POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ | Dragusanul.ro - Part 20

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ocna

 

 

 

OCNA. Numit, iniţial, Martineşti, satul numit, astăzi, Ocna a fost dăruit, în 29 august 1591, de fraţii Stroici surorii lor, Olenţa, satul fiind „o parte de la mama noastră, răpousata Anghelina”.

 

1639: În 13 mai 1639, partea de sus a satului Martineşti aparţinea lui Dumitraşco Burlă, care o vindea starostelui de Cernăuţi, Gavrilaş Mateiaş.

 

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Martineşti, cu două heleşteie”.

 

1722: În 6 martie 1722, în faţa Divanului Domnesc, de Gligoraş Stroescul şi de Iordachi Cantacuzino îşi dispută jumătate de sat Martineşti, dar înscrisurile vechi i-au dat dreptate lui Stroescul, cel care, în 22 aprilie 1740, este împuternicit de Grigore Ghica Vodă să strângă dijma din Martineşti.

 

1761: Conflictul privind dreptul de proprietate asupra unei jumătăţi a satului Martineşti continuă, între Gligoraş Stroescul şi Iordachi Cantacuzino, dar câştig de cauză are tot Stroescul, şi în 21 august 1761, la Divanului lui Grigore Ioan Callimah Vodă. Abia fiul lui Iordachi, Constantin Cantacuzino, va câştiga dreptul de proprietate asupra jumătăţii de sat disputate, cea de jos, în 11 septembrie 1764.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Slobozia Ocna, moşie a comisului Iordache CANTA, „36 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Tudosii, 1 călăraş, Vasilie, 1 văduvă, Anca, 2 jidovi, Leiba şi Şmil, şi 31 birnici: Dumitraş ZOTA vornic, Ion STANCĂ, Mihai ŞEVCIUCU, Vasilie brat ego, Ştefan HOROBEŢ, Vasilii COLENCHIUSCHII, Iacob OLINCIUCU, Ştefan VANDICA, Andrei CACII, Andrei DRIHONEŢ, Andrei ŞECIUR pânzar, Ivan CORJU, Vasile HUŢULIAC, Ivan COLBA, Ivan CARPECIUC, Panco PAVLIUC, Hrihor TITIN, Ştefan REDIU, Ivan TITIN, Semen MIHOVANCU, Ivan OSADIŢA, Vasile BUJENIŢĂ, Ilaş VOLOŞIN, Ştefan VORNICO, Hrihor BEREAZUNSCHII, Iacob văcar, Necolai cioban, Petre velnicer, Neculai scutar, Toader scutar şi Ştefan vătăman.

 

1774: În 1774, satul Slobozia Ocna, multă vreme pustiită, până atunci, avea doar 10 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Nistrului, 1 popă şi 30 familii de ţărani ruteni. În 1784, datorită masivelor colonizări cu ruteni, făcute de Constantin Stroescul, care recâştigase partea lui de sat, în 4 februarie 1783, numărul familiilor din Ocna ajunge la 106.

 

1784: Din 9 martie 1784, când Constantin Stroescul renunţă la partea de jos a satului Ocna, neamul Cantacuzinilor devine stăpânul de necontestat al acele moşii.

 

1826: Biserica Sfântului Ioan Teologul din Ocna a fost construită, în 1826, de Alexandru CANTACUZINO. În 1843, patron bisericesc încă era Alexandru Cantacuzino, iar paroh, Mihail DAŞCHEVICI, care păstorea 1.035 suflete. În 1876, când avea 1.488 enoriaşi, biserica era patronată de Victoria de ZOTTA, paroh fiind Vasile PETRAŞCO. În 1907, paroh era Tihon HACMAN, născut în 1865, preot din 1890, paroh din 1902, iar cantor, din 1900, Samson ZOPA, născut în 1862.

 

1859: Din 1859, funcţiona, la Ocna, o şcoală cu 4 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

 

1889: Proprietarul frumosului castel din Ocna, Aladar Baron Wildburg, probându-şi pasiunile, publica un interesant studiu ornitologic Über den Steppenadler (Aquila nipalensis orientalic), într-o publicaţie germană de specialitate[4].

 

1890: În 1890, Ocna avea 1.880 locuitori, 80 % ucraineni, 15 % români şi 5 % evrei, primar al comunei fiind Iacov Catreci. Învăţător era Ioan Bajanschi, paroh – Vasile de Petraşco, iar cantor bisericesc – Samson Zopa.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ocna, comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe ambele părţi ale pârâului Chiţa, afluent al Nis­trului, între comunele Mitcău şi Pohorlăuţ. Suprafaţa: 12,01 kmp; po­pulaţia: 1.863 locuitori ruteni gr. or. şi puţini izraeliţi. Este străbătută de drumul principal Noua Suliţă – Cernăuţi – Uscie Biskupie (Galiţia); prin drumuri de ţară comunică cu comunele Doroşăuţ,Onut,Pârâul Negru şi Brodoc. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan”. La 1776, era în posesia Ma­relui Paharnic Gheorghe Iordache Paşcanu. În anii 1766 şi 1767 s-au aşezat aci emi­graţi din Galiţia. În această localitate se află un castel foarte frumos, al familiei baronilor de Wildburg, precum şi o fermă cu o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.351 hectare pământ arabil, 21 hectare fânaţuri, 45 hectare grădini, 26 hectare imaşuri, 66 hectare păduri şi 3 hectare heleştee. Se găsesc 151 cai, 253 vite cornute, 305 oi, 245 porci şi 44 stupi de albine. Ocna, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 3,77 kmp; popu­laţia: 74 locuitori, în majoritate poloni, restul izraeliţi şi ruteni”[5].

 

1914: Victor a lui Alexandru Dworecki, născut în Ocna, la 22 ianuarie 1887, a intrat, cu ocazia mobilizării generale, în luna lui august 1914, în serviciul militar şi ajunse în captivitatea rusească. Ultima scrisoare a primit soţia sa în luna martie 1917. De atunci lipseşte orice veste despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Olgăi Dworecki, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[6].

 

1941: Învăţătorul „Ilieş Gh. Zaharia, seria 1937, media 7,16, este numit în comuna Ocna, jud. Cernăuţi”[7].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 428

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 29, 1876 p. 88, 1907 p. 88

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Ornithologisches Jahrbuch, XXVI Jahrgang. 1915, Hallein 1916 pp. 54-56

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 153, 154

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[7] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Noua Suliţă

 

 

 

NOVOSELIŢA sau NOUĂ SULIŢE. Atestat documentar, în 20 decembrie 1437, drept „satul unde a fost Şizco”, proprietate a marelui boier Mihail de Dorohoi, apoi, în 8 iunie 1456, drept „Şizcăuţi, unde a fost curtea lui Iurie, pe Prut”,  în uricul lui Sin de Hotin, prin care acesta primea „ocina soţiei sale, nepoata lui Mihălaş”, satul Nouă Suliţe, numit, ulterior, Nova Seliţa, şi-a căpătat denumirea de la numărul de pedestraşi ridicaţi pentru oastea domnească, respectiv, 9 suliţe.

 

1461: O altă parte a satului, numită Urvicoleasa, este menţionată pentru prima dată în 12 august 1461, când Crasnăş şi Jurj Necorescu îşi dispută cu Husin şi cu jupâneasa lui, Măruşca, fata lui Ion Munteanu, satele Urvicoleasa, Stroinţi şi Molniţa, pentru care Ion Munteanu avea uric de la Alexandru cel Bun, deci rămâneau în proprietatea lui Husin.

 

1503: În 2 februarie 1503, Ştefan cel Mare întăreşte satele Stroinţi şi Urvicoleasa mănăstirii Putna.

 

1617: În 12 martie 1617,  Radul Vodă restituia lui Ghenghe logofăt şi ginerelui lui, Constantin Roşca vistiernic, printre alte moşii, „şi Şiscăuţi pe Prut, care astăzi se cheamă Novoseliţa”. Aflat în proprietatea mănăstirii Putna, până în 9 martie 1664, dar ca parte „de sat Novoseliţa ce s-au chemat mai demult Urvicoleasa”, satul Novoseliţa este vândut lui Stratulat Brahă şi jupânesei lui, Aniţa.

 

1753; În 15 noiembrie 1753, jumătate din satul şi moşia Novoselniţa era moştenită, de la Lupul Stroescul, de Ioan Stroescul.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la „Nouă Săliţi, moşia lui Constandin VOLCINSCHI, 24 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Iacob, 1 dascăl, Mihălachi, 1 mazil vechi, Constandin VOLCINSCHI, 1 jidov, Iţcu, 10 case pustii şi 10 birnici, anume: Toader a LUPII, Mihaiu rus, Mihalachi ROBU, Alecsa rus, Vasile rus, Ion rus, Vasile rus, Ştefan văcar, Iacob zet BUNDUC şi Ştefan a GAFIEI.

 

1775: În 1775, satul „Nouă Suliţi” avea 3 mazili, 1 popă şi 16 ţărani.

 

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, face, adeseori, abstracţie de noul statut imperial al Bucovinei, în favoarea unei anumite identităţi moldave, imposibil de anulat. Moldovenii, inclusiv cei din Bucovina, „sunt oameni frumoşi, zvelţi, voinici şi scunzi, totul la moldoveni arată aptitudini intelectuale încă nefolosite”, iar preoţii lor formează „încă o pătură de oameni cu totul neluminaţi, grosolani şi imorali; chiar şi în Bucovina, din timpul lui Iosif al II-lea, s-a înfiinţat pentru ei o şcoală specială de preoţi”. Şi, tot aşa, în acelaşi „timbru” moldovenesc, sunt tratate şi căile de comunicaţie, Karacsay considerând că „drumurile cele mai importante ale Moldovei sunt: / 1). De la Cernăuţi şi partea austriacă a Moldovei, la cetatea Hotin, 5 mile. / De la Cernăuţi, peste Sadagura, la satul Rarancea. De aici, duc două drumuri la satul Şirăuţi (în raiaua Hotinului), unde se împreună din nou; unul duce prin Răchitna şi Săncăuţi, altul prin Toporăuţi (încă tot în Bucovina) şi următoarele localităţi din raia: Colincăuţi, Grozinţi, Şilăuţi, Mălinţi, Clişcăuţi şi Zaroşeni. De la Şirăuţi, duce acest drum, prin Necăbăuţi, pe la creasta unui deal, la Hotin; primul este mai scurt, dar mai rău. / 2). De la Cernăuţi, la Mohilan, în Rusia; drumul acesta duce, prin Sadagura, la Boian; aici se afla vama austriacă şi carantina. / De la Boian, la Noua Suliţă, primul – sat moldovenesc, al doilea – rusesc, şi, de aici, pe malul stâng al Prutului, prin localităţile Tărăsăuţi, Vancicăuţi, Coşuleni şi Zălucia, la Podu Lipcani; apoi, prin Glina, Bilavăţ, pe la târgul Bricani, prin satele Tribăşiţi, Corestăuţi, Hodorăuţi, Ocniţa, Lipnic, Gârbova şi Otaci, unde se trece Nistrul, pe un pod, duce un drum bun la Mohilău”[2].

 

1805: În 1805 a fost construită în sat o biserică de lemn.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroeştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[3].

 

1890: Cunoscut şi drept Gogolina, datorită unei ulterioare subordonări, satul Nouă Suliţe avea, în 1890, 697 locuitori, primar fiind Georgie Foca, iar învăţător – Ioan Beuca.

 

1894: Corul de plugari din comuna Nouăsuliţe a fost înfiinţat, în 1894, de învăţătorul Vasile COSTINEANU-BEUCA, sprijinit de primarul Costachi TOACĂ, de adjunctul Georgi CUTE şi de Georgi PRODANIUC. „Cântăreţii şi cântăreţele sunt: Mihai CUTE, Ioan CROITOR, Tanasă COJOCAR, Georgi MACOVEI, Mihai COJOCAR, Georgi CROITOR, Dimitri FEDOREAC, Petru ZBÂRCOT, Samfira VILGUŞ, Alexandra CIOBOTAR, Ioana FERCIUC, Vasilca GUŞILĂ, Domnica TOACĂ, Ioana MACOVEI, Eufrosina FERCIUC şi Ioana PENTELEI[4].

 

1901, dialectologul Gustav Weigand: „Vineri, dimineață, a venit noul meu vizitiu, datorat bunătăţii domnului Berariu, un rutean din Franzthal, pe care am fost nevoit să-l accept, în locul fostului meu vizitiu român, care nu ştia să vorbească rusa, atât de necesară în preconizata călătorie prin Basarabia. După amiază, am coborât pe drumul abrupt, până la podul de peste Prut, și apoi am urmat drumul care duce spre Rusia. Am petrecut noaptea, împreună cu protopopul Simiginovici din Mahala, în, Rarancea, care se află la 8 km mai la nord şi este aproape în întregime slav, iar Boianul[5], făcut cunoscut prin poezia lui Eminescu, se află mai la sud și are, de asemenea, o populație mixtă. În dimineața următoare am parcurs cei 24 de km, până la Novoseliţa, fără oprire”[6].

 

1903: Însoţirea raiffeisiană din „Nouă-Suliţa cu Gogolina şi Lehăcenii-Tăutului” s-a înfiinţat în primăvara anului 1903.

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Paraschiva CUTI (17 ani în 1909) din Nouă Suliţe.

 

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Noua-Suliţă (Nowosielica, Satul Nou) sau Stroeştii de Jos, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe malul stâng al Prutului, la confluenţa sa cu pârâul Răchitna, la hotarul ţării cu Basarabia. Suprafaţa: 6,63 kmp; popu­laţia: 697 locuitori, în majori­tate români, restul izraeliţi, precum şi puţini ruteni şi poloni; religia majoritară cea gr. or. Este ultimul punct al dru­mului districtual ce vine de la Cer­năuţi şi de la Sadagora; mare staţie de drum de fier a liniei ferate Lujeni – Noua-Suliţă, care se continuă apoi prin Rusia, până la Odesa. Are un oficia telegrafo-poştal; o şcoală populară, cu o clasă; ţine de biserica paro­hială din Gogolina sau Stroeştii de Sus. Această comună este o parte din vechea comună Stroeşti. Des­pre ea se vorbeşte într-o da­nie a lui Petru Vodă, de la 1556, cu deosebire că această comună aparţinea pe atunci ţi­nutului Hotinului, precum se vede din împrejurarea că şi astăzi încă există în Basarabia satul rusesc cu acelaşi nume. Diferite terenuri din împreju­rimea comunei ţineau de teritoriul rusesc, pană la 1828, când s-a regulat definitiv hotarul dintre Bucovina şi Basarabia. Aceasta ne dovedeşte că comuna veche Stroeşti nu se întindea spre Est atât cât teren cuprinde azi comuna Noua Suliţă şi că acest teren a fost luat de la comuna rusească Noua-Suliţă, de unde şi nu­mirea ce o poartă. În 1848, au stat aci trupe ruseşti. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, precum şi cu lucrul în magaziile ce se află în acest loc. Comuna posedă 127 hectare pământ arabil, 231 hectare fânaţuri, 35 hectare grădini, 323 hectare imaşuri, 35 hectare şi 50 ari păduri şi 24 hectare heleştee. Se găsesc 27 cai, 79 vite cornute, 151 porci şi 75 stupi de albine. Noua Suliţă, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 2,36 kmp; popu­laţia: 426 locuitori, în majori­tate izraeliţi, o pătrime ruteni gr. or. şi gr. cat. şi o pătrime poloni, ger­mani şi români”[8].

 

1914: „În 18 iunie 1914, s-a judecat, la tribunalul din Cernăuţi, procesul de spionaj al detectivului Poliţiei din Cernăuţi, Vladimir Seniuk. Încă în martie al anului curent, fu prins detectivul Seniuk, din Noua-Suliţă, că stă în slujba Moscalului, făcând, pe lângă slujba sa de detectiv austriac, şi pe spionul Rusiei, pe plăţi bună, bineînţeles. Cât timp a făcut acest Seniuk pe spionul rusesc şi ce documente o fi dat moscalilor de la noi, de aici, din Bucovina, aceasta nu se ştie şi nici tribunalul n-a putut să afle lucrul acesta, dar atâta s-a dovedit, că Seniuk, de fapt, a fost spion moscălesc, că a stat în relaţiuni de corespondenţă cu oameni din Noua-Suliţă rusească, că făcea adese preumblări peste graniţă, supt pretext că caută pe hoţii fugiţi din Austria, preumblări de care ştiau autorităţile poli­ţieneşti ale noastre, pe lângă altele, făcute în taină, cu ajutorul unui certificat eliberat de autorităţile moscăleşti. Corespondenţa din Rusia o primea Seniuk prin mijlocirea unei tinere evreice, Fani Ioinovici. Atât Seniuk, cât şi mijlocitoarea Ioinovici, fură aflaţi vinovaţi de-a fi făcut slujbă de spionaj în Bucovina, în favorul Rusiei. Drept aceea, tribunalul i-a condamnat pe amândoi vinovaţii la închisoare grea. Seniuk are să-şi ispăşească vina în criminal, prin decurs de 2 ani, şi evreica Ioinovici are să stea 6 luni închisă. / Cazul spionului Seniuk, ca atare, merită o atenţie, întrucât priveşte siguranţa statului, dară, pe de altă parte, el trebuie considerat şi de aceea pentru că spionul în chestie, ca om plătit de stat, îi face slujbă pe bani şi altui stat, şi anume aceluia unde strălucesc nu numai rublele, dar unde îl trăgea şi simpatia. Căci acesta nu e cel dintâi caz unde un ucrainean înclină spre tara moscalului, nu numai cu gândul, ci şi cu fapta. Agentul Seniuk însă n-a fost numai un organ al statului, dar şi persoană de încredere a şefului politic ucrainean, care se girează ca apărător al Austriei faţă de imperiul Rusiei. Acest om, care îi făcea slujbă de agent electoral lui Coco Wassilko, nu se poate, dar, să nu fie un ucrainean veritabil. Ucrainenii, ca totdeauna, vor căuta, şi de astădată, să se lepede de Seniuk, pre­cum s-au lepădat şi de alţii, în momentul când aceştia nu mai au fost în stare să aducă slujbă cauzei lor sau au fost prinşi cu ruble, care, de altfel, le priesc la toţi, cât timp nu află nimeni de ele. Dar după Seniuk vine şi un alt spion ucrainean, de care degeaba ar încerca rutenii să arate căi nu e al lor. E vorba de studentul gimnazial Zapotocki, care chiar a crescut în internatul ucrainean (Bursa Fedkowicza), care e crescut cu mijloacele ucrainene şi în spiritul ucrainean, de care am vorbit în numărul trecut. / Ne vine să ne întrebăm, acuma, ce deosebire s-ar putea face între moscofilii Gerowski-Zurkanowicz etc., ale căror societăţi şi insti­tute de cultură fură desfiinţate de autorităţile austriece, din pricina icoanelor moscăleşti atârnate de păreţi, şi între ucrainenii care se feresc să atârne chipurile moscăleşti de păreţi, dar cu atât mai bine ştiu să-i sălăşluiască în inimile lor. Unii declară pe faţă că sunt aderenţi ai moscalului, cei din urmă strigă în gura mare că sunt buni patrioţi austrieci, însă, cântând „Sce ne umerla ucraina” şi „Ne pora”, lucră în taină pentru moscal (vezi Seniuk-Zapotocki). De altfel, şi unii şi alţii, bat drumul netezit de rublele ruseşti. Moscofilii pierd terenul de supt picioare, graţie muncii „patriotice” a lui Coco Wassilko, bine remunerată din fondurile de dispoziţie ale guvernului, iar numărul şi puterea celor de felul ăstor mai noi spioni descoperiţi încă nu este cunoscut. Că ei nu vor fi singurii aderenţi ai ţarismului rusesc putem vedea de acolo că fuga fra­ţilor Gerowski a fost înlesnită de alţi ucraineni, îmbrăcaţi în uniformă împărătească”[9].

 

1914: „Cele dintâi ciocniri între muscali şi austrieci se dădură la hotarul de miază-noapte al Bucovinei, cam pe la Noua-Suliţă şi pe la Gogolina. Erau mici hărţuieli între patrulele de graniţă, în jurul unui dâmb, numit „Movilele“, dar pentru cernăuţeni, care zi de zi aşteptau cu înfrigurare năvala muscalilor, ele erau adevărate lupte, pe care le comentau cu aprindere pe străzi, prin cafenele, prin redacţiile ziarelor”[10]. „În 6 august 1914, deci, trupele din Bucovina intrau în Basarabia, fiind obligate să se retragă, înainte de 20 august, când trupele ruseşti se puseseră în mişcare, spre graniţa Bucovinei, incendiind, în 22 august, orăşelul de graniţă Noua Suliţă (austriecii puseseră foc la Novo-Seliţa rusească, spulberând o fabrică de cherestea), părăsit de populaţie şi de primarul Marcus, la timp. „Soldaţii ruşi au pus foc oraşului din mai multe părţi… Focul s-a întins repede şi, în curând, limbi uriaşe de flăcări se ridicau la cer. Ardeau toate casele în centrul târgului; străzi întregi erau în flăcări”, consemna, pentru „Adevărul”[11], corespondentul dorohoian Florian, care adăuga: „Noua Suliţă austriacă era un oraş frumos, comercial, cu clădiri moderne, cu străzi drepte, aliniate şi bine pavate”. „Bătălia de la Noua Suliţă, începută la orele 6, după-amiaza, şi terminată la orele 3, dimineaţa, între Regimentul Nr. 41 austriac, format numai din români bucovineni, şi armatele ruseşti, formate din infanterie şi „o numeroasă cavalerie”. „Şarja cavaleriei ruse a fost hotărâtoare şi Regimentul No. 41, care apăra poziţiunea, s-a retras în dezordine şi completamente decimat din această aprigă luptă… Şarja cazacilor ruşi era înfiorătoare. Ei s-au repezit în mijlocul luptei târziu, în toiul nopţii, cu o furie şi în nişte urlete care au îngrozit pe cei care au asistat la acest crâncen atac”[12]. „Viena, 24 august (K.B.). Atacul unei armate ruseşti de 20.000 de oameni, în partea cea mai mare călăreţi, asupra graniţei Bucovinei a fost respins, lângă Noua Suliţă, cu desăvârşire. Adversarilor li s-au luat sute de prizonieri. Armata lor nebună a lăsat pe câmpul de luptă mult material de război”. Acesta e raportul scurt şi cuprinzător, ce l-a dat biroul corespondenţei militare de război despre luptele care s-au purta, duminica trecută, la graniţa Bucovinei, în apropierea Cernăuţului… Pregătirile ce se făceau pe partea noastră adevereau vestea, iar, seara, cumpăna şi-a început urgia. / Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să pără­sească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. / De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. / Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi. / Lumea din Cernăuţi îşi pierdu cumpătul. După masă, pe la 2 ceasuri, sosiră viceprimarul din Cotul Ostriţei Nichita Axani, studentul Ioan Axani, care înlocuieşte pe secretarul comunal, şi un flăcău. Ei au fost cei din urmă care au părăsit Cotul Ostriţei. Ca să-şi aleagă drumul cel mai sigur şi neprimejdios spre Cernăuţi, ei o apucară repede spre Ostriţa, peste şoseaua Boianului, peste câmp. Credeau că Ruşii nu vor fi atât de chiori, ca să-şi îndrepte ghiulelele tocmai peste un câmp, pe care nu se afla nimica. Dar bieţii fugari îşi închipuiau prea mult despre artileria rusească, căci tocmai spre câmpul pe care fugeau ei era îndreptată canonada artileriei ruseşti. Crăpau şrapnelele şi granatele deasupra bălţilor, de se cutremura pământul. Şi pe întreg câmpul nu se afla nimeni, decât aceşti 3 oameni, care şi ei fugeau, fugeau de înghiţeau cărările. După o groază cumplită, scăpă teafără această armată de 3 oameni, până la Ostriţa, unde se opriră, ca să vadă câmpul lor de luptă, peste care zadarnic zburau ghiulelele de canoane”[13]. „Trupele noastre, între care şi regimente cu flăcăi de ai noştri, şi toţi bărbaţii miliţieni (Landsturm) le-au dat ruşilor, duminică, în 23 august, pe teritoriul de lângă Boian, Rarancea, Mahala, Toporăuţi şi Noua Suliţă o cumplită bătaie. Ruşii erau în număr de 20.000, aproape de două ori mai numeroşi decât ai noştri, dar vrednicia şi vitejia soldaţilor noştri a înfrânt numărul cel mare de ruşi, care au pierdut 800 de prinşi, mai mulţi ofiţeri superiori, 500 de puşti, 100.000 de gloanţe, patru mitraliere, trei care de muniţii şi o mulţime de alte armamente. Dacă între locuitorii din Rarancea nu s-ar fi găsit trădători ticăloşi, desigur că trupele noastre ar fi făcut prizonieri pe toţi cei 20.000 de ruşi. Pe partea ruşilor, sunt o mulţime de morţi şi răniţi; aceştia din urmă au fost aduşi, în mare parte, la Cernăuţi. La câteva zile după această strălucită victorie a românilor noştri, trupele noastre, aflau că s-au zărit nişte ruşi fugari ascunşi, prin păpuşoaie, unde frigeau cartofi şi păpuşoi. Entuziasmul populaţiei din Cernăuţi era de nedescris, la vederea prinşilor, mai ales că cernăuţenii au stat pe dealuri, cu ocheanele la această luptă, dată în ţarina Boianului şi a Mahalalei. De Boian ne leagă şi amintirea altei victorii româneşti, cea a lui Constantin Cantemir asupra regelui polonez Ioan Sobieski, care a fost înfrânt pe acelaşi loc, unde s-a dat, zilele trecute, lupta între ruşi şi trupele noastre”[14]. În presa românească, ştirile, rareori confuze şi cu reveniri lămuritoare, în cazul unor erori, se menţiona că, odată cu înaintarea ruşilor în Bucovina, începea şi exodul refugiaţilor bucovineni, iar ministrul român de finanţe, Emil Costinescu, informat fiind despre năvala de „lume din Bucovina”, a cerut autorităţilor „să facă toate înlesnirile posibile acestor refugiaţi, permiţându-le trecerea frontierei fără să le perceapă vreo taxă pentru bagaje şi tot ce vor putea aduce cu ei”[15]. De la Rădăuţi-Prut, românii puteau zări cum trec, peste dealul Lipcani, „numeroase vagoane, încărcate cu furaje”, apoi s-au auzit şi bubuituri de tun, dinspre Noua Suliţă, semn al altei bătălii între austrieci şi ruşi, în seara zilei de 24 august”[16]. În 27 octombrie vechi 1914, corespondentul dorohoian transmitea că „patrulele ruseşti din apropierea localităţii Boian au observat un tânăr, care nu avea nici 20 de ani, travestit şi care ţinea ceva ascuns sub haină. Arestându-l, l-au dus la comandamentul rus, care, după o cercetare sumară, a putut stabili că băietanul nu este decât un spion austriac, ce asundea, cu atâta grijă, sub haină, 5 bombe cu dinamită”. La fel de cusută cu aţă albă este şi povestea spionului arestat lângă Noua Suliţă, care purta straie ţărăneşti, dar s-a dovedit a fi „un jandarm austriac, trimis, de asemenea, în spionaj”. Cu câteva zile înainte, fuseseră arestaţi de către români, lângă Mamorniţa, doi ţărani bucovineni, Ilie Badragan şi Mitru Ilie Ştirbu, care aveau două kilograme de dinamită. „Interogaţi, ei au declarat că dinamita le-a fost dată, într-o cutie închisă de lemn, de un ţăran necunoscut”, apoi au fost băgaţi în arest, la Dorohoi, „pentru contrabandă şi contravenţie la legea paşapoartelor”[17]. „În jurul Cernăuţilor, luptele continuau, după ce ruşii, regrupaţi lângă Zalucze, au încercat să răzbată spre Noua Suliţă, dar, întâlnind trupe austro-ungare, au luat poziţii pe malul drept al Prutului, de unde au început să bombardeze capitala Bucovinei. Un atac al cazacilor dinspre Zucika (Jucica) a fost respins. Veştile despre sacrificii supreme pe câmpul de bătaie încep cu moartea unui ardelean, profesorul Alexandru Bogdan, care s-a prăbuşit la Zunina, în Galiţia, pe 2 noiembrie 1914, lovit de o grenadă, pe când îşi îndemna ostaşii la atac”[18]. Odată cu retragerea austriecilor, locuitorii mai cu stare încercaseră să părăsească Cernăuţii, dar au fost ajunşi de cazacii generalului Laurentieff şi ai colonelului Mihailovici Şehim şi readuşi, prin zăpadă, ger şi viscol, bătuţi cu cnuturile şi ameninţaţi tradiţional ruseşte: „Pohod na Sibir!”. Războiul se târâse spre sudul Bucovinei, de unde expedia spre Cernăuţi răniţi şi convoaie de prizonieri, „care imediat sunt trimişi spre Noua Suliţă, urcaţi în trenuri şi expediaţi în fundul Rusiei”[19].

 

1915: „Ruşii suferă pierderi mari în Bucovina. Bucureşti. Ziarele din Bucureşti primesc, din Burdujeni: În zilele din urmă, s-au dat, lângă pădurea Rarancea, lupte disperate între trupele austro-ungare şi cele ruseşti. Trupele austro-ungare i-au împresurat pe ruşi, făcând mai multe mii de prizonieri şi au capturat 6 mitraliere şi mult material de război. Între Ţureni şi Noua Suliţă s-au dat, de asemenea, lupte mari, în cari Ruşii au fost respinşi. / Austro-ungarii ocupă Noua Suliţă. Gara Burdujeni. Un funcţionar vamal din Cernăuţi, sosit la prefectura din Suceava, comunică că, vineri, 27 februarie vechi, noaptea, austro-ungarii au ocupat Noua Suliţă şi teritoriul până la graniţa Basarabiei. Până în prezent, ştirea oficială n-a sosit, încă, la prefectura din Suceava, aşa că dau acestea sub cuvenita rezervă”[20]. „La 23 August 1914, regimentul se lupta, acum, la Rarancea, unde a fost prima luptă pe pământ bucovinean. Duşmanul stătea, atunci, cu mare superioritate numerică, aşa-zicând la porţile Cernăuţilor şi năzuia să înainteze spre oraş. Împreună cu bravii glotaşi, bucovineni îi bătură pe Ruşi şi-i siliră să se retragă, prin Noua Suliţă, pe teritoriul rusesc (adică în Basarabia – n.n.). Regimentul cu­ceri, atunci, patru mitraliere, făcu mulţi prizo­nieri şi luă pradă mult material de război”[21]. „Războiul adevărat nu avea să înceapă nici măcar odată cu gerurile cele mari, atunci când trupele ruseşti, aduse, cu trenul, de la Reni, la Noua Suliţă, ocupau poziţii, încă din 4 decembrie 1915, pe aliniamentul Boian-Ţureni, cu intenţia de a năvăli spre Cernăuţi. Trupele austriece, cantonate la Mahala şi la Sadagura, se pregăteau să înfrunte tirurile de artilerie rusească, iar cele cantonate prin partea sudică a Bucovinei au fost retrase[22]. Abia în 4 ianuarie 1916, când ruşii au bombardat vama din Ţureni, începu, cu adevărat, un nou război în ţinuturile bucovinene. Comunicatul oficial rusesc, din 23 decembrie 1915 (5 ianuarie 1916 nou – n.n.), preciza că „luptele din Bucovina devin din ce în ce mai înverşunate, şi armata rusă, respingând contraatacurile, înaintează mereu spre Cernăuţi. Duşmanul a suferit, în această regiune, mari pierderi, care se urcă la 800 de prizonieri şi un mare număr de răniţi şi morţi, lăsaţi pe câmpul de luptă”[23].

 

1917: „Luni, în 7 mai, în ziua de Sf. George, s-a încheiat pacea între Puterile Centrale şi România. Pierderile teritoriale ale României sunt destul de însemnate. Ea pierde întreg teritoriul dincolo de Dunăre, împreună cu coasta Mării Negre. Teritoriul bulgar, anexat de România, în urma Păcii de la Bucureşti, 1913, aşadar Dobrogea Nouă, împreună cu Cadrilaterul, trec, îndărăt, sub stăpânirea bulgarilor, mutându-se frontiera către Dobrogea Veche, mai înspre nord, astfel că ea atinge linia Valului lui Traian. Dobrogea Veche, adică teritoriul cuprins între noua frontieră, către Bulgaria, apoi Marea Neagră şi Dunărea, până la braţul Sf. George, intră în stăpânirea Puterilor Centrale, care, la rândul lor, se obligă de a asigura României o cale deschisă comercială înspre Marea Neagră, pe linia Cernavodă-Constanţa. / Înspre Ungaria şi Austria, se fac numai rectificări de frontieră, în scopul de a le asigura pe acestea, trăgând învăţătură din încercările războiului, din punctul de vedere strategic. Astfel, s-a făcut că, de la Turnu Severinului, până la Vatra Dornei, aşadar de-a lungul frontierei Transilvaniei către România, hotarul a fost scoborât, de pe piscurile Carpaţilor, la poalele lor. Această îngustă fâşie de ţară, care încinge, ca un colan de apărare, lungul frontierei Ungariei către România, are o suprafaţă de mai bine de 5.000 kilometri pătraţi, aşadar ceva mai mult decât jumătate din ţara noastră, Bucovina. Populaţia este rară pe acest teritoriu, acoperit de codri seculari, a căror valoare reprezintă, astăzi, multe miliarde. / Înspre Bucovina, rectificările de frontieră cuprind un teritoriu de 1.800 kilometri pătraţi. În colţul dinspre Transilvania şi Bucovina, noua frontieră duce, de pe muntele Ceahlău, peste Bistricioara şi muntele Bivol, înspre Cornu Luncii. Ea cuprinde satele Borca, Dragoiasa, Şarul Negri, Şarul Dornei, Arinii, Broşteni, Găineşti ş. a. / Înspre est, noua frontieră o ia, mai în jos de Siret, la punctul numit „La Ţară”, şi duce, peste Cândeşti, dincolo de Herţa, la Lunca, de lângă Noua Suliţă. Localităţile mai însemnate, de pe acest teritoriu, sunt: oraşele Mihăileni şi Herţa, apoi Mamorniţa şi Molniţa. Se aşteaptă ca această rectificare în este va fi întregită prin colţul de nord al Basarabiei, care este Cercul Hotinului, astfel că linia frontului, care duce peste Mihăileni şi Herţa, şi-ar găsi continuarea firească în linia Mămăliga-Hotin. / Teritoriul din est se va alătura numaidecât Bucovinei. Ce se va întâmpla cu pământul din colţul întins, dintre Bucovina şi Transilvania, pare a nu fi încă hotărât. Ar fi însă de dorit ca el să se alăture Bucovinei, cu care-l leagă apa Bistriţei, lanţul munţilor şi, îndeosebi, fiinţa populaţiunii, care este una şi aceeaşi”[24].

 

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Sergentul de finanţe, adică vameşul Titus Bancescul, Noua Suliță, rănit”[25]; „Teodor Moroz a fost, în războiul contra Rusiei, soldat şi se afla, în vremea din urmă, în Noua Suliţă Rusească. Acolo ar fi căzut, la 7 august 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Todor Moroz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[26]; „Dimitrie a lui Nistor Moroz, născut la 3 noiembrie 1877, ţăran, cu domiciliul ultim în Mahala, a intrat, cu ocazia mobilizării generale, în armata austriacă, în august 1914, a fost greu rănit, într-o luptă lângă Noua Suliţă, şi a fost transportat în spitalul din Cernăuţi. La prima invaziune a ruşilor, a fost dus de aici, la Turkestan, ca prizonier. În tabăra de la Aleaka, în Turkestan, ar fi murit el, în aprilie 1916, de oftică, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica Moroz, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[27]; „Iosif Rach a lui Wenzel, născut în anul 1899, în Cernăuţi, a fost dus de Ruşi, în Octombrie 1917, cu prilejul retragerii lor, dimpreună cu mai mulţi locuitori din Roşa, în Rusia. În localitatea Gogolina s-a îmbolnăvit şi să fi murit în Octombrie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Wenzel Rach, procedura pentru adeverirea morţii”[28]; „Teodor a lui Ioan Horbatiuc, născut la 8 martie 1870, în Gogolina, ar fi murit, în toamna anului 1915, la Boian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei a lui Toader Horbaniuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[29].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Cercavschi Gavril şi Teofil, Gogolina, com­patroni”[30].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 389

[2] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] DEŞTEPTAREA, Nr. 23/1895, p. 184

[5] În Boian, a cântat Nicolai Toma (Maică, măiculiţa mea).

[6] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 151

[9] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Anul III, Nr. 15 şi 16, Cernăuţi, 20 iulie 1914, pp. 236

[10] Ion Grămadă, Vremuri de bejenie, în Junimea literară, nr. 1-3/1923

[11] Adevărul, nr. 9848 din 12 august 1914

[12] Adevărul din 14 august 1914

[13] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[14] Românul, IV, nr. 183 din 22 august / 4 septembrie 1914

[15] Bucovinenii se refugiază în România – în „Adevărul” din 13 august 1914

[16] Ce se petrece la frontieră – în „Adevărul” din 13 august 1914

[17] Adevărul din 29 octombrie 1914

[18] Viaţa Nouă, III, nr. 148, 15 nov. n. 1914, p. 4

[19] Adevărul, 27, nr. 9951, duminică, 23 noiembrie 1914, p. 4

[20] Românul, V, nr. 53, sâmbătă 7/20 martie 1915, pp. 3, 4

[21] De la regimentul indigen bucovinean, în Viaţa Nouă, IV, nr. 161, din 27 august n. 1915, pp. 1-3

[22] Adevărul, 28, nr. 10311, 23 noiembrie 1915, p. 2

[23] Adevărul, 28, nr. 10342, 24 decembrie 1915, p. 3

[24] Viaţa Nouă, V, nr. 1, 26 mai n. 1918, p. 7

[25] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[26] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[27] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, Cernăuţi 25 ianuarie nou 1921, pp. 18-21

[28] Monitorul Bucovinei, Fascicula 54, Cernăuţi în 13 August nou 1919, pp. 4 şi 5

[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[30] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Nepolocăuţi

 

 

 

NEPOLOCĂUŢI. Satul Nepolocăuţi exista şi în vremea lui Alexandru cel Bun, care-l întărea, în 12 mai 1425, lui Stroici, cealaltă atestare pentru satul de pe malul stâng al Prutului, la confluenţa acestuia cu Ceremuşul, înregistrându-se abia în 28 ianuarie 1665, când este menţionat în hotarnica satului Ivancicăuţi, sat aflat undeva, în nord, dincolo de Orăşeni. În imediata vecinătate a Nepolocăuţilor se află Piedecăuţii şi Oşehlibul, ambele din Ţinutul Coţmanilor, iar dincoace de Prut, pe malul drept al râului, cu Bărbeşti şi Zeleneu, ambele din Ţinutul Văşcăuţilor. În vestul satului se întind ţinuturile, pe atunci poloneze, ale Galiţiei. Prin Nepolocăuţi, ca şi prin Malatineţ, trece Drumul Furilor, localităţile aflându-se pe itinerariul cetelor sau oştilor tătare, moldovene, căzăceşti sau turceşti, care treceau prin foc şi sabie, mult prea adesea, sudul Poloniei.

 

1667: Menţionat, în 10 iunie 1667, şi în hotarnica satului Piedecăuţi, când, printre martori, figurează şi un „Mihailo ot Nipolocăuţi”, satul de graniţă şi de diverse vânturări vrăjmaşe nu a beneficiat de o proprie hotarnică, rămasă ca document, până în 1782, când evidenţele cadastrale austriece menţionează toponime precum Fântâna Moşului, Paharul, Pârâul Alb, Pârâul Vâlhovăţul, înspre Oşehlib şi Piedecăuţi, Valea Vărbouţilor, ţarinile La Cruce, La Izvoară, Păharnă, Pe Podiş, Sălişte şi Sub Deal, Pârâul Camene şi cel al Vărbouţilor.

 

1743: În 28 ianuarie 1743, fraţii Ţopa, adică Lupaşco – ginerele Codreanului, Sandu, Andriaş şi Ilinca – jupâneasa lui Dima – vând partea lor de sat, moştenită de la Nicolai Postelnicescul, vistiernicului Paladi.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Nepolocăuţi, moşie răzeşească, „51 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 1 dascăl, Iani, 3 mazili, Andrei TĂUTUL, Ion TĂUTUL şi Iordachi GHŢINCUL, 4 argaţi ai lui Tăutul, Dumitraşcu, Hlihor, Vasile şi Chiriac, 5 văduve, Aniţa, Gafia, Aniţa HILOTOAI, Tudosia şi Aniţa MOSCĂLIŢA, 2 jidovi, Iancul şi Leiba, 5 case pustii şi 30 birnici, şi anume: Ion HUGKO, Andronic brat ego, Iacob rusul, Simion DASCALIUC, Hrihor BANDASUC, Vasile VASILINCIUK, Hrihor BANDASUC, Andrieş NAUC, Toader NAUC, Timofei OLEINIC, Simion BENDAS, Toader VASILICIUC, Vasile RUSNAK, Ion MANGIUC, Oleksa sin IVAN, Vasile HUŢUL, Ion ŞCAVARCA, Ivan MALENCHI, Ştefan LAZOR, Luca CERNĂUCIANII, Toader moldovan, Vasile rus, Ştefan BIBLIC, Ştefan ciobotar, Ilaş ŞTUFU, Lupaşco GAVRILIUC, Păladi sin MIHAI, Neculai sin MANGIUC, Pintelei PANCO şi Petre vornic. În partea satului Nepolocăuţi, proprietate a familiei răzeşeşti Ţopa, numită Ţopenii, „toată suma caselor” era 16, însemnând 10 ruptaşi, praporcicul Neculai zet ŢOPII, Ion ŢOPA, Grigoraş ŢOPA, Andrei ŢOPA, Vasile ŢOPA, Costandin zet ŢOPA, Dumitraşcu sin Grigoraş ŢOPA, Dumitraşcu brat Ioniţă ŢOPA, Sandul ŢOPA şi Ion sin ŢOPA, 3 argaţi la ruptaşi, Cazimir rus, Panko rus şi Hrihor rus, 2 văduve, Aniţa VASILOAII şi Nastasia, şi 1 jidov, Mihel.

 

1774: În 1774, satul avea 56 de gospodării, iar în 1798 – 98, numărul locuitorilor ajungând, în 1890, la 1.500. Primar era Ciprian Iaworski, iar învăţător, Ioan Terlecki. Preotul satului, Dimitrie Kozatiszczuk, era ajutat, la slujbe, de cantorul Teodor Goreţchi.

 

1785: În 1 iulie 1785, Vasile Ţopa, fiul lui Andrieş Ţopa şi al Fedorii, nepot Gaftonii, fetii Andrienescului, vindea o parte de moşie din Nepolocăuţi (doi stânjeni din apa Prutului până în hotarul Uşihlibului) cumnatului său, Dumitraş Cernăuţeanul, soţul Aniţei, pentru 5 coreţe de orz.

 

1788: Într-o mărturie din 9 octombrie 1788, Iuon Strâşca mare căpitan, Iordachi Perjul mazil, Grigoraş. Tăutul mazil de Vilauce şi Constantin Părvul căpitan confirmau că Ţopenii din Nepolocăuţi sunt Vasile, Alexandru, Nicolai şi Dumitraş, feciorii lui Ion Ţopa, nepoţii de fiu ai lui Sandul Ţopa, apoi Vasile şi Dumitru, fiii lui Sandul Ţopa; Iuon şi Gligoraş, fiii lui Ştefan Ţopa, nepoţii de fiu ai lui Sandul Ţopa. Fraţii Sandul, Ştefan şi Andrieş Ţopa au fost feciorii lui Arsenie Ţopa şi nepoţii lui Mihai Ţopa postelnic, toţi Ţopenii trăgându-se din postelnicii cei mari ai ţinutului Tutovii, ei fiind identici cu Postelniceştii.

 

1796: În 21 mai 1796, fraţii Neculai şi Dumitru Tăutul vindeau lui Enacachi Zota cinci fălci din moşia Nepolocăuţi, „în capul moşiei Oşehlib”.

 

1864: În 11 ianuarie 1864, a început construcţia căii ferate Lemberg-Nepolocăuţi-Cernăuţi, în lungime totală de 267 km, primul tren sosind la Cernăuţi în 15 septembrie 1866.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[2].

 

1873: Biserica nouă Adormirea Maicii Domnului din Nepolocăuţi avea să fie construită, în 1873, de Ioan de PĂUNEL şi de Mihail şi de Vasile de TEUTUL. În 1843, când avea 639 enoriaşi, patron al bisericuţii vechi din Nepolocăuţi era Constantin de PRODAN, postul de paroh fiind vacant. În 1876, patron bisericesc era Ioan de PĂUNEL, paroh fiind Leon TARNAVSCHI, care păstorea 853 suflete. În 1907, paroh era Nicolai de VLAD, născut în 1869, preot din 1897, paroh din 1903, iar cantor, din 1906, Isidor MASICHIEVICI, născut în 1879.

 

1880: „Petrecând vacanţele mari ale anului 1880 în casa părintească din Nepolocăuţi, am fost martor ocular la următoarea scenă. Populaţia satului s-a adunat, în iulie, la primărie, ca să fie trecută în listele de recensământ, ce se făceau în Austria tot după 10 ani. Înainte de a se începe recensământul, pri­marul satului, bunul român, mazilul Vasile Tăutul, luând pe răzeşii satului (circa 50 capi de familie) la o parte, le spuse: „Fraţilor, noi, deşi vorbim, cu oamenii din sat şi unii din noi chiar şi în familie, limba ruteană, totuşi să nu ne în­scriem în listă ca ruteni, căci nu suntem ruteni, ci români (moldoveni). Pe noi ne-a aşezat aici Voevodul Moldovei, Ştefan cel Mare”. Cuvântul primarului a fost sfânt pentru răzeşime. Toţi, afară de unul, licenţiat în teologie şi cu nume istoric românesc, s-au înscris ca moldoveni (circa 200 suflete). Listele însă au fost înapoiate, peste câteva săptămâni, de către prefec­tura din Coţmani, cu ordinul să fie trecuţi toţi răzeşii ca ruteni, pretinzând că limba lor de conversaţie e cea ruteană. Ordinul prefecturii trebuia să se execute, cu toate că, în multe familii (cel puţin 10 din sat), se întrebuinţa încă graiul românesc”[3].

 

1884: Din 1884, avea să fie deschisă o şcoală cu 2 clase[4].

 

1902: „Programul festivităţilor de primire, la intrarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Vladimir de Repta în Archidieceza Bucovinei. Ora sosirii Înalt Preassfinţiei Sale se va publica prin foile locale. La frontiera ţării (peronul staţiunii căii ferate în Nepolocăuţi) primesc şi salută pe Înalt Preasfinţia Sa, Marţi în 5/18 Noemvrie 1902 delegaţii patronilor bisericeşti, ai clerului şi ai mirenilor. După bineventare, Înalt Preasfinţia Sa va porni, cu trenul separat, spre Cernăuţi; în tot drumul acesta, lângă calea ferată îl vor saluta pe noul Archiepiscop şi Mitropolit, în mod solemn, parohii şi poporanii din acele comune, prin al cărora teritoriu trece trenul. La gara din Nepolocăuţi îl vor aştepta pe Î. P. S. Sa protopresviterul Ceremuşului şi cel al Putilei, iară. La gara din Lujeni, protopresviterul Coţmanului, fiecare asistat de preoţii din comunele vecine, cu poporeni şi procesiune”[5].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Nepolocăuţi (Nepolokoutz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe malul stâng al Prutului, la confluenţa lui cu Ceremuşul. Suprafaţa: 11,57 kmp; po­pulaţia: 1.314 locuitori, în ma­joritate ruteni gr. or., restul izraeliţi ş. a. Este în apropiere de drumul principal Sniatin-Cernăuţi, cu care este legat printr-un drum districtual, ce se bifurcă apoi, o ramură apucând la Coţman şi alta la Stauceni. Staţie de drum de fier a li­niei principale Lemberg-Cernăuţi, din care se desprinde aci o ramură, apucând la Vijniţa. Are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică gr. or. La 1776, era în posesia lui Andrei Tăutul. Aci se află vărniţi părăsite. Populaţia germană şi ruteană se ocupă cu munca câmpului şi mai ales cu cul­tura tutunului; izraeliţii, cu negoţul. Comuna posedă 955 hectare pământ arabil, 12 hectare fânaţuri, 7 hectare grădini, 17 hectare imaşuri, 30 hectare păduri. Se găsesc 139 cai, 337 vite cornute, 182 oi, 145 porci şi 9 stupi de albine”[6].

 

1910: În 1910, mai bine de jumătate dintre locuitorii satului Nepolocăuţi erau ruteni, ceilalţi – români, dar şi evrei, stabiliţi la graniţa provinciilor datorită înlesnirilor pentru comerţ.

 

Nepolocăuţi, gara

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 415

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 50

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 24, 1876 p. 79, 1907 p. 108

[5] Tribuna Poporului, Nr. 203, Anul VI, duminică 2/16 noiembrie 1902, p. 2

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 150


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Negrileasa

 

 

 

NEGRILEASA. Menţionată drept simplă poiană la 1742, Negrileasa era un mic cătun al coloniştilor huţani, în 1785, numit Lunca Negrileasa (după numele pârâului, menţionat într-o hotarnică din 1488).

 

1841: În 22 iunie 1841, s-au stabilit la Negrileasa şi nişte ţipteri din Slovacia, colonia lor numindu-se Schwarzthal, numele acestor colonişti fiind, conform registrelor fiscale din 1856, următoarele: Johann Johann ANGER , Josef BAAR , Simon BAIERL ( BAYERLE ), Georg BEER , Martin BENNER ( BÖNA ), Josef BERNHAUSER , Bernhardt BINDER , Josef BINDER , Peter BINDER , Procob BINDER , Georg BRANDL , Georg EISCHPERA ( VISPER ), Wenzel FLEISNER , Ignatz FRIESCH , Franz F UCHS , Johann GRASSEL ( KRASSEL ), Franz GROSS , Josef HASENÖHRL , Anton HOFFMANN , Ambros HOFFMANN , Andreas JUNG , Josef KLOSTERMANN , Johann KNAUS , Wenzel KÜBECK , Josef PILSEL , Michel SCHAFFHAUSER , Wenzel SCHAFFHAUSER , Johann SEEMANN , Jakob TAUSCHER, Johann TAUSCHER , Josef TAUSCHER , Wenzel TAUSCHER (Father), Wenzel TAUSCHER (Son), Josef WEBER , Lorenz WEBER, Jacob WENDLING , Georg WINTER , Karl WUDI ANGER, Josef BAAR, Simon BAIERL (BAYERL), Martin BENNER, Josef BERNA, Bernhardt BINDER, Peter BINDER, George BRANDL, George EISCHPERA, Wenzel FLEISNER, Ignatz FRIECHE, Franz FUCHS, John Grassel (KRASSEL), Joseph HASENOHRL, Anton HOFFMANN, Ambros HOFFMANN, Andreas JUNG, Josef KLOSTERMANN, Johann KNAUS, Wenzel KUBECK, Josef PILSEL, Michel SCHAFFHAUSER, Wenzel SCHAFFHAUSER, Johann SAILOR, Jacob EXCHANGER, Johann EXCHANGER, Josef EXCHANGER, Wenzel EXCHANGER (tatăl), Wenzel EXCHANGER (fiul), Josef WEBER, Lawrence WEBER, Jacob WENDLING şi George WINTER.

 

1876: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Negrileasa a fost construită, din banii Fondului Religionar, între anii 1876-1882, până atunci credincioşii din sat frecventând biserica din Stulpicani. În 1907, preot cooperator era Ioan TONIGARIU, născut în 1871, preot din 1900, iar cantor, din 1904, Alexie BURAC, născut în 1852.

 

1887: În 1887, a fost deschisă în Negrileasa o şcoală cu 2 clase[1].

 

1890: „În şedinţa comisiunii administrative din 5 noiembrie, a raportat domnul deputat baron Eugen Stîrcea că şoseaua din valea Suhei (Bucşoaia, Stulpicani şi Negrileasa) se va construi cu concursul Fondului religionar, de proprietarii interesaţi, apoi cu suma de 3.000 florini, care a rămas din suma preliminată pentru reconstruirea unor şosele din districtul Câmpulung”[2].

 

1894: Informaţii despre românii şi huţanii Negrilesei s-au dat abia în noiembrie 1894, când s-au publicat listele cu săteni „cari au hotărât să ţină calea tresviei”, aceştia fiind: primarul Petre ŞCHEUL, cantorul I. ILIUŢ, Neculai POPA, Nicolai FLOCEA, Mihai I. ŞCHEUL, Petre I. POPA, Dimitrie BABOTĂ, Teodor a DOCHIŢEI, George ŞCHEUL, George ŞINCARIU, Grigore ŞINCARIU, George BARDAŞ, Mihai ŞINCARIU, Petre S. ŞCHEUL, Dimitrie CORELICIUC, Mihai I. ŞCHEUL, George BOICU, Vasile ŞCHEUL, Ioan ŞINCARIU, Andrei ŞCHEUL, George FRUNZĂ, George S. ŞCHEUL, Nicolai T. ŞCHEUL, George BIG, Nicolai G. ŞINCARIU, George M. ŞINCARIU, Dimitrie I. BOICU, George M. BIG, Teodor POPA, Ioan BOICU, Ioan PIŢUC, Nicolai P. ŞINCARIU, Nicolai P. ŞCHEUL, George N. FLOCEA, Mihai I. POPA, Nicolai CRĂCANĂ, George G. POPA, Nicolai S. BIG, Ioan FLOCEA, George N. ŞCHEUL, Ioan G. BOICU, Petre I. ŞCHEUL, George UNGUREAN, Neculai I. ŞCHEUL, Varvara P. ŞINCARIU, Ileana FLOCEA, Tudora MOLDOVAN, Maria a DOCHIŢEI, Ioana G. FRUNZĂ, Ileana BOSANCU, Maria D. BARBOTĂ, aria G. POPĂ, Floarea G. BIG, Nastasia G. BIG, Nastasia M. ŞCHEUL, Aniţa N. BOICU, Maria G. BOICU, Paraschiva BUZILĂ, Paraschiva G. ŞINCARIU, Nastasia G. ŞINCARIU, Ileana M. ŞINCARIU, Maria ŞCHEUL, Aniţa S. ŞCHEUL, Varvara I. POPA, Nastasia V. BOICU, Todosia D. BOICU, Maria D. POPA, Catrina UNGUREAN, Catrina I. BARDAŞ şi Maria I. ŞCHEUL[3].

 

1901, dialectologul Gustav Weigand: „Am petrecut noaptea în casa preotului din Bucşoaia[4], la vărsarea râului din Suha în Moldova. Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[5].

 

1907: Din Comitetul naţional districtual Câmpulung făcea parte şi Petru a lui Toader Scheuleac, din Negrileasa, preot econom la Slătioara[6].

 

1907: În 8 aprilie 1907, după o întrunire electorală eşuată la Stulpicani, „văzând domnii Onciul, Tonigar şi Sologiuc că aici au păţit ruşine, au plecat spre Negrileasa, unde dl învăţător a tost vorbit ca să le iasă înainte nişte călăreţi, dar, mergând până în sat, n-au întâlnit pe nici un întâmpinător. Ajungînd domnii până la şcoală şi văzând că la şcoală nu s-a adunat nimene, au dat ei la copii bani, 5 coroane, şi i-au lăsat să meargă pe acasă, să spună la părinţi ca să vină la comună, că a venit deputatul ţării. Ba şi pe poliţai l-au scos să bată doba şi să strângă oamenii, care cum i-a întâlnit, le-a poruncit şi dl Sologiuc, şi părintele Tonigar să meargă la cancelaria comunală, că a venit un domn mare, să le zică ceva, şi s-au aflat oamenii care au ascultat de poruncă. Şi învăţătorul, întâlnind nişte oameni, mergînd cu lemne spre casă, i-a început a batjocuri, de ce nu merg la cancelarie şi a-i întreba că pentru cine vor glăsui la alegere. Şi începând dl Onciul a spune ce a spus şi la Stulpicani şi că le-a face drumuri bune, ţăranii au răspuns că ei au drumuri şi i-au spus verde în faţă vorbă rătezată că ei s-au prins pentru dl Stefanelli. Dar candidatul Onciul, văzând de acestea, s-a supărat foc şi s-a dus. petrecut de Sologiuc şi Tonigar, care încă erau foc supăraţi”[7]. „În Negrileasa, a strâns ciobanul Tonigar (în sensul de „păstor”, Tonigar fiind preotul satului n. n.) câteva oi nevinovate şi l-au ascultat cu capul în piept pe Onciul. Vrednicul preot a voit să-şi spele obrazul pentru trânta ce a tras-o în Stulpicani”[8].

 

1907: Cine e Bellegarde acesta, care a pu­tut obţine un succes atât de frumos, în cel mai conştient cerc electoral românesc?, vor întreba mulţi. Bellegarde e neamţ de origine romanică, om cu mare avere; venit, de câţiva ani, ca prefect la Câmpulung, şi-a câştigat, prin purtarea sa blândă cu ţăranii, prin jertfele materiale ce le-a făcut (ca epitrop a o mulţime de copii orfani, a scăpat de ruină o mul­ţime de gospodării ţărăneşti, plăteşte permanent un avocat pentru ţă­rani, scurt a făcut minuni) încrederea ţărănimii, părăsită de conducătorii ei şi tratată brutal de administraţie. N-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura; a părăsit, îndată ce s-a decis să primească candi­datura, judeţul şi a petrecut, până câteva zile înainte de alegeri, la Viena; când s-a întors în ţară, însă, n-a trecut pe teritoriul districtului Câmpu­lung, credincios cuvântului dat, până după alegeri. Contra lui n-a putut răzbi nici unul dintre candidaţi, nici chiar Onciul, care se bucură desi­gur de multe simpatii în district, căci pentru acela (pentru Bellegarde – n. n.) au agitat faptele sale şi cei mai buni agitatori ai maselor: ţăranii înşişi. Se povesteşte că ţăranii din Câmpulung au inundat comunele cercului electoral şi au agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde”. Iar la Negrileasa, Bellegarde a câştigat 98 de voturi, Onciul – 43, iar Stefanelli – 9, Negrileasa câştigându-şi dreptul de a intra în legenda victoriei „cinstei muntenilor” asupra „domnilor”[9].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Paraschiva a lui Gavril ŞINCAR (36 ani în 1908), Ioana a lui Grigori BRÂNZĂ (60 ani în 1908) şi Petrea a lui Ioniţă POPA (24 ani în 1908) din Negrileasa.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Negrileasa (sau Lunca Negrileasa), comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe pârâul cu acelaşi nume, afluent al pârâului Suha. Suprafaţa: 31,36 kmp; popu­laţia: 718 locuitori, dintre care 3 părţi români şi o parte germani, izraeliţi, ruteni, po­loni şi alţii; religia gr. or. pentru majoritate. Se compune din satul Ne­grileasa propriu-zis, din cătu­nele Clădita Mică şi Secătura, precum şi din târla Arşiţa Giugei. Comunică cu valea Suha şi cu drumul districtual Bucşoaea-Ostra, ce trece pe acolo, printr-un drum rău întreţinut. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, constituia numai un grup de case, aşezat pe teritoriul comunei Stulpicani, şi era proprietatea mănăstirii Voroneţ. Aci se găseşte o fabrică de scânduri cu 6 gatere. Populaţia se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari şi mai ales cu exploatarea pădurilor. Comuna posedă 30 hectare pământ arabil, 388 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 393 hectare imaşuri, 2.257 hectare păduri. Se găsesc 48 cai, 301 vite cornute, 4.100 oi, 147 porci şi 75 stupi de albine. Negrileasa, afluent al pârâului Suha, răsare pe teritoriul Moldovei în dosul culmii Baiaşescul şi, pri­mind în cursul său pârâiaşul Runcul, udă satele Schwarzthal şi Negrileasa şi formează o vale destul de largă, vărsându-se în Suha, aproape de gu­rile pâraielor Frăţeşti, Ostra şi Gemine, lângă comuna Slulpicani, districtul Câmpulung”[11].

 

1916: Colecta pentru cei amputaţi şi orfanii celor căzuţi în luptă l-a avut ca erou al faptei comunitare şi pe genistul din Arbeiter Abtig I/41, Steuleac George (probabil Scheuleac – n. n.), din Negrileasa, care a dăruit 1 coroană[12].

 

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru Vadul Negrilesii şi Negrileasa” („Spar-Darlehenskassenverein für Schwarzthal u. Negrileasa”) următoarele schimbări: membrul în direcţiune Albert Meier şters; vice-directo­rul Mathias Hoffmann introdus”[13].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Stulpicani făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Alexie Petre Flocea, agri­cultor, Negrileasa”[14].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[15], următorii învăţători şi învăţătoare: Petroşcă Grigore, comuna Negrileasa Vadul, jud. Câmpulung, media 7,33”.

 

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Straja”, comuna Negrileasa, judeţul Câmpulung.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[16], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Ciocârlan Ioan, de la Negrileasa, la Breaza-Pârâu; Mihalescu Natalia, de la Negrileasa, la Cârlibaba”.

 

1949: Învăţământul elementar, ciclul I[17]: Brădăţan Ioan, director la Şcoala elementară Negrileasa; Corleciuc Straton, director la Şcoala elementară Negrileasa, Vad.

 

 

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 55, 1876 p. 51, 1907 p. 99

[2] Revista Politică, Nr. 22, Anul V, 15 noiembrie 1890, p. 2

[3] DEŞTEPTAREA, Nr. 22/1894, p. 174

[4] La Bucşoaia, au cântat Domnica Grigoraş, de 55 ani (Frunză verde de-alunică), şi Nicolai a lui Petrea Flocea (41 ani).

[5] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[6] Apărarea Naţională, Nr. 20, Anul II, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 3

[7] Apărarea Naţională, Nr. 32, Anul II, duminică 28 aprilie stil nou 1907, pp. 1, 2

[8] Apărarea Naţională, Nr. 33 şi 34, Anul II, sâmbătă 4 mai stil nou 1907, p. 2

[9] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 149, 150

[12] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 6

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[15] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[16] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[17] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Negostina

 

 

 

NEGOSTINA. O parte a moşiei târgului Siret, cea dinspre sud, a fost dăruită, în 1747, de Ioan Mavrocordat Vodă lui Constantin Sturza pentru a înfiinţa, acolo, un sat. Dar satul se înfiinţează, cu 37 familii de colonişti ruteni, abia în 1779, numărul coloniştilor sporind, până în 1784, când satul era trecut în tabelul parohiilor bucovinene drept Negrişeni, după numele moşiei, la 58 familii. Partea din Bucovina a satului Negostina s-a numit Verpole, iar cea din Moldova, Rudeşti.

 

1798: În 13 august 1798, Iordachi Ramadan şi jupâneasa Smaranda, care stăpâneau o jumătate din satul Negoscina, obţinută la schimb cu Vasile Niculce (care o avea de la ruda soţiei sale, Constantin Sturza), vindeau partea lor de sat baronilor armeni Nicolai şi Iacob Kapri de Mărăţăi, feciorii lui Andrei Kapri, pentru 30.000 florini. Baronii Kapri vor vinde jumătate din satul Negostina, partea de jos, pentru 15.000 galbeni turceşti, în 23 aprilie 1806, lui Mihai, fiul lui Hagi Iosef Panicevici.

 

1826: Panicevici va lăsa, prin testament, partea de jos a satului Negostina, în 12 iunie 1826, lui Andrieş Capri, fiul cumnatului său, Nicolai Andrieş Capri, pe care îl adoptase şi crescuse de mic copil.

 

1843: Biserica Sfântului Dimitrie din „Negoştina” sau „Negrişeni” a fost construită, între anii 1883-1885, de baronul Andrei KAPRI, de feciorii lui, Nicolai şi Dominic, fiind dotată cu un iconostas de Antonia KAPRI., pe locul unei bisericuţe vechi, cu acelaşi hram, aflată, în 1843, când avea 735 enoriaşi, sub patronatul lui Andrei KAPRI, paroh fiind Theodor DRACINSCHI. În 1876, când avea 1.215 enoriaşi, biserica se afla sub patronatul lui Dominic KAPRI, paroh fiind Ioan GRAMATOVICI. În 1907, patron bisericesc era evreul Emil ADELSBERG, paroh fiind Vladimir HACMAN, născut în 1860, preot din 1886, paroh din 1897, iar cantor, din 1905, Ioan SMOCOT, născut în 1879.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[1].

 

1885: O şcoală cu două clase avea să fie deschisă la Negostina, în 1885, odată cu biserica nouă[2].

 

1890: După o perioadă de timp, în care s-a numit Neguşcina, Negurscina, Negursina sau Negortschina, Negostina capătă vigoare, ajungând, în 1890, la o populaţie de 1.308 locuitori. Învăţător era Eustachie Strişca, paroh – Ioan Gramatovici, iar cantor bisericesc – Dimitrie Smocot.

 

1891: O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Ioan alui Grigori GRAMATOVICI, paroch în Negoştina”, conţine următoarele nume de localnici: Mihaiu MIHAILIUC, învăţătorul Entichie de STRIŞCA, cantorul Dimitrie SMOCOT, Andreiu GHEORGHIAN, Dimitrie GRIGORAŞ, Ioan alui Mihaiu SEREDENCIUC, Vasile BEJENARIU, , Grigori SAUCALIUC; Mihaiu ZEBRENIUC, Vasile alui Andreiu VOLOŞCIUC, Vasile alui Onofreiu ANDRICIUC, Vasile alui Andreiu FRASENIUC, Dimitrie ZEBRENIUC, Miron COZARCIUC, Teodor CHIDEŞA, Dimitrie FEDIUC, Mihaiu COSTENIUC, Petrea ZEBRINIUC, Mafteiu HRIHORCIUC, Georgi alui Toader CHIDEŞA, Ilie CLEM, Teodor HARASEMIUC, Constantin SERDENCIUC, Vasile HARSEMIUC, Ignatie HARASEMIUC, Iacov HRIHORCIUC, Vasile BILEŢCHI, Ignatie COSTENIUC, Cornelie MANDIUC, Ioan CARPIAC, Eudochia GORAŞCIUC, Zoiţa RIJCIUC, Maria FRASENIUC, Ana SERDENCIUC, Eudochia FRASENIUC, Zoiţa ZEBRINIUC, Varvara BILEŢCHI, Elena TANASICIUC, Sofia MANDIUC, Eudochia CHIDEŞA, Maria GRIGORAŞ, Ana CLEM, Maria FRASENIUC, rina FEDIUC, Domnica BEJENARIU, Acsenia GRIGORAŞ, Titiana RIJCIUC, Achelina GRIGORICIUC, Paraschiva FEDIUC, Maria, soţia lui Petru GRIGORAŞ, Ioan VOLOSCIUC, Vasile alui Emilian BILEŢCHI, Ilie FRASENIUC, Ana, soţia lui Teodor BILEŢCHI, Vaselina ABRAMIUC, Vasile CLEM, Irina SAUCALIUC, Maria BILEŢCHI, Maria HARSEMIUC, Paraschiva COZARIUC, Ioan GRIGORAŞ, Ioan ZEBRINIUC, Paraschiva SERDENCIUC, Gavril COROLIUC, Maria DASCALIUC, Maria COZARIUC, Maria alui Dumitru SCINEC, Zoiţa BEJENARIU, Nastasia SERDENCIUC, Alexandra FRASENIUC, Teodosia ANDRICIUC, Acsenia SERDENCIUC, Nastasia ARICIU, Domnica COROLIUC, Ioan CHIDEŞA, Maria BEJENARIU, Maria GRIGORICIUC, Dumitru VERDENCIUC, Niculaiu ZEBRENIUC, Ştefan HÂRLEŢU, Grigori ZEBRINIUC, Ioan alui Ştefan SEREDENCIUC, Ioan alui Petru GRIGORICIUC, Teodot GRIGORAŞ, Domnica SERDENIUC, Domnica, soţia lui Domiţian ZEBRINIUC, Dimitrie TANASICIUC, Ciprian MANDIUC, Ioan alui Nichita HARASEMIUC, Mihaiu alui Ion FEDIUC, Georgi alui Ştefan ANDRICIUC, Ana GRIGORAŞ, Eufemia ABRAMIUC, Zoiţa COSTENIUC, Ioachim VOLOŞCIUC, Grigori GRIGORICIUC, Sofia FRASENIUC, Teodor alui Constantin ABRAMIUC, Vasile alui Ion VOLOSCIUC, Nastasia CHIDEŞCIUC, Nastasia COSTENIUC, Maria, soţia lui Georgi alui Vasile Fediuc, şi Eudochia CLEM[3].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Negostina (odinioară Negrişeni), comună rurală, districtul Siret, aşezată pe pârâul Soloneţ, afluent al râului Siret, la Sud de oraşul Siret, lângă hotarul ţării cu România. Suprafaţa: 9,68 kmp; popu­laţia: 1.210 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Negostina, care, îm­preună cu târla Ratuş, numără 1.189 locuitori, şi 2). din ferma Odaia. Este străbătută de drumul districtual Siret-Hatna; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o bise­rică parohială, cu hramul „Sfântul Dumitru”. La 1776, era numai un te­ritoriu, numit Negrişeni, pe care, în 1779, s-a aşezat o colonie de ruteni, ce au înfiinţat comuna de azi Negostina. La 1780, a fost unită cu oraşul Siret. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.232 hectare pământ arabil, 159 hectare fânaţuri, 19 hectare 50 ari grădini, 42 hectare imaşuri şi 28 hectare pădure. Se găsesc 62 cai, 313 vite cornute, 155 oi, 270 porci şi 24 stupi. Negostina, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 5,66 kmp; popu­laţia: 118 locuitori ruteni, iz­raeliţi şi poloni. Se compune: 1). din moşia Negostina propriu-zisă, cu 3 case şi 12 locuitori, şi 2) din ferma Odaia”[4]. „Odaia, fermă pendinte de moşia cu administraţie particulară Negostina, are 106 locuitori”[5].

 

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Infanteristul Dumitru Hrihorciuc, Negostina, Reg. 80, mort”[6]; „Infanteristul Vasile Carpiuc, Negostina, Regimentul 22, rănit”[7]; „Simion Kideszczuk din Negostina a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste, şi a plecat în campanie. În luna decembrie 1914 a picat pe frontul rusesc. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Mariei Kiseszczuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[8]; „Filip a lui Andrei Fediuc, născut în Negostina, la 11 octombrie 1887, a plecat, în august 1914, la război şi ar fi murit, într-o luptă din Carpaţi, în toamna anului 1915. De atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea lui Andrei Fediuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9]; „Tichon a lui Vasile Goraszczuk, născut la 23 august 1887, în Negostina, a luat parte, ca participant al războiului mondial, la luptele de lângă Hamionka-Strumilowa şi ar fi murit aici, la mijlocul lui august 1915. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Eufrosinei Goraszczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10].

 

1919: Deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, numea în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, şi un cârciumar celebru din Negostina: Joachim Voloşciuc[11].

 

1920: Deciziune de expropriere No. 289/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 424, Bălcăuţi şi Negostina, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 151 ha 34 a 03 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[12].

 

1940: 1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[13]: Clipa Ioan, cizmar, domiciliat în Negostina; Frasiniuc Teodor, tâmplar, domiciliat în Negostina; Donenfeld Sigmund, curelar, domiciliat în Negostina.

 

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,încredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[14]: Ghiliceanu Octavian, seria 1938, media, 7,40, numit în comuna Negostina, postul II, jud. Rădăuţi.

 

1942: Se retrage naţionalitatea română, pe baza dispoziţiunilor art. 41, punctul 2 din legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 Ianuarie 1939[15], cu modificările ulterioare, următorilor locuitori, care au plecat din ţară în mod clandestin şi fraudulos, indiferent din ce cauză, sau au părăsit ţara pentru a se sustrage îndeplinirii serviciului militar sau oricărei alte îndatoriri, în legătură cu apărarea naţională: Glatter Abraham, înscris în registrul de naţionalitate al comunei Negostina, judeţul Rădăuţi; Cazaciuc Nicoale, Grigoraş Ioan, Seredenciuc Nicolae, toţi din comuna Negostina, judeţul Rădăuţi.

 

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Negostina”, comuna Negostina, judeţul Rădăuţi.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[16], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Turleanu Petru, de la Vaşcăuţi, la Negostina; Cireadă Gheorghe, de la Negostina, la Miliţăuţi; Sălceanu Dumitru, de la Negostina, la Frătăuţii Noi, Căpreni; Vasilovici Virginea, de la Voevodeasa, la Negostina; Sălceanu Victoria, de la Negostina, la Frătăuţii Noi, Căpreni”; „Sălceanu Dumitru, de la Sinăuţii de Jos, la Negostina, post aproape de soţie, învăţătoare”[17].

 

 

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 37, 1876 p. 36, 1907 p. 133

[3] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 5/1892, p. 6

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 149

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 154

[6] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[7] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 87, Cernăuţi în 11 Decemvrie nou 1919, pp. 6-8

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[13] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[14] Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele

[15] Monitorul Oficial, Nr. 137, 12 iunie 1942, pp. 4895 şi următoarele

[16] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[17] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911


Pagina 20 din 56« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »