Hliboca, Pleta şi Rosişnei”[9]. Situat la poalele munţilor Chicerele Roşişnei, Maximeţ, Pleta şi Semacova şi ale dealurilor Bulenca, Hliboca, Lipovăţul, Pohar şi Volşineţ, Coniatinul avea cinci părţi de sat, Chicera, Hliboca, Kipovăţ, Roşişna şi Seneţa, precum şi trei cătune, Hliboca, Pleta şi Semacova.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[10], următorii învăţători şi învăţătoare: Mina Iaroslava, comuna Iabloniţa, Coniatin, jud. Rădăuţi, media, 7,11, şi Martinescu Trandafira, comuna Coniatin – Semacova, media 7,62”.

[1] Archiv für österreichische Geschihte, Wien 1899, pp. 673, 674

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 58, 1876 p. 101, 1907 p. 114

[4] Kaindl, Raimund Friedrich, Die Huzulen, Wien 1894, p. 9

[5] Mitteilungen der anthropologischen Gesellschaft in Wien, Wien 1895, pp. 153, 154

[6] Kaindl, „Hexenprocesse” in der Bukowina (Încercări de vrăjitorie în Bucovina), în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1902, p. 122

[7] Mitteilungen der kaiserlich-königlichen geographischen Gesellschaft, Wien 1896, pp. 401 şi următoarele

[8] Globus, Nr. 17, Anul LXVI, octombrie 1894, pp. 270 şi următoarele

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 71

[10] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Comăreşti

Foto: commons.wikimedia.org

COMĂREŞTI. Satul este atestat documentar din 3 august 1610, zi în care Ionaşco, Todosca şi Toader, copiii lui Pătraşco, strănepoţii lui Vasile Machidon cel Bătrân, vând a patra parte de sat Comăreşti, pentru 120 taleri de argint, lui Zaharia, fiul popei Iuon, şi nepotului său, Nichita, şi ei strănepoţi ai lui Vasile Machidon. În 1640, Zaharia şi Nichita vor cumpăra, cu 20 taleri, „ocina de Comăreşti din vatra satului, din cămp şi lazurile cumpărate” de la  Ioana, nepoata Salominei, strănepoata lui Gribincea de Comăreşti.

În 29 mai 1620, un răzeş, Machidon din Comăneşti, este martor la vânzarea satului Bahrineşti.

În 21 august 1687, Dumitraş Langă, fiul lui Constantin şi nepotul lui Langă cel Bătrân din Comăreşti, vinde lui Leon şi lui Gheorghe Goian, pentru 15 bani de argint, „o vacă cu viţel, socotită la 8 lei bătuţi…, poiana ce se cheamă Gura Heleşteului, a doua, în deal, în dreptul celei dintâi, a treia, însă sub oblasul cel de sus, apoi a patra, sub mocir, care se cheamă Locică”.

În 20 septembrie 1695, Ion Lastiuca zălogea lui Ion Vlădescul, pentru 11 lei bătuţi, „partea lui Machidon din sat din Cumăreşti ce este pre apa Siretului”.

În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.

În 22 iulie 1758, Toma, nepotul lui Dumitraşco Lastiuca, moşteneşte jumătatea de sat Comareşti, pe care bunicul său o cumpărase de la Vasile Gribincea.

1760: Popa Iftimie din Călineşti şi fraţii săi moştenesc de la bunicul lor, Zaharie, o jumătate şi o optime din Cumăreşti, în 25 ianuarie 1760, părţi confirmate şi în 15 martie 1762, când Alexandru Vasilco, fiul lui Ion Vasilco, stăpânea a opta parte din sat, Gheorghie Răpta – a patra parte, care fusese a lui Ivaşco Ţăntă, care se trage din Toader Iuraşco mare paharnic.

În 20 iulie 1763, se cercetează o ceartă între răzeşi, „zicând Vasile Brahă cu Răpteştii că au părţi de moşie la Comăreşti… de la moşul lor, Ivaşco Ţintă şi Solomona, care Ţintă avusese două fete cu Solomona, anume Mariana, căsătorită cu Tăutul, din care se trag Lupulenco, Răpta şi Vasile Brahă, şi a doua fată, Sofronia, fosta soţie a lui Stratea, care a făcut pe Cârste, părintele lui Nicolai”.

1772; Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Comăreşti din Ocolul Berhometelor „10 – toată suma caselor”, însemnând toţi atâţia birnici.

În 1774, satul Comăreşti avea 14 familii, iar în 1775, conform evidenţelor lui von Spleny, dar împreună cu Storojineţ, 1 mazil (Gheorghe Flondor), 1 popă şi 42 familii de ţărani, numărul acesta sporind, până în 1784, la 82.

În 27 septembrie 1775, un sfert din satul Comăreştii est revendicat de fraţii Iuon şi Vasile Veriha şi de Vasile Onciul, care primiseră moşioara de la bunica lor, Paraschiva, fata lui Lupul Tăutul, dar o vedeau împresurată de Gligoraş Reus din Igeşti, care susţinea că ar moşteni partea aceea de sat de la unchii lui, Tănasie Răpta, Gheorghe Răpta şi Gavrilaş Lupulenco, care îl zălogiseră lui Mihalachi Calmuţchi, în contul unui împrumut de 110 lei, iar el, Reus, ar fi răscumpărtat sfertul de sat.

În 18 februarie 1781, Gligoraş Volcinschi şi jupâneasa Ileana, cumnatul lui, Costaş Bohatiriţ şi jupâneasa Nastasia (Ileana şi Nastasia erau fetele lui Vasile Brahă şi ale jupânesei Maria, deci nepoatele lui Iuon Lupulenco) vindeau partea de moşie primită de la mama jupâneselor, Maria, pentru 250 lei, lui Iuon Mitescul căpitan şi jupânesei lui, Casandra.

În 10 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, protopopul Iftimi Baloşescu declara că stăpâneşte, împreună cu rudele sale, o jumătzate de sat Comăreşti, iar din cealaltă jumătate, cinci optimi dintr-un sfert. Vasile Coce stăpânea o optime din sat, zestrea soţiei lui, fata lui Vasilco, cel care cumpărase moşioara de la Isac Goian; Vasile Onciul şi rudele lui stăpâneau o optime şi o şaisprezecime, parte baştină (zestrea soţiei lui, Paraschiva, fata lui Lupul Tăutul), parte cumpărătură, iar căpitanul Iuon Mitescul stăpânea şaisprezecimea de sat pe care o cumpărase, cu 250 lei, în 1781.

În 1 noiembrie 1797, Tănase Răpta de Comăreşti avea să lase copiilor lui, Aniţa, Ion, Ileana, Iftimia şi Mihalachi (partea fetei moarte, Cârstina, îi revenea băiatului ei, Ion), moşiora lui din Comăreşti şi din Vilauce.

1798: Toader Lastiuca va lăsa moşioara, după o judecată, vărului său, Ilaş Lastiuca din Căbeşti, fiul lui Ştefan Lastiuca, în 10 august 1798.

1827: Partea de sat a lui Gheorghe Răpta va fi moştenită, în 25 noiembrie 1827, din voinţa văduvei sale, Paraschiva (născută Buţura, fata Mariei Buţura din Ivancăuţi), de copii lor, Safta şi Casandra, care moşteneau şi 50 stânjeni la Bănila Moldovenească, în lungul hotarului Ciudeiului, până în hotarul Jadovei.

În 18 februarie 1806, Mihalachi Răut şi Vasile Ciornii vindeau lui Sămon Grigor von Turcul părţile lor de moşii în Comăreşti pe Siret, „din hotarul Bobiştilor păr-în hotarul Bănilii moldoviniaşti, care să tragi… di pi maica loar, anumi Marie, soră bună cu Toma Barnaovschi, din stâlpul lui Dumitraşco Lastivca”.

Prin testamentul din 25 iunie 1820, Ilie Baloşescul din Stăneşti pe Siret lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor lor, Catrina, Ştefan şi Vasăli, moşia din Comăreşti, „adică heleştu şi moară şi altele, care am în stăpânire cu fraţii”.

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Comareşti, ctitorită, în 1812, de George de BALOŞESCUL, sfinţită în 1817 şi restaurată în 1884, cu 358 enoriaşi, patronată de Dimitri de VASILCO, era slujită de preotul Nicolai MITROFANOVICI. În 1876, patroni ai bisericii, care servea şi enoriaşii din Slobozia-Comareşti şi din Fântâniţa, erau Constantin de BALOŞESCUL şi Nicolai de VASILCO. Parohul Iakob GROMNICKI păstorea peste 1.761 suflete. În 1907, patroni ai bisericii erau Constantin şi Ioan de BALOŞESCUL, precum şi evreii Anton KRAYGHER şi N. FRANKEL, paroh fiind Onufrei MALCINSCHI, născut în 1862, preot din 1899, paroh din 1905, care-l avea cantor, din 1899, pe Ioan ALBOTA, răzeş din Cuciurul Mic, născut în 1868.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[2].

În Comareşti funcţiona, din 1886, o şcoală cu 2 clase[3].

În 1890, Comăreştii aveau 956 locuitori, paroh fiind Teodor Şcraba, învăţător – Ioan Şcraba, iar primar – Dionisie.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Comăreşti, comună rurală, districtul Strojineţ, aşezată pe malul drept al Siretului, între Jadova şi Panca. Suprafaţa: 3,95 kmp; popu­laţia: 956 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compune din vatra sa­tului şi din cătunele Biscău şi Tisovăţul. În apropiere, se află drumul districtual Berhomet-Storojineţ, de care Comăreşti este legat printr-un bun drum comunal; de asemenea, e legat şi cu Comăreşti-Slobozia. E staţie de drum de fier a liniei Berhomet-Hliboca. Are o şcoală populară, cu o clasă; o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de care ţin cătunele Bescău şi Tisovăţul. La 1776, era în posesia protopopului Eftimie. De Comăreşti ţine pădurea Fântâniţa. În această pădure se află Movila Jazova, pe care se văd 2 brazi uriaşi, crescuţi laolaltă, cu o înălţime de 20 m. Este o credinţă în po­por că, sub aceşti brazi, se află o comoară. Poate de aci să provine şi numele satului. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 357 hectare pâmânt arabil, 95 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 303 hectare izlaz, 1.959 hectare pădure. Se găsesc 18 cai, 444 vite cor­nute, 111 oi, 178 porci şi 40 de stupi. Comăreşti-Biscău, moşie, cu administraţie specială, districtul Strojineţ. Suprafaţa: 14,34 kmp; po­pulaţia: 108 locuitori, în majoritate izraeliţi şi ruteni; religia gr. or. şi mozaică. Comăreşti-Halpern, moşie, cu administraţie specială, districtul Strojineţ. Suprafaţa: 5,20 kmp; popu­laţia; 227 locuitori, în majoriritate ruteni, de religie gr. or. Se compune din 2 moşii: 1). Comăreşti-Halpern  propriu-zis, şi 2) Comăreşti-Slobozia-Halpern. Comăreşti-Slobozia sau Fântâniţa, cormună rurală, districtul Storojineţ, aşezată spre Nod-Est de Co­măreşti. Suprafaţa: 2,43 kmp; popu­laţia: 752 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este în apropiere de dru­murile districtuale Storojineţ-Sniatin şi Berhomet-Storojineţ, precum şi de linia ferată Berhomet-Hliboca. De acestea două din urmă este legată prin drumul comunal Comăreşti-Slobozia – Gara Comăreşti. Posedă o şcoală populară, cu o clasă, o biserică particulară, întreţinută de boierul Calmuschi, care are ca atenenţă biserica filială din Revna, fostă întâi filială a mănăstirii „Schitu Mare” (din Polonia – n. n.), mai târziu parohială şi, în cele din urmă, fiilială a bisericii din Slobozia-Comăreşli. Aci e o colonie de locuitori scutelnici (ruptaşi), precum se vede chiar din numele Slobo­zia, înfiinţată pe domeniul co­munei Comăreşti. La 1776, for­ma un singur sat şi moşie, în proprietatea protopopului Eftimie. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 875 hectare pământ arabil, 444 hectare fânaţuri, 750 hectare grădini, 202 hectare islaz, 1.229 hectare pădure. Se găsesc 84 cai, 315 vite cor­nute, 126 porci, 87 stupi. Comăreşti-Slobozia-Halpern, moşie, cu administraţie spe­cială, atenenţă a moşiei Comăreşti-Halfern. Are o populaţie de 177 lo­cuitori ruteni. Comăreşti-Vasilco, moşie, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 45,98 kmp; po­pulaţia: 210 locuitori izraeliţi şi ruteni gr. cat”[4].

1910: „În 25 decembrie 1910, a avut loc o adunare generală extraordinară a Societăţii „Mazililor şi răzeşilor” în Comareşti, la care au participat vicepreşedintele Societăţii din Cernăuţi, dl Dr. Iancu cav. de Cuparencu, şi dl Ioan Drafta. La gara din Slobozia-Comareşti, au fost întâmpinaţi… de mazilii şi răzeşii comunei, în frunte cu primarul, dl Fuştei. Adunarea s-a ţinut în curtea dlui Fuştei. Au vorbit domnii Cuparencu şi Drafta în limba română şi rusească… Din familiile răzeşeşti din Comareşti amintim Şcraba, Hadinca, Albota, Ignatescu, Orjendovici şi Brânzan”[5].

1910-1913: „Până la 1910, a existat în Comăreşti o singură şcoală pri­mară, din care românii nu mai aveau nici un folos, pentru că copii lor trebuiau să înveţe ruteneşte. Fostul inspector rutean Omelian Popowicz, ştiind că aici este populaţie românească, care eventual ar putea să-şi revindece drepturile şi ar putea cere şcoală românească, a dres lucrurile astfel că o atare cerere nu s-a formulat. El i-a pus învăţătorului de acolo condiţia că, dacă n-a veghea destul de bine asupra şcolii ruteneşti şi dacă s-ar întâmpla că sătenii ar cere şcoală română, atunci îl scoate din serviciu. Şi mijlocul acesta s-a arătat destul de potrivit, căci în­văţătorul aşa a îmblat cu oamenii, că ei au rămas nepăsători faţă de caracterul ucrain al şcoalei. În anul 1910, s-a activat o expositură la Comăreşti-Tisovăţ, pentru că s-a constatat că sunt vreo 30-40 de copii, în cotul (cut, adică sat mic – n. n.) acesta, care erau prea departe de şcoala din centru, încât să fi putut fi siliţi să cerceteze şcoala aceasta. Ce raport au făcut învăţătorii ucraini, privitor la numărul şcolarilor din Tisovăţ, nu ne este cunoscut, numai atâta ştim că, pentru cei 40 de copii, s-au aşezat, la Comăreşti-Tisovăţ, trei învăţători (Duczak şi doi Poclitar). Nu înţelegem însă cum purcede autoritatea şcolară şi de ce motive se lasă condusă, dacă sistemizează trei posturi de în­văţători, pentru un număr de 40 de copii, unde legile şcolare cer, de la un învăţător, să instruiască până la 80 de copii! Şi cei trei învăţători, de fapt, n-au avut ce face toţi, la cei 40 de inşi, şi s-au primblat tot anul, îmblând şi frământându-şi capul cu chestii care nu se ţin de şcoală, ba ocupându-se cu lucruri care stau de-a dreptul în contrazicere cu misiunea unui învăţător, precum sunt diferitele mijlociri de vânzări şi cumpărări, cu agitaţii politice etc. Dar învăţătorul Duczak n-a fost mulţămit cu atâta, ci a căutat ca, pentru cei 40 de copii, să se activeze o a doua clasă, pentru că, într-o singura clasă nu se puteau instrui. Face deci un raport fals, către inspectorul districtual ucrain, arătând că are un număr de 113 copii, şi cere să se activeze o şcoală în cotul Comăreşti-Zrub, care e la o depărtare de numai 2, până la 2 km şi jumătate de Tisovăţ. Fostul căpitan (prefect, adică – n. n.), Dr. Korn, fără multă cercetare, dă poruncă consiliului comunal din Comăreşti să hotărească imediat activarea unei şcoale independente la Comăreşti-Zrub. Consiliul comunal a raportat că depărtarea între Comăreşti-Tisovăţ şi Comăreşti-Zrub nu e mare, aşa că copiii pot îmbla, de la amândouă coturile, la aceiaşi şcoală, cu atât mai lesne că localul pentru şcoală se poate alege chiar la mijloc. În aşa mod, s-ar evita spese zadarnice pentru comună, care e o comună săracă şi n-are de unde cheltui bani pentru prea marea comoditate a învăţătorilor. Şi, în fine, şi numărul copiilor obligaţi să cerceteze şcoala nu e încă aşa mare, încât să nu mai încapă într-o şcoală. Căpitanul (prefectul de Storojineţ – n. n.) Korn, înfuriat că comitetul comunal nu se supune orbiş poruncilor sale, ci apără interesele comunei, ameninţă că-i va dicta o pedeapsă primarului, dacă şcoala cerută nu se va hotărî la reprezentanţa comunală. Atunci membrii comitetului comunal, cu primarul în frunte, se duc la căpitan, să-i dea lămuririle necesare şi să-i explice că, de fapt, nu e lipsă a se crea a doua şcoală, pentru 40 de copii, şi, spre încredinţarea căpitanului, ceru o comisie la faţa locului. Căpitanul delegă pe un comisar, care însă nu se duse la Tisovăţ şi Comăreşti-Zrub, pentru constatare, ci se prezintă în cancelaria primăriei, să silească pe primarul şi comitetul comunal să ho­tărească activarea şcoalei în chestie. Comitetul comunal, când auzi că Duczak a făcut raport că are 113 copii înscrişi, unde e cunoscut în comună că sunt numai 40 de copii, la Tisovăţ şi Comăreşti-Zrub, ceru numaidecât să vadă izvodul lui Duczak. După izvodul acesta, s-au constatat, din coturile numite, de fapt numai 40 de copii de şcoală, iar restul de 73 erau introduşi parte din comunele învecinate, Panca şi Davideni-Zrub, parte figurau în izvod copiii ieşiţi din şcoală, logodiţi, căsătoriţi, copii de piept, ba chiar morţi. Pe baza constatărilor acestora, repre­zentanţa comunală declară că nu va îngădui activarea şcoalei cerute, căci expozitura din Tisovăţ ajunge pentru 40 de copii. Câteva luni după aceasta, învăţătorul ucrain ceru, de la co­mună, bănci, lemne, material didactic etc., pentru şcoala din Comăreşti-Zrub. Atunci reprezentanţa comunală se duse iar la căpitănie, să întrebe cum vine învăţătorul să le ceară lucrurile acestea, pentru o şcoală care nu s-a putut activa contra voinţei comitetului comunal. Un domn de la căpitănie, probabil inspectorul ucrain, a scos un act, zicând că aici stă că comitetul comunal a hotărât doar singur activarea şcoalei. Protestând vornicul cu comitetul comunal contra procesului verbal falsificat, domnul respectiv a căutat să-i molcomească pe oameui, zicând: „În procesul-verbal stă că comuna a consimţit la activarea şcoalei în Comăreşti-Zrub, dar dacă ea nici acuma nu consimţeşte, atunci pro­tocolul se va îndrepta”. Aşa se petrec lucrurile în Comăreşti. Pe baza izvodului falsificat de învăţătorul Duczak, comisarul făureşte un proces-verbal falsificat şi, peste noapte, se pune comunei în cârcă o şcoală ucraină, ca să o susţină din calicia ei, pentru vreo 15 copii! Şi să nu credeţi că e basm, sunt lucruri adevărate. Acum, să vedem ce zic datele oficiale, cu privire la frec­venţa şcoalei din Comăreşti-Tisovăţ. Şematismul şcoalelor pri­mare arată aici, în 1910, elevi înscrişi: 105 şi examinaţi, la sfâr­şitul anului, sunt numai 31! Pe anul 1911, şcoala aceasta are 2 clase, a doua activată cu data din 12 Octombrie 1911, Nr. 14.083, la Comăreşti-Zrub, sub împrejurările arătate mai sus.  Elevii  în­scrişi de harnicul agitator Kost Pokletar (Poclitar, unul din fraţii menţionaţi mai sus – n. n.), cu ajutorul auxiliarului Mykola Melnyczuk, sunt 155, iar clasificaţi numai 36; de fapt însă îmblau la şcoală regulat numai 9 copii şi, pentru aceştia, trebuie 2 învăţători! În Comăreşti-centru au fost 47 de copii, la care sunt aplicaţi doi învăţători, un superior şi o învăţătoare, dar, de fapt, au umblat la şcoală numai 20 de copii! Aşadar, comuna plăteşte 4 învăţători pentru 47 + 36 = 83 de copii, din care numai 29, până la 30, cercetează şcoala, aşa că pentru aceştia ajunge un singur învăţător, iar ceilalţi 3 învăţători trebuie numaidecât expediaţi aiurea. Pentru aceea plătesc sărmanii săteni bani grei, câştigaţi în sudoarea feţei, ca învăţătorii să poată duce o viaţa, parazită, o viaţă de trântori?! Şi învăţătorii ucraini, în lipsa unei ocupaţii serioase la şcoală, îşi caută de lucru aiurea. De regulă, sunt ei agenţi ai asociaţiei „Selanska Kassa”, parcelând şi căutând să desfacă lo­curile cumpărate de asociaţia ucraină, câştigând şi de acolo bani, pentru mijlocire, pe lângă leafa de învăţători, pe care o iau degeaba. Cel mai mult se ocupă însă învăţătorii ucraini din Comăreşti cu hărţuirea populaţiei româneşti, în agitaţii politice şi propa­garea ideilor anarhiste şi de distrugere a tot ce este bun şi cinstit. Învăţătorul   superior din Comăreşti, Morowyk, bunăoară, în loc să facă şcoală cu copiii, aduna în localul şcoalei oameni, pentru a-i povăţui în tainele politicii ucraine. Localul şcoalei e degradat de superiorul acesta la rangul unei spelunci de agitaţie. Învăţătorul Kost Pokletar terorizează pe părinţii acelor copii, care îmblă la şcoala particulară românească, îi scrie la pe­deapsă şi câte altele, de trec două săptămâni, trimete acest Po­kletar izvod nou la căpitănie şi-i bagă pe sărmanii gospodari dintr-o pacoste, în alta. El s-a şi rostit, nu o dată, în public că, atâta vreme are să-i scrie la pedeapsă pe români, până nu se vor le­păda de şcoala particulară românească şi nu se vor întoarce iarăşi la cea publică ucraină, sau până nu-şi vor pierde toată avericica, plătind la pedepse. Pe lângă denunţările şi terorizările oamenilor noştri, se dedă acest Pokletar şi la acte criminale. Astfel a mituit el odată pe agricultorul din Tisovăţ Dimitrie Pobijan, ca acesta să spargă fereştile la şcoala particulară. Lucrul acesta s-a adus la cunoştinţa jandarmeriei locale şi s-a făcut plângere, la timpul său, şi dlui preşedinte al ţării. Plângerea s-a trimis, de către prezidiul ţării, inspectorului rutean spre cercetare, dar inspectorul i-a maltratat, în tot chipul, pe martorii induşi în plângere, ca să-l scape din nevoie pe al său Pokletar, falnic luminător al tineretului, care, la timpul său, dădea câte 20 de bani copiilor de la şcoala sa şi-i îndemna să arunce cu bolohani în cei de la şcoala româ­nească. Ce s-a ales din plângerea comăreştenilor nu ştim, atâta vedem că Pokletar lucră, în felul său, mai departe contra locui­torilor români. Se vede că inspectorul ucrain din Storojineţ se crede chemat a acoperi toate potlogăriile învăţătorilor puşi supt supravegherea sa. Aceste sunt numai câteva exemple despre suferinţele ro­mânilor din Comăreşti. Le scoatem dintr-o lungă plângere, aşter­nută pe patru coli, sosită la redacţia noastră şi iscălită de 20 de agricultori fruntaşi. Le publicăm, ca să le aducem la cunoş­tinţa autorităţilor şi în atenţia deputaţilor noştri”[6].

1911: „Pe lângă alte comune din tară, au decis şi comunele Panca, Comareşti, Comareşti-Tisoveţ, Jadova, Carapciu pe Ceremuş, Hliboca, Petriceanca, Volcineţul-nou, Costeşti etc., între care multe comune răzeşeşti, cu caracter şi sentiment curat românesc, să-şi redeştepte şi să-şi dezvolte limba lor românească, în regiunile lo­cuite de ei. În scopul acesta, şi-au deschis numitele comune, cu 1 Septemvrie 1911, „Cursuri” româneşti, pe baza statutelor Socie­tăţii „Ţăranul” din Broscăuţii-noi, care toate cursuri au fost anunţate la timp, conform legilor, consiliilor şcolare districtuale şi celui de ţară”[7].

1911: În 17 noiembrie 1911, sătenii din Comăreşti şi Comăreşti-Tisovăţ primeau vizita liderului mazililor şi răzeşilor, Ioan cav de Cupărencu – cum îşi zicea Kuparenko, de când îl apucase amocul românismului. Iar „poporul, mulţămind domnilor din Cernăuţi pentru osteneala ce au avut cu vizitarea şcolilor, le-a adus, cu prilejul acesta, şi o serie de plângeri”, toate vizându-l pe „învăţătorul Poclitar de la şcoala ruteană din Comăreşti”. Iar la sfârşit, „se plâng oamenii şi asupra cârşmarilor, care, contra legii, ţin cârşmele deschise chiar şi Duminica şi dau prilej la fapte rele, îmbătându-i pe oameni”[8].

1914-1914: Au vărsat sânge pentru Bucovina şi comareştenii „vânătorul Tanasă Huţuleac, Slobozia Comareşti, Bat. 30, rănit, şi rezervistul Dumitru Lăcustă, Slobozia Comareşti, Reg. 30, prizonier”[9].

1921: „Deciziune de expropriere No. 390/21/7. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Storojineţ, cu care s-a decis renunţarea la exproprierea moşiei Slobozia Comareştilor, proprietatea dnei Elena de Flondor, în folosul „Fondului de pământ bu­covinean”, a devenit definitivă”[10].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Baloşescu Ioan de, Slobozia Comareşti (Jadova); Flondor, născută Grigorcea Elena de, Slobozia Comăreşti; Kraigher Maria, Slobodzia-Comareşti”[11].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: a). în calitate de învăţători superiori: Iulian Drafta la Comareşti”[12].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 336

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 34, 1876 p. 71, 1907 p. 143

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 70, 71

[5] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 5, Anul I, 19 ianuarie 1910, pp.12, 13

[6] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 4, Anul III, 18 iulie 1913, pp. 52-55

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 22, 4 ianuarie 1911, pp. 275-277

[8] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul II, Nr. 1, 10 martie 1912, pp. 12, 13

[9] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41