Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cuciurul Mic

CUCIURUL MIC. Aflat în ţinutul Coţmanilor, între Valeva, Vaslăuţi, Boianciuc, Iucăuţi, Verbăuţi, Cuciurul Mic are parte de atestare documentară, sub numele de Cuciurău, în 23 februarie 1448, când Roman Vodă, aflat la Colomeea, întăreşte lui Didrih Buceaski satele Cuciurul, Iurcăuţi, Verbouţi, Vasilăul pe Nistru, satul lui Boris şi satul Lenţovici (Lenţeşti).

În 19 septembrie 1436, este menţionat boierul Boris Cuciurovschi, cel care pare să fi fost primul stăpân al satului Cuciurul Mic.

În 11 iunie 1602, satul Cuciurul Mic, cumpărat de Iuraşco, de la Ilie, fost vameş, era întărit copiilor lui Iuraşco, Onciul Iuraşcovici, Toader şi Mărica, jumătate de sat urmând să fie confirmată, în 10 august 1651, nepoatei lui Iuraşco, Antimia, fata lui Danovici.

În 12 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întărea lui Mihail Tăutul „giumătate de sat de Cuciur micu cu locu de hăleşteu în ţarină, care el ş-au cumpărat de la Ionaşco, ficior lui Stroici logofătul”.

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Irimie a fost… satul Cuciur şi Denisiuca”.

În 1637, Ionaşco, fiul lui Gafton şi al Gaftonii, unchiul lui Coste Jadovan, vinde nepoţilor săi, Miron şi Costin, fiii lui Sava, partea lui din Cuciur, „cu eleşteu şi cu loc de moară şi cu fânaţe… cu loc în vatra satului”, pentru 50 taleri, martori fiind, pe lângă alţi „oameni buni”, Isac Cocoran, Pătraşco Ţintă, Ionaşco Pilat, Vasilie postelnicel, Gheorghiţă fiul lui Podescu, Toader Grama, Pătraşco Ciornohuz, Vasilie fiul lui Dumitraşco, Matiaţ fiul popii din Berbeşti, Ionaşcu Drăghici, Vasilie fiul lui Drăghici, Toader fratele lui Drăghici şi Vasilie Lastiuca.

În acelaşi an 1637, Coste Jadovanul din Pleşeniţa vinde nepoţilor săi, Miron şi Costin, feciorii lui Sava de Pleşeniţa, a patra parte din Cuciurul Mic şi 4 jirebii din satul Prelipce. Miron şi Costin cumpără, în 1 aprilie 1646, şi părţile de sat şi moşie ale verilor lor, Coste şi Ionaşcu, feciorii Gaftonii Jadovanul, obţinând uric în 15 mai 1646.

În 30 august 1725, Mihai Racoviţă Vodă întărea lui Grigoraş Păunel „trei părţi pe care le-a arătat din satul Valeva, jumătate de sat de Cuciur şi câteva părţi din moşia Prilipce, jumătate de sat Verbăuţi, a pastra parte de sat Bărbeşti… aşijderea să fie volnic să ia de a zecea din a treia parte de sat de Lucavăţ şi dintr-o parte a unei poieni zisă Panca, care este la apa Siretului”.

În 27 august 1742, Ştefan Tabără din Cuciur fusese trimis să vândă „păine (recoltele) lui Manoli, ficior Pisăroae ci estei acolo, la Cuciur, pentru că au vinit Ştefan Tabără şi niau adus carte de gospod ca săi plinim cheltuiala ci au cheltuit la Eşi, giudicăndusă cu dumnialui Ion Neculce vornicul pintru moşie lor Cuciurul, dila răzeşii lui din Cuciur, di cari ne arată şi cătă cheltuială au făcut, 12 lei în opt săptămăni ci au şăzut la Eşi”. Manoli promisese să întoarcă lui Tabără cheltuiala, la promisiune fiind „şi oamini martori din Cuciur, anumi Oanci umblător, şi Gligoraş vornic, şi Anton Cazacul”.

În 23 septembrie 1745, Gligore Corne şi jupâneasa Sandală, fata lui Constantin Săvăscul, precum şi copiii lor, Ursu şi Ioan, vindeau feciorilor lui Ilii Săvăscul, Gheorghi şi Sandul, pentru 27 lei, din Cuciurul Mic „acea moşioe noo de cumpărătură, ce-au fost cumpărat moşul nostru, Costin Săvăscul, de la Coste Jadovanul şi de la Ionaşco, nepot Jadovanului”.

În 4 august 1747, Ştefan Miclescul vinde lui Sandu Sturza jumătate din satul şi moşia Cuciurul Mic.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Cuciurul Mic, moşia vistiernicului Constantin STURZA, „64 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Andrii şi Ioan, 2 dascăli, Toader şi Sauca palamar, 4 scutelnici, Timofei şi Timco ai lui Georgi SĂVĂSCUL, Hrihor şi Ivan ai lui Vasile ONCIUL, 4 răzeşi, Neculai ONCIUL, Gavril ONCIUL, Ilie ONCIUL şi Vasile ONCIUL, căpitan de volintiri, 7 şliahtici, Ioniţă FALIŞ, Ioniţă nepot BRÂNZAN; Vasile ŢOPA, Giorgie SMOLINSCHI, Giorgie SĂVĂSCUL, Toader NALIVAICO şi Tănase TĂUTUL mazil, 2 umblători, Toader COJAC şi Andrei COJAC, 2 vădane, Paraschiva şi Maria, 2 marchitani, Costandin şi Anton, 5 jidovi, Herşko, Leiba, Moşko, Benko şi Moşko, şi 34 birnici, adică: Vasile ZOTA, Ivan BORODA, Mihailo NEGRICI, Pricop CATANĂ, Ivan văcar, Ignat MARTINIUC, Alecsa rusul, Georgie DUPLIN, Tănasâi DUPLIN, Hrihor CALANCE, Ion STRATINCIUK, Ilaş CALANCEA, Simion DUPLIN, Nichita CIURNIŢA, Tudosii vătăman, Ion scripcar, Hrihor HUŢUL, Mihailo TRIHUB, Ignat TRIHUB, Dumitru sin MITROFAN, Nichita MITROFAN, Ivan MOSTOVEI, Neculai MACOVEICIUC, Vasili MACOVEICIUC, Vasili CALAHUB, Vasili ŢÂHANCIUK, Tănasii LAZBODA, Toader ROMAN, Grigori BAIOR, Toader BRÂNZARI, Ion BRÂNZEI, Neculai DUBIŞCA şi Ivan rus.

În cătunul Vaslăuţi, „toată suma caselor” era 104, însemnând 2 popi, Vasilii şi Georgii, 2 dascăli, Andronic şi Vasilii palamar, 11 scutelnici ai paharnicului HURMUZACHI, Gavril volintirul, Mărian rus, Luchian herghelegiu, Toader cojocar, Petre rus, Vasile pânzariul, Nichita prisăcar, Pavlo scutariul, Hrihor ciobotar, Georgii GUŞATUL şi Tănasă BOCIUCU, 5 slugi ale paharnicului HURMUZACHI, Miron chitariul, Lupul CIOCOIUL, Vasili NOVAC, Ilie CIOCOIUL şi Ion MALIN, 6 văduve, Odochia, Marusa, Iliana, Paraschiva, Aniţa şi Nastasia, 2 jidovi, Moşko şi Leiba croitoriul, 13 case pustii şi 63 birnici, adică: Vasilie vornic, Vasilie TVERDOHLEB, Vasili DUMITRACHI, Ion sin ANTON, Miron cojocar, Fedor zet JÂRINSKI, Andrei zet JÂRONEŢ, Ivan DUMITRUCHI, Vasilie sin IVAN, Ivan JÂROVEŢU, Anton HUŢUL, Luchian BABII, Macsin ZAHARIA, Hrihor ZAHARIA, Tănasă zet CORCODUIC, Andrei LISĂI, Mihai PIDLIUBNII, Sauka rus, Ivan zet HUPCHII, Toader BASU, Grigore zet strugar, Neculai BABII, Ivan SĂMENIUC, Simion olar, Ivan rotar, Ilie DUDULIAC, Ion PRESCORIANU, Petre SAIHAŞ, Tănasă COIŢAN, Ion sin COIŢAN, Simion CODRIAN, Mihailo HUBCA, Georgie CODRIAN, Antohi CODRIAN, Iosif pânzar, Ion zet COIŢAN, Hrihor FUNAR, Ivan LISĂI, Gavril brat LISĂI, Petre sin COSTIN, Ion RĂPUJINSKI, Ştefan RUMII, Marko rusul, Anton rusul, Hrihor zet COSTĂN, Vasilii văcar, Panko rus, Simion NEDELCO, Grigoraş NEDELCO, Luchian RÂBKA, Ignat sin STRATEICIUC, Alecsa MACSINCIUC, Ion HATMANIUC, Nechifor sin STRATEICIUC, Vasili STRATEICIUC, Miron nepot strugar, Ion sin FRIPTUL, Dănilă CURNEŞANU, Dumitru ŞANDRIUC, Ivan GERMAN morar, Simion HATMAN, Gavril sin MACSIN şi Nechifor CONDRIUC.

În 1775, Cuciurul Mic, din Ocolul Nistrului, avea 3 mazili, 6 răzeşi, 2 popi, 60 ţărani şi 1 umblător.

1780: „Din luminata porunca Mărie tale, Doamne, fac înştiinţare, cu aceasta mărturie a me cătră Măria ta. Cinstit răvaşul Măriei tale am luat şi cele ce-m scrie Măria ta am înţăles, viind de faţă Toader Pietariul şi cu Ilie Vlaico, pentru partea de moşie ce au de zestre, în Cuciur-mic, şi în sat, în Broscăuţ, care s-au aflat acum că-l stăpâneşte săngur Ilie Vlaico, iar lui Toader Pătar nimica parte nu face, arătănd  Ilie Vlaico cum că au fi dat altă zestre el pentru vinitul acei părţi de moşie, iar Toader Pietariul au arătat cum că el n-au luat din casa lui Ilie Vlaico, ci au luat din casă socrului său, de la popa Simion din Vilauvce, cu toate cu căte sănt pe soţul lui, şi am întrebat pe Ilie Vlaico de are vreo scrisoare sau oameni marturi, cum că au dat altă zestre pentru vinitul moşiei. Vlaico au răspuns cum că n-are nici un fel de mărturie, văzând eu că n-are Vlaico nimica la mână, aşe am socotit că este cu drept, nici Vlaico să nu deie, pe anul trecut nimica din vinitul moşiei, ci pentru zestre să fie acei ani trecut căt au stăpânit, iar de acum să se înpartă în giumătale, în Cuciur şi Broscăuţ, fără nici o pricină, că aşe am socotit, cu această mărturie, înştiinţând pe Măria ta, iar hotărârea cea de săvărşit rămănă la înaltă încelepciune a Mărie tale. A Măriei tale plecat şi gata la poruncile Mărie tale. / 17…? / Nicolai Onciul”[2].

În 1843, biserica Sfântul Nicolai din Cuciurul Mic, construită, în 1820-1821, de Ignatie ANTONIEWICZ, restaurată în 1888, cu 1.361 enoriaşi, patronată de Ignaz von ANTONIEWICZ, era slujită de parohul George TOMIUC. În 1822, George şi Alexandru TABORA, Mihail BORCEA şi Alexandru ONCIUL au construit, la Cuciurul Mic, biserica Sfântul Nicolai, cu rang de filială în parohie, restaurată în 1885. În 1876, biserica din Cuciurul Mic, cu 2.014 enoriaşi, patronată de Anton von JACUBOWICZ, era slujită de parohul Paul JAWOROWSKI. În 1907, patroni bisericeşti la Cuciurul Mic erau Ioan IAKUBOWICZ şi Nikolai STEHAN, parohia, cu cele două biserici, fiind condusă de parohul Emilian GRIBOWSKI, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1877, cantor fiind, din 1903, Alexandrer MASSIKIEWICZ, născut în 1862.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

În 1883, a fost construită biserica de lemn, cu hramul Sfântului Nicolae.

1887: Şcoala cu 5 clase, din Cuciurul Mic, funcţiona din toamna anului 1887[4].

1894: Familiile răzeşeşti din Cuciurul Mic, în 1894, erau: BRĂIESCU, ALBOTA, TUTUESCU, GÂZĂ, PALADI, STRATULAT, MINTICI, ZOPPA, ŢÂNTĂ, BRÂNZAN, PĂDURE, ISCULESCU, POCLITAR, BEJAN, FRUNZĂ, VLAICU şi VLAD. Dintre aceşti răzeşi, aveau copii la şcoala din Cernăuţi Ilie alui Constantin ALBOTA, Niculai şi Constantin ai lui Teofil ZOPPAConstantin alui Vasile ISCULESCU, Ilie alui Eugen STRATULAT şi Dumitru alui George POCLITAR[5].

1896: O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de preotul Emilian GRIBOVSCHI, menţionează următoarele nume de localnici din Cuciurul Mic: Leon ONCIUL, George PALGIE, Ilie PALGIE, Ioan IVANOVICI, Dimitrie TOTOIESCU, Alexandru MISZIKIEWICZ, Trifon STRIŞCA, Ioan TOMORIUG, Gavril PRODAN, George POCLITAR, Ioan COCOREAN, Dimitrie TOMORUG, Alecu ONCIUL, Mihail PRODAN, Nicolai TOMAŞEVSCHI, Andronachi TOMIUC, Gaficena ZOPPA şi Mortco SANDMANN[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cuciur Mic (Kuczurmik), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe ambele părţi ale pârâului Cuciur, între comuna Verbăuţ, la Nord, şi hotarul cu districtul Cernăuţi, la Sud. Suprafaţa: 15,55 kmp; po­pulaţia: 2.326 locuitori ruteni gr. or. şi puţini izraeliţi. Este străbătută de drumul principal Cernăuţi – Noua Suliţă, din care se desprinde aci o ramură, apucând spre Zaleszczyki (Galiţia). Are o şcoala populară, cu o clasă, şi 2 biserici, dintre care una parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, iar cealaltă, filială cu acelaşi hram, zidită în 1822, de proprietarii Gheorghe şi Alexandru Tabora, Mihail Borcea şi Alexandru Onciul. La 1776, o jumătate din această comună era proprietate a Marelui Vornic Constantin Sturdza, iar cealaltă jumătate era stăpânită de mazilii Tănase Tăutul şi Neculae Onciul. Prima menţiune despre această comună este făcută într-un hrisov, ce datează din 12 August 1654. În anii 1766-1767, s-au aşezat aci ruteni, emigraţi din Galiţia. Populaţia se ocupă îndeo­sebi cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.551 hectare pământ arabil, 79 hectare fânaţuri, 24 hectare grădini, 190 hectare iz­laz, 292 hectare pădure şi 12 hectare heleştee. Se găsesc 170 cai, 573 vite mari cornute, 299 oi, 178 porci şi 28 stupi. Cuciur Mic, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 6,90 kmp; po­pulaţia: 131 locuitori ruteni gr. or. şi poloni”[7].

1913: „În Cuciurmic, patronii bisericii sunt moştenitorii lui Ioan Iacubovici şi Nicolai Ştehan cu mai mulţi mazili, deci toţi români. Biserica parohială e clădită de marele proprietar Ignatie Antonovici; biserica filială, numită biserica răzeşească, e clădită, în 1858, de Mihail cavaler de Varterasievici (armean din neamul Prunkul – n. n.) şi Nicolai de Vlaico, mazil, iar patronatul îl are familia Vlaico şi Varterasievici”[8].

1914-1918: „Ştefan a lui Grigori Pocropevnei, născut în Cuciurul Mic, la 24 decembrie 1881, chemat sub arme, în august 1914, ar fi picat în lupta de la Halicz, în toamna aceluiaşi an. Până în prezent, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ecaterinei Pocropevnei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Zastavna  făcea parte şi „Reprezentantul Băncii regionale: Leon Onciul, agricultor, Cuciurul Mic”[10].

1919: Printre cei mai vestiţi şi respectaţi cârciumari ai Bucovinei se numărau şi „primarul din Cuciurul-Mic Jacov Burda, comisarul gărzii financiare Carol Swoboda, secretarul districtual Xaver Botuszanski, administratorul de percepţie Emil Schneider şi pe primarul din Vasilău Julian Balasinowicz[11].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ag. 44 Cuciurmic I/4. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Zastavna, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 95, Cuciurmic, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, proprietatea dlui Johann Michael Iacubovici, în suprafaţă de 56 ha 89 a 31 mp, în folosul „Fondului de pă­mânt bucovinean”, a devenit definitivă”[12].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[13], următorii învăţători şi învăţătoare: Săbău Letiţia, comuna Cuciurul Mic, jud. Cernăuţi, media 8,33”.

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[14]: Trocaline Leon, comuna Cuciurul Mic, media 8.50”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 420

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 4, Anul III, 18 iulie 1913, p. 61

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 27, 1876 p. 27, 1907 p. 52

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 19/1894, p. 149

[6] DEŞTEPTAREA, Nr. 14/1896, p. 111

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 78

[8] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 4, Anul III, 18 iulie 1913, pp. 59, 60

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, pp. 70-74

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[13] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[14] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cuciurul Mare

Mircea Streinul, desenat de Radu Bercea

CUCIURUL MARE. Satul vatamanului Gherman, de pe malul stâng al Dereluiului, învecinat cu Storojineţ, Chicera, Voloca, Corovia şi Camenca, a beneficiat de prima atestare documentară în  25 decembrie 1422, când satul Cuciur a fost întărit boierului Boguş, fiul lui Nesteac, apoi în 3 aprilie 1488, când este menţionat în hotarul Cozminului „stîlpul vechi, la drumul mare care vine de la Cernăuţi şi, peste drum, drept la Iabluniveţul de la Cuciur şi peste valea ce se cheamă ruptura”. „Uric scris pe sârbie de la Alexandru Vodă, dat boerului Buhuş, pe sat Cuciurul, din anii 6930 (1422), Dechembrie 25”[1].

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se aflau şi „3 biserici din Cuciur”.

1552: „Ispisoc de la Ştefan voevoda, scris pe serbie, dat sfintei mănăstiri Putna de întăritură şi de stăpânire satul Cuciurul, din anii 7060 (1552), Aprilie 10”[2].

În 30 martie 1575, din porunca lui Petru Şchiopu Vodă, se face o hotarnică, în proprietatea mănăstirii Putna, care stăpânea, deja, „un sat… anume Cuciurul, cu toate pricurile sale şi cu morile”. Satul fusese cumpărat de Ruxandra, soţia lui Bogdan Vodă, confiscat de Ştefan, fiul lui Petru Şchiopu, şi răscumpărat de mănăstirea Putna de la acest Ştefan Vodă, cu 400 ughi, adică ducaţi ungureşti.

1658: „Carte domnească de la Gheorghe Ghica voevoda, dată igumenului şi atot soborul de la mănăstirea Putna, să-şi cheme oameni străini pe selişte din Cozmin şi din Cuciur, din anii 7166 (1658), Mai 28”[3].

1694: „Scrisoare de la Andreeşu Turcul, la mâna arhimandritului Ierimii şi a igumenului Iosif, şi la tot soborul mănăstirii Putnii cum i-au dat Turcului Cuciurul, să-l stăpânească în vremile nepăcilor, din anii 7202 (1694), Mai 1”[4].

1707: „Carte domnească de la Antiohii Constantin voevoda, dată sfintei mănăstiri Putnii, pentru satul Cuciurul, să nu dea la domnie desetină de stupi şi gorşină de oi, nici de mascuri, ci să gorştinească igumenul de la Putna, din anii 7215 (1707), Fevruarie 5”[5].

1708: „Ispisoc domnesc de la Mihai Racoviş voevoda, pentru satul Cuciurul, să fie scutit de desetină, de goştină, să-i gorştinească igumenul de Putna, din anii 7216 (1708), Dechembrie 11”[6]. Documentul acesta avea să fie tradus, în 1886, de V. A Urechia, care l-a ţi publicat: „Carte domnească de la Io Mihai Racoviţă Voevod, folio mic, Iaşi 7216, Decembrie 11. Sigiliu mic roşu – Io Mihai Racoviţă Voievod b. m. g. z. m., scriem Domnia Mea la toţi sătenii de la sat de la Cuciur a mănăstirii Putna: vă dăm ştirea tuturor, iată că Domnia Mea, înţelegând entru moartea cea de un jidov, ce s-au ucis acolo, cum v-aţi spăritat şi v-aţi risipit, temându-vă de gloabe şi de alte cheltuieli despre alţii, de care lucru cată că ucigaşii, scoţându-se la divanul Domniei Mele, au dat seamă, că ei sunt cei vinovaţi, iar voi n-aţi ştiut nimic; pentru aceea, dovedindu-se întru acest chip cum ucigaşii singuri l-au lepădat pe acel jidov mort, pe taină, asupra târgului Cernăuţilor, iar în ştirea voastră n-au fost, pentru aceia iată că şi Domnia mea m-am milostivit şi v-am scutit de gloabe şi pentru cheltuiala altor, ce-au cheltuit pe năpaste din megiaşii voştri şi starostele de Cernăuţi încă să vă dea bună pace şi Băhrneştii şi alţii toţi şi să fiţi volnici cu cartea Domniei Mele şi vă apăraţi despre toţi globnicii şi împrejuraşii cu această carte a Domniei Mele şi despre Băhrineşti. Iar cui să apărea cu strâmbul să-şi întrebe cu ucigaşii, până sunt aicea la închisoare. Pentru aceea, dacă veţi vedea cartea Domniei Mele, iar voi, de unde veţi fi duşi îndată să vă sculaţi şi fără de nici o grijă să veniţi la casele voastre, că iată că v-am iertat. Deci întru nimica să nu vă sfiiţi, măcar şi în altă ţară de veţi fi duşi şi să vă întoarceţi la urmă şi veţi avea milă. Aceasta scriem” / V. A. Urechia, Manuscrise noi”[7].

1710: „Ispisoc domnesc de la Nicolai voevoda pentru satul Cuciurul, să fie în pace de desetină de stupi, şi de gorştină, şi de mascuri, şi de solărie i proce, din anii 7218 (1710), Fevruarie 9”[8]. Aceleaşi privilegii sunt întărite la fiecare nouă schimbare de domnie.

În 17 aprilie 1729, drept consecinţă a jalbei trimise de egumenul Putnei, Misail, care se plângea că „şed o samă de (oameni din) Cernăuţi cu case pe moşia mănăstirii, în hotarul Cuciurului, şi fac satului stricare”, Grigore Gheca Vodă poruncea starostelui de Cernăuţi, fostul mare ban Dumitraşco Macrii, ca „pe câţi Cernăuţeni să vor afla pe locul Cuciurului, pe toţi să-i rădice, cu case şi cu bucate, cu tot, să-i aducă la târg în Cernăuţi, de vreme că n-are mănăstire nici un folos şi încă are pagubă despre dânşii”.

În 15 ianuarie 1759, Pahomie, egumenul Putnei, se jeluieşte lui Ioan Teodor Callimah Vodă împotriva oamenilor din Cuciurul Mare, care „fac stricăciune la loc de hrană, în cămp” şi care nu vor să dea venitul pământului pe care îl lucrează, „necinstind cu vorbe de necinste şi cu batjocură” pe egumen.

Radu Bercea, autoportret

1772: Recensământul lui Rumeanţev[9], din 1772-1773, înregistrează la Cuciurul Mare „180 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 1 dascăl, 1 marchitan, 1 jidov, 12 scutelnici, 7 văduve şi 155 birnici, aceştia fiind: Ursul MITENCU, Ion sin MACOVEIU, Vasile sin LUNGUL, Anton LEŢCANUL, Ştefan BERBENICIUK, Hrihor HUŢUL, Grigoraş MITENKO, Costin sin CRĂCIUN, Simion MICULESCU, Andrieş BRATKO, Ion BRATKO, Tănasă MICLIAC, Neculaiu sin IONUŢ, Panteli SPÂNUL, Andrieş MICLIAC, Simion CRĂCIUN, Ignat CRĂCIUN, Vasile CRĂCIUN, Vasile sin NECULĂESCU, Georgii SPÂNUL, Iurii HUŢUL, Andrieş ONUŢUL, Georgii ONUŢUL, Simion SPÂNUL, Anton zet BELII, Georgii SPÂNUL, Grigoraş cojocar, Acsentii DĂMIAN, Andrieş MACOVEIU, Tănasă MITENKO, Vasile sin ego, Toader MACOVEIU, Grigoraş FUSUL, Grigoraş sin ŞTEFU, Chirilă DĂMIAN, Toader MACOVEIU, Grigoraş ILAŞ, Ştefka, Andrunachi sin ego, Andrieş MACOVEIU, Mihalaş ILCO, Timofei RADU, Dumitraşcu RADU, Ion sin ego, Ion GĂLAN, Dumitru zet ego, Ion HONDRAGĂ, Chirilă MICHICIELE, Ilaş brat ego, Ion brat ego, Ion zet DĂNILĂ, Grigoraş zet ego, Vasile HRIHORCIUK, Ion HRIHORCIUK, Istrate BĂNDAS, Gavril ŞUŞINCĂI, Vasile sin RUSKOI, Grigoraş RUŞINSKII, Toderaş sin ISTRATE, Ştefan PAVLIUK, Gavrilaş ŢIGĂNAŞ, Vasile brat ego, Grigoraş MOROZ, Ion sin GAVRILĂ, Georgii brat ego, Vasile CORJOLIAC, Toader PAVLIUK, Istrate PAVLIUK, Vasile brat ego, Hrihor KRAINIK, Costaşcu BUDNIK, Ion PANTE, Gorda PANTE, Toader sin ONULUI, Tănasă ONUL, Ştefan sin VĂCĂRIŢII, Vasile PANTE, iar Vasile PANTE, Iftemi KRINKO, Toader BUDNIK, Georgii PANTE, Vasile ŢIGĂNAŞ, Vasile sin PAVLO, Hrihor sin RUŞCIII, Vasile ungurian, Iacob rus, Mihalaş PANTE, Irimiţă PANTE, Ivan zet NAHRINIUK, Fedor rotar, Anton liah, Hrihor butnar, Ion HRINEVICI, Ivan butnar, Georgii CIPEŞKA, Ion sin prisăcar, Toader MOROZ, Toader ŞUŞÂNSCHII, Dumitraşcu PANTE, Andrieş PANTE, Ivan olar, Vasile vărzar, Petre CAFECIUK, Vasile HLIBOCIAN, Vasile TEVELIUK, Ignat CARCIA, Panteleiu CARCIA, Acsenti CARCIA, Ion sin MATENKUL, Vasile MITENKA, Dumitru sin ANDONI, Ion sin ANDONI, Mihalaş SPÂNU, Ursul brat ego, Costin BUDNIK, Ivan HRISTIK, Vasile sin IHNAT, Arseni GHEBA, Toader, Vasile sin DĂMIAN, Alecsandru brat ego, Ilaş ISAENKO, Vasile sin popa, Georgii BOGHIUL, Ostafi zet PAVLO, Ştefan OCIUNENKO, Toader sin ILII, Andrieş sin prisăcar, Ştefan sin popii, Mihalaş sin ŞTEFAN, Vasile ŞTIVKA, Ştefka morar, Ion HUPCĂ, Tănasă sin KRAINIK, Mihail rus, Istrate sin MACOVEI, Ion sin KRAINIK, Anton BĂSĂRABĂ, Vasile DUMCIAK, Toader GAVLIUK, Ion DUMCIAK, Ion IACOBIUK, Vasile CEPŞIKA, Ion sin ego, Vasile sin OKSENTI, Simion brat ego, Neculaiu DUŞCIAC, Tănasă SOLOMON, Istrate sin ego, Ştefan DUŞCIAC, Sandul GAVA, Tănasă sin GRIGORAŞ, Vasile MACOVEI şi Ion IONUŢUL.

Rufeturile erau pentru slujitorii bisericii, popa Georgii, popa Simion, diaconul Ion şi dascălul Georgii, pentru marchitanul Tănasă, pentru jidovul Leizer, fiul lui Iţcul, pentru scutelnicii marchitanului Tănasă, Ion ciubotar, Ştefan TIHANIUK, Vasile BUTNIOK, Petre NAHRINIAK, Macsin, Vasile TESLIUK, RAŢĂ şi Costandin sin RAŢĂ, pentru dârvarul starostelui cernăuţean HERESCU, Mihalache, pentru scutelnicul popii Simion, Hrihor, pentru scutelnicul popii Georgii, Ivan, pentru scutelnicul paharnicului LIMBO, Nechifor, şi pentru văduvele Irina, Paraschiva, Măriuţa, Nastasia, Mariţa, Acsinia şi Vasilca.

În 1775, Cuciurul Mare, din Ocolul Cernăuţilor, avea 2 popi şi 181 familii ţărăneşti.

1776: La Cuciurul Mare existau, din hergheliile împărătești, 107 cai de remontă[10].

1781: „Siretului îi aminteşte episcopia catolică străveche, Vijniţa şi Sadagura sunt puse în legătură cu ultima ocupaţie rusească; nu se uită fabrica de postav de la Filipeni, a lui Grigore Vodă Ghica, cu meşteri nemţi. Ba Sulzer caută şi locul satului Cuciurul Mare şi al Cozminului, cu vechea biruinţă. Acestea toate le spune el pentru a da de lucru „amatorilor germani de istorie şi antichităţi, care-şi au acum sălaşul în Bucovina” (p. 434). Se dă şi o întinsă hartă, care ar merita să fie retipărită. Ea e o reproducere, desigur, a hărţii oficiale ce i s-a comunicat. Dar Sulzer era să ne dea pentru Bucovina mult mai mult: însăşi istoria anexării, care nu se păstrează însă în manuscriptul său de la Braşov (copie la Academia Română, făcută, acum 15 ani, după intervenţia mea) / N. Iorga”[11].

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka susşia că „cele mai frumoase domenii de stat din Bucovina aparţin, de fapt, fondului religionar galiţian, şi excelenta stare în care se găseşte este spre cea mai mare laudă a funcţionarilor de stat”, printre acestea fiind şi „Cuciurul Mare (24 de localităţi); acest frumos domeniu a fost dat, acum vreo douăzeci de ani, în arendă, pe 30 de ani, pentru o sumă anuală de 13.784 florini 50 de creiţari şi aduce, în prezent, un venit anual de o jumătate de milion de florini”[12].

În 1843, pentru cei 4.926 de enoriaşi,  funcţionau două biserici, prima, Arătarea Maicii Domnului, stitorită în 1815, sfinţită în 6 decembrie 1823 şi dotată cu un iconostas de Teodor CEPIŞCA din Voloca pe Derelui, în 23 aprilie 1831, cu 1.090 credincioşi ortodocşi, păstoriţi de parohul Grigorie GRAMATOVICI, şi cu 1.288 enoriaşi, păstoriţi de al doilea paroh, Grigori KAZIEWICZ, cealaltă biserică, Sntul Dimitrie, cu 1.437 enoriaşi, păstoriţi de preotul Ioan HUBKA, şi cu 1.111 credincioşi, păstoriţi de preotul administrator Ioan MIRONOVICI. În 1876, biserica Arătarea Maicii Domnului, cu 3.120 enoriaşi, era slujită de parohul Ioan MARCO şi de preotul cooperator George DIMITROVICI, în vreme ce biserica Sfântul Dimitrie, cu 3.496 enoriaşi, era slujită de parohul Mihail MUNTIAN şi de preotul cooperator Ioan ZUGRAV. Cu 6.616 enoriaşi ortodocşi., în 1876, Cuciurul Mare era şi una dintre cele mai bine populate localităţi din Bucovina. În 1907, paroh la biserica Arătarea Maicii Domnului era tot Ioan MARCO, născut în 1836, preot din 1862, paroh din 1871, preot cooperator fiind Ştefan WOLOSCHENKO, născut în 1879, preot din 1906, iar cantor, din 1898, Lazar LAZURCA, născut în 1863. Biserica Sfântul Dimitrie era slujită de parohul Ilarion GRAMATOVICI, născut în 1840, preot din 1868, paroh din 1874, de preotul cooperator Constantin RUSU, născut în 1878, preot din 1905, şi, din 1874, de cantorul Artemie NOSIEVICI, născut în 1836.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[13].

1874: La Cuciurul Mare funcţionau, din 1874, o şcoală cu 6 clase şi o şcoală-filială, cu o clasă[14].

1888; Recensământul din Cuciurul Mare, făcut în 1888, consemna o populaţie de 7.690 suflete, după confesiune 383 fiind catolici, 6.974 – greco-orientali, iar 309 – israeliţi. După naţionalitate, 365 erau nemţi, 6.329 – ruteni, iar 806 – români[15].

1901: Dialectologul german Gustav Weigand constata că satul „Cuciurul Mare, din apropiere, este predominant rusesc. În general, se poate observa că românii din această zonă s-au slavizat foarte ușor. În comunitățile mixte, toți vorbesc bine ruteana, chiar și acolo unde formează, de departe, majoritatea, deşi clerul și școala lucrează constant pentru limba română. Forța de asimilare românească, atât de des și corect citată, eșuează aici în fața rutenilor, cel puțin în vremurile mai recente, pentru că nu poate exista nici o îndoială despre faptul că, în trecut, o populație slavă a existat în sudul, acum pur românesc, al Bucovinei, iar vorbitorii limbii române au fost absorbiţi, cel puțin în districtul Cernăuţi se înregistrează o scădere a românismului, populația orientându-se spre limba slavă”[16].

1903: Banca populară raiffeisiană din Cuciurul Mare a fost înfiinţată în primăvara anului 1903, sub direcţiunea parohului Ioan Vorobchievici, vicedirector fiind Nicolae Mihalcea.

1905: „George al lui Nicolae Hubca. Acest George e ţăran din comuna Cuciur-mare, districtul Cernăuţului. După ce părintele Sidorovici mi-a istorisit păţania lui, l-am rugat şi pe dl cantor biseri­cesc Lazar Lazurcă, din Ciciur-mare, să-mi dea desluşiri despre el şi iată ce răspuns am primit: „Mărturisesc, pe legea ce o am, că totul este adevărat, după cum va urma: Omul care a fost mut se cheamă George a lui Nicolai Hubca. El este născut aici, în Cuciur-mare, la 15 Noemvrie 1869, şi căsătorit cu Leontina, fica lui Anton a lui George Mintenco, tot din Ciciur-mare. George a amuţit din cauză că, în ziua Pogorârii Sfântului Spirit, din anul 1905, s-a dus, după sfânta liturghie, la socrul său, ca să-şi cheme nevasta acasă, care îl părăsise de mai mult timp, şi socrul, cu un fecior al său şi cu nevasta sa, aşa l-au bătut, încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. A doua zi, un frate l-a dus pe George la spitalul ţării din Cernăuţ, unde bolnavul a stat 5 săptămâni şi jumătate. Medicii l-au vindecat trupeşte, dar graiul nu i-au putut da şi aşa l-au trimis acasă. După mai multe săptămâni, m-am dus la bietul om, să văd ce face şi, văzând că el vrea să-mi spună ceva şi îmi arată semn cu mâna, eu i-am spus: „Poate vreai să mergi la Suceavă, la Sfântul Ioan?”. Atunci el a început a plânge şi a-mi arăta cu mâna semne că da! În 2/15 Noemvrie 1905, într-o miercuri, dimineaţă, ne-am pornit cu trenul de 8 ore şi am ajuns la Suceavă, aproape de 12 ore. Ne-am dus la mănăstire şi părintele Ieşan, auzind despre omul cel mut, îndată a venit în biserică, lângă Sfântul Ioan, i-a făcut sfinţirea apei şi i-a citit mai multe rugăciuni. Apoi ne-am dus în chilia de repaus, unde l-am lăsat pe bietul om, iară eu am mers la colegul meu, can­torul Coroliuc, care mi-a spus că e bine de făcut bolnavului sfânta ungere. După vecernia din aceeaşi zi, părinţii Sidorovici, Ieşan şi Serota i-au făcut şi Sfânta Ungere şi, când a zis părintele Sidorovici: „Spune după noi: Binecuvântaţi părinţi sfinţiţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul!”, atunci, o minune, mutul a început a spune cuvintele acestea fără nici o greutate, iară eu am ridicat mâinile şi am picat înaintea raclei Sfântu­lui, jos, în genunchi, şi m-au umplut lacrimile, căci, de la Pogorârea Spiritului Sfânt şi până în ziua aceea, nimeni n-a auzit vocea acestui om nenorocit. Mutul de mai nainte a început apoi a istorisi toată păţania lui, de la amuţire încoace. A doua zi, joi, des de di­mineaţă, am fost iar la biserică şi, după sfânta liturghie, ne-am luat rămas bun de la prea-cuvioşii părinţi şi ne-am pornit spre Cuciur-mare, cu trenul de amiază. Fiind George Hubca în proces cu socrul său, pen­tru bătaie, cum am ajuns acasă, am mers la dl Dr. Stefanovici şi i-am istorisit minunata vindecare. Dl Doctor tot şi-a notat şi a dat la judecătorie şi bietul George a câştigat procesul minunat de bine. Lazar Lazurca m/p”[17].

1906: „Isprăvile directorului bănci raiffeisiane din Cuciurmare. Ne-a sosit o corespondenţă mai lungă din Cuciurmare, în care e descrisă activitatea dezastruoasă a directorului băncii raiffeisiane de acolo, Ioan cav. de Cuperancu. Din lipsă de spaţiu, nu putem da loc corespondenţei primite, ne rezervăm însă să discutăm referinţele de tot deplorabile din Cuciurmare în unul din numerele viitoare. De astădată, atragem numai atenţia centralei băncilor raiffeisiane şi a comitetului ţării asupra neordinii ce domneşte la banca numită. Totodată aflăm, din izvor autentic, că dl Cuparencu, încurajat de protectori săi, a alergat pe la toţi consilieri consistoriali, căutând să submineze cu fel de fel de iscodituri pe cooperatorul din Cuciurmare Ioan Vorobchievici, care are defectul a fi român bun şi sincer, neaccesibil pentru idealurile nutrite de clica dlui Cuparencu. Sperăm, că consistoriul va observa deplină obiectivitate faţă de înnegririle dlui Cnparencu şi ale clicei sale şi nu va lua nici o hotărâre definitivă, până nu se va convinge despre adevărata stare a lucrurilor”[18]. „În Cuciurmare s-a ţinut, duminică, în 7 octombrie 1906, adunarea generală extraordinară a băncii raifeisiene. În direcţiune au fost aleşi Anton Bejenar , Mazari Ciobotar, Ioan Radul, Ioan Solonenca şi Petru Damian, iar în consiliul de control, Dimitrie Mintencu şi Dimitrie Hnatiuc. Sperăm, că sub conducerea acestor bărbaţi, nu se vor mai întâmpla iregularităţi ca până acu”[19].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[20], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ana SOLOVAN (18 ani în 1909) din Cuciurul Mare.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cuciur Mare, comună rurală, cea mai mare a Bucovinei, districtul Cernăuţi, aşezată pe partea stângă a pârâului Derehlui. Suprafaţa: 106,17 kmp; po­pulaţia: 8.566 locuitori, în ma­joritate ruteni, restul români, de religie gr. or., precum şi puţini poloni şi izraeliţi. Se compune: 1). din satul de reşedinţă, cu 7.869 locuitori; 2). din cătunele: Bazaniuca, Berezova, Bursucan, Hlicine (Hlyczne), Dumaisca, Hadilov, Hlibicioc, Corovia, Crivei, Luchi, Molovatei, Ocruh, Rachiuschii (Rakiwskyj), Rivne, Zadovei, Sniace, Stânca, Suhei, Vilehovce (Wilchowcze); 3). din târlele: Dobrova, Hrinava şi Vijnc. Este străbătută de drumul districtual Tărăşeni- Siret şi de linia ferată Cernăuţi-Hliboca, care are aci staţie. Are un oficiu telegrafo-poştal; 2 şcoli populare, cu câte 4 clase (deci, peste 240 şcoler – n. n.) şi 2 biserici parohiale foarte frumoase, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Dumi­tru”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov din 25 Decemvrie 1421, unde se spune că Alexandru Vodă cel Bun a dăruit-o unui oarecare Boguş. Doamna Ruxanda, mama lui Bogdan, prin hrisovul din 30 Martie 1575, a dăruit-o mănăstirii Putna, în posesia căreia se găsea şi la 1776. Cuciur Mare, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 33,79 kmp; po­pulaţia: 111 locuitori izraeliţi, ruteni, poloni, germani şi câţiva români. Se compune: 1). din moşia Cuciur Mare, cu 9 case şi 35 locuitori; 2). din fermele Iablonovăţ şi Sălişte. Teritoriul moşiei a fost, pe vremuri, cu mult mai mare ca astăzi. O parte bună din el a trecut la localităţile Storojineţ, Mihalcea, Corovia şi Voloca. În pădurea din apropierea acestei localităţi se vede un teren împietrit pe o mare în­tindere, numit „Cameni” (adică Pietroasa), unde poporul crede c-ar fi fost odată un oraş. Pe această moşie, se află adevărate păduri de meri, cu ale căror fructe locuitori fac un întins negoţ. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, cu creşterea vitelor şi eu pomăritul. Moşia posedă 4.029 hectare pământ arabil, 2.225 hectare fânaţuri, 161 hectare grădini, 849 hectare izlaz, 3.057 hectare pădure, 77 ari heleştee. Se găsesc 587 cai, 2.501 vite mari cornute, 782 oi şi 1.171 porci”[21].

1914: La Burdujeni au sosit, „în ziua de 8 septembrie, un număr de 450 vagoane, iar în 9 septembrie, autorităţile austriece au transportat îndărăt 30 vagoane, care au fost încărcate cu cereale şi înaintate spre Dorna Vatra şi Câmpulung. Vineri, au mai sosit aici 9 locomotive şi 47 de vagoane, de astă dată încărcate cu cereale… În cursul săptămânii trecute, au trecut, prin Noua Suliţă, 40.000 ruşi, în Galiţia, iar de la 12 septembrie, au sosit în Cernăuţi peste 10.000 soldaţi ruşi. Ei au ocupat, afară de Cernăuţi, staţiunile Volksgarden, Molodia, Derelin şi Cuciurmare, în interiorul Bucovinei, unde a fost proclamată, peste tot, dictatura militară. Trei soldaţi ruşi au fost ieri (12 septembrie 1914) prinşi lângă satul Hliboca, unde făceau recunoaştere. Ei au fost aduşi la Suceava… La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[22]. „Oraşul Storojineţ a fost ocupat de armata rusă, sâmbătă, 12 septembrie 1914… La Cuciurmare, care e cam la 70 km de Iţcani, nu e nici un proprietar Flondor, ale cărui magazii de cereale să fi fost incendiate, iar familiei Flondor din Storojineţ, Ropcea, Comăneşti, Slobozia, Rogojeşti şi Vicov nu i s-a distrus nici o arie de incendiu. / Dr. Emilian Şluşanschi / Avocat în Storijineţ”[23]. În timpul revenirii austriecilor în Cernăuţi, mulţi bucovineni au avut de suferit pentru colaborarea cu ruşii. „Adevărul” din 20 decembrie 1914 povesteşte despre cazurile din Cuciurul Mare, cauzate de împărţirea proprietăţilor boiereşti, odată cu venirea ruşilor. După întoarcerea austriecilor, aceştia „au început o goană turbată contra celor care au luat din hambarele boierului”, inclusiv vornicul Damian, care a fost „ţinut în închisoare, împreună cu încă câţiva săteni, câteva zile, după care toţi, morţi de bătaie, au fost legaţi şi transportaţi la Cernăuţi şi, de aici, la Bistriţa”. Un tânăr, care se afla la cosit, împreună cu tatăl său, a fost acuzat de spionaj, dar a fost salvat de soldatul Nazarie Ciobotaru, din Cuciurul Mare, care a depus mărturie favorabilă pentru ei.

1915: „Pe atunci copiii fără tată erau smulşi de călăii jandarmi din braţele mamemor şi duşi la spânzurătoare, cum s-a întâmplat cu copilul de doisprezece ani din Cuciur Mare”[24].

1914-1918: Pentru Bucovina au depus jertfă de sânge „Glotaşul George Ieremiţa, Cuciurmare, rănit”[25]; „Glotaşul Nicolae Domiuc, Cuciurmare, Regimentul 22, rănit”[26]; „Infanteristul Toader Costuneac, Cuciurmare, Reg. 80, mort (33.07.1915); Infanteristul Constantin Cramaliuc, Cuciurmare, Reg. 80, rănit; Infanteristul Toader Crăciuneac, Cuciurmare, Reg. 80, mort (11-23.07.1915); Infanteristul Ioan Macovei, Cuciurmare, Regimentul 80, prizonier”[27]; „Infanteristul Petru Penteleiciuc, Cuciurmare, Reg. 80, rănit”[28]; „Infanteristul Procop Ananie, Cuciurmare, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Dumitru Bulbuc, Cuciurmare, Regimentul 22, rănit; Infanteristul David Cotos, Cuciurmare, Reg. 22, mort (01.03-31.07.1915)”[29]; „Simion Pavolencu, fiul lui Dimitrie, născut în 29 august 1886, în din Cuciur-Mare ţi în timpul din urmă domiciliat aici, a fost înrolat, la începutul războiului, în anul 1914, la oaste şi a luat parte la luptele de la Kamionka şi Brody. Acolo ar fi murit, în august 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Parascheva Pavoluncu, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[30]; „Ion a lui Atanasie Ţical, născut în Cuciurul Mare, la 13 noiembrie 1883 a plecat, în august 1914, la război şi ar fi murit pe câmpul de luptă lângă Halici, în septembrie 1914. De atunci şi până în prezent n-a mai sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Anei Ţical, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Artemie a lui Anani Diubec, născut în Cuciurul Mare, la 12 martie 1878, a plecat, în 1 august 1914, la război. În 1 august 1918, ar fi murit în Susica, Albania, de malarie. Până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Varvarei Diubec, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Ioan a lui Onufrei Nastasiciuc, născut în Cuciurul Mare, la 3 mai 1881, a plecat, în toamna anului 1914, la război şi e dispărut din anul 1916, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Onufrei Nastasiciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[31]; „Ioan a lui Onufrei Nastasiciuc, născut în Cuciurul Mare, la 3 mai 1881, a plecat, în toamna anului 1914, la război şi e dispărut din anul 1916, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Onufrei Nastasiciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[32]; „Dumitru a lui Iacob Voloşciuc, născut în Cuciurul Mare, la 24 august 1888, a fost chemat, în august 1914, sub arme şi a luptat pe frontul galiţian. Aici ar fi fost lovit de un şrapnel şi ar fi murit în octombrie 1914, lângă Nicolaiew, în Galiţia. Până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Domnicei Voloşciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[33]; „Vasile a lui Ion Ciorneiciuc, născut în Cuciurul Mare, la 31 decembrie 1875, ar fi murit, în ianuarie sau februarie 1920, în Brindisi, Italia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Mariei Ciorneiciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[34]; „Toader a lui Miron Carcea, născut în Cuciurul Mare, la 23 august 1888, ar fi murit, la finea lui septembrie 1916, în Ohreni, Galiţia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Carcea, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[35]; „Dimitrie a lui Grigori Ştefanese, născut la 18 septembrie 1881, în Cuciurul Mare, a plecat, în august 1914, la război şi ar fi murit, în vara anului 1916, pe câmpul de luptă, lângă Boianciuc, rănit grav de o şrapnelă. De atunci şi până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Grigori Ştefanese, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[36]; „Toader a lui Pancratie Paulovici, născut la 16 faur 1887, în Cuciurul Mare, ar fi murit, la începutul lui ianuarie 1917, în Maroş Vasarhély, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Pancratie Paulovici, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[37].

1918: Regimentul 16 Ifanterie Suceava, cu garnizoana în Fălticeni, „trecând prin Suceava, Dărmăneşti. Adâncata (Hliboka – n. n.), se opri, înainte de a intra în Cernăuţi, pentru o zi, la Cuciur, unde părintele Burac, în faţa tabloului lui Ştefan cel Mare, înecat de lacrimi de bucurie, ură ofiţerilor şi trupei bun sosit pe pământul în care se odihnesc oasele marelui voievod, a cărui fiinţă a vedea şi o simţi întruchipată în plăieşii-dorobanţi, care de azi aveau să-i străjuiască mormântul, în care el îşi va găsi de acum odihnă adevărată / C. Ardeleanu, căpitan invalid de război”[38].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi făceau parte şi „Dimitrie Hnatiuc, agricultor Cuciurul Mare”, drept reprezentant al ţăranilor, iar ca locţiitor, „Pintilie Mintencu, agricultor, Cuciurul Mare”[39].

1920; „Deciziune de expropriere No. 175/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Cernăuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului rustical fasc. No. 1877 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Cuciurul Mare, în su­prafaţă de 3 ha 37 a 47 mp, proprietatea dlui Anton R. v. Lucasievici, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[40].

1922: Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: a). în calitate de învăţători superiori: Epaminonda Tocariu la Cuciurul Mare-Sneci; b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Agripina Prodan la Cuciurul Mare-St. Dimitrie, Ioan Damian la Cuciurul Mare-St. Maria, Maria Ilie la Cuciurul Mare-St. Maria, Florica Tocariu la Cuciurul Mare-Sneci”[41].  

1941: Printre cei dintâi eroi ai României Mari se numără şi „Cuhurciuc Vasile, sergent, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Cuciurul Mare, judeţul Cernăuţi, mort la 21 iulie 1941”[42].

1941: Au fost numiţi profesori de românizare, fiind de fapt aduşi din alte provincii româneşti: „Herlea Ioan, seria 1937, media 7,60, numit în com. Cuciurul Mare, Adâncaţi, jud. Cernăuţi”[43].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[44], următorii învăţători şi învăţătoare: Bohatir Maria, comuna Cuciurul Mare, Selişte, jud. Cernăuţi, media 7,04; Dereneţchi Artemizia, comuna Cuciurul Mare, Selişte, jud. Cernăuţi, media 7,45; Irimescu Viorica, comuna Cuciurul Mare, Hadilău, jud. Cernăuţi, media 7,08; Herlea Ioan, comuna Cuciurul Mare, Adâncaţi, jud. Cernăuţi, media 8,25”.

La Cuciurul Mare s-au născut graficianul Parteni MASICHIEVICI (8 februarie 1887), compozitorul şi muzicologul Liviu RUSU (27 iunie 1908), scriitorul inegalabil Mircea STREINUL (2 ianuarie 1910), cercetătorul ştiinţific Constantin RUSCIOR (4 august 1911) şi artistul plastic Radu BERCEA (29 august 1939).

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 190

[2] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 191

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] România Liberă, Nr. 2759, Anul X, duminică 19/31 octombrie 1886, p. 2

[8] Ibidem

[9] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 377

[10] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901

[11] Iorga, Nicolae, Note despre vechea Bucovină, în Revista Istorică, I, No. 5, București mai 1915, pp. 85-87

[12] Academia Română, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 779-783

[13] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[14] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 13, 1876 p. 22, 1907 p. 51

[15] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 17, 15 septembrie 1888, p. 8

[16] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[17] Biserica şi Şcoala, Nr. 31, Anul XLVIII, Arad, 28 iulie / 10 august 1924, p. 6

[18] Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5

[19] Apărarea Naţională, Nr. 3, Anul I, Cernăuţi, duminică 14 octombrie stil nou 1906, p. 4

[20] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[21] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 77, 78

[22] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[23] Ruşii la Storojineţ, „Adevărul” din 22 septembrie 1914

[24] Zelea-Codreanu, Ion, Pentru ordine, muncă şi dreptate, Huşi 1920, p. 52

[25] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[26] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[27] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[28] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[29] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[30] Monitorul Bucovinei, Fascicula 87, Cernăuţi în 11 Decemvrie nou 1919, pp. 6-8

[31] Monitorul Bucovinei, Fascicula 11, Cernăuţi 30 martie nou 1921, pp. 128-133

[32] Monitorul Bucovinei, Fascicula 11, Cernăuţi 30 martie nou 1921, pp. 128-133

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, pp. 70-74

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[37] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, Cernăuţi 25 ianuarie nou 1921, pp. 18-21

[38] Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi 1938, pp. 26, 37

[39] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[40] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[41] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[42] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[43] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[44] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Crişceatec

CRIŞCEATEC. Aflat pe malul drept al Nistrului, mai jos de Zviniace, satul Crişceatec este ales de negustorul Teodor Preda şi de răzeşii din Răpujineţ, alt sat din megieşie, pentru a adăpoti şi sluji un schit, construit în 1765 şi închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Schitul a fost înzestrat cu un teren în Răpujineţi, sat aflat mai jos, pe Nistru, cu jumătate din satul Zviniace, cu 4 mori, un atelier şi cu aşa-zisul sat Crişceatec, cel care, în 1775, avea… 2 ţărani (!), puşi în slujba celor 5 călugări aşa-zişi sihaştri şi care arendează, în 1784, toate „bunurile dumnezeieşti” dobândite, pe trei ani, pentru 500 florini, lui Mihail Mocranschi.

În 1843, biserica Sfântul Ioan Teologul din Crisceatec, ctitorită, în 1765, de hagiul Theodor PREDA, şi finalizată, în 1768, prin contribuţia voievodului grigore Ioan Callimah şi a căpitanului Mihail TALPĂ, a lui Constantin TALPĂ, Grigore BOTEZ, Ieremie BOTEZ, postelnic George TALPĂ, Catarina BOTEZ şi Ioan COZMA din Răpujniţa, cu 742 enoriaşi, patronată de Dimitrie von MOKRANSKI, era slujită de parohul George ZURKANOWICZ. În 1876, Dimitrie KOZB păstorea peste 836 suflete. În 1907, când patron al bisericii era evreil Marcus FISCHER, paroh era Eugen GOREŢCHI, născut în 1871, preot din 1894, paroh din 1902, cantor fiind, din 1901, George FOKI, năschut în 1858.

1787: La Crisceatec a foncţionat, din 1787 o şcoală trivială moldovenească, iar din 1892, o şcoală cu 2 clase[1].

1803: „Școli există, pe teritoriul dintre râurile Prut și Nistru doar în Coţman (Kotzman) și Cişciatec (Kryszczatek), unde se predau, în germană și ruteană, citirea, scrierea și aritmetica, apoi religia, toate acestea în cele 5 ore pe zi, trebuiau să fie predate. Şcoala din Coţman a avut, timp de 30, până la 40 de ani, în mare parte copii de țărani; la Crişciatec, întâmplător sau nu, 50 dintre şcolari erau copii de clerici săraci și țărani, iar chiriașul de acolo (schitul – n. n.), le-a oferit mâncare și haine copiilor săraci”[2].

1818: „S-a născut, la 19 Aprilie 1818, Dr. Ioan Ţurcan; părinte i-a fost parohul din Crişceatec, George Ţurcan, descendent dintr-o veche familie română basarabeană. Dr Ioan Ţurcan fost decorat de Maiestatea Sa Împăratul cu Medalia de aur pentru serviciu credincios, prin 40 ani”[3]. Ioan Ţurcan va fi preot la Mamaieştii Vechi, doctor în teologie, din 1880, Arhipresviter şi Mitrofor, deputat în Dieta din Viena, din 1891[4].

1897: „În următorii câțiva ani, se vor face trei conducte de apă, pentru municipalitățile Crisciatec, Babin și Toutri (total costuri de construcție: 36.000 florini), precum și instalarea mai multor captări și construcția a 52 de puțuri de pompă. în districtele Kotzmann, în Waskoutz, Russ-Banilla și Millie (costuri de construcție: 24.000 florini)”[5].

1900: „Adunarea generală a Societăţii pentru cultura poporului român din Bucovina s-a ţinut, duminica trecută. În această adunare s-a decis vânzarea câmpurilor ce le are Societatea în Boian şi Crişceatec, petru ca să se poată face adaptările şi instalaţiunile necesare la Palatul Naţional. „Deşteptarea”, cu drept cuvânt, se bucură că s-a aflat un vrednic gospodar român, dl Şlefureac din Ceahor, care, cu 56 de mii de coroane, a cumpărat locurile Societăţii din Boian”[6].

1903: O excursie de cercetare, organizată de profesorul J. N. Woldrich din Praga: „În dimineața zilei de 14 august, au fost studiate, în detaliu, impozantele falii bucovinene de pe Nistru, lângă Crisciatec, și s-a făcut o excursie, pe jos, la capela Sf. Ioan”[7]. „Cele mai bune structuri ale straturilor geologice milenare se află în satul Crişceatec (Kryszczatek), lângă panta idilică a dealului capelei Sf. Ioan, ascunsă de copaci, un loc de pelerinaj original, vizitat de credincioşi veniţi de departe. Sub capelă, se află linia de graniță dintre Silur și Miocen, din care apar numeroase izvoare”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Crişciatec (Kryszczatek) comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe malul drept al Nistrului, faţă în faţă cu localitatea galiţiană Zaleşcechi (Zaleszczyki), pe o înălţime foarte pitorească. Suprafaţa: 4,87 kmp; popu­laţia: 999 locuitori ruteni, de religie gr. or., şi ceva izraeliţi. Este străbătută de drumul principal Cernăuţi-Zaleszcyki, din care se desprinde o raramură, la Horovenca (Galiţia); comunică cu comunele vecine conriverane prin dru­muri de ţară. Are o şcoală populară, cu o clasă, şcoală special creată pen­tru populaţia moldovenească, imediat după ocuparea Buco­vinei (de unde se poate con­chide că exista populaţie română); o biserică, cu hramul „Sfântul Ioan Teologul”, zidită la 1766. La 1776, depindea de schitul cu acelaşi nume, ce se află aci. În această localitate se află o carieră, din care se scoate piatră de pavaj foarte mult căutată. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 713  hectare pământ arabil, 10 hectare fânaţuri, 3 hectare grădini, 93 hectare izlaz, 5 hectare pădure şi 4 hectare heleştee. Se găsesc 35 cai, 162 vite cornute, 152 oi, 119 porci şi 37 stupi. Crişciatec (Kryszczatek), fost schit, în districtul Coţman, pe ma­lul Nistrului, la hotarul Buco­vinei spre Galiţia. A existat până la 1776, cînd s-a desfiinţat, prin neînţelegerea ivită între călugări, făcând loc comunei de astăzi, cu acelaş nume. Într-un document de la 1768, se zice că acest schit ar fi fost chiar, odată, mănăstire în toată regula. Pozitiv se ştie numai că un negustor român, Preda Hagiul, ar fi clădit bi­serica, pe înălţimea stâncoasă, unde se află şi un admirabil izvor de apă. La desfiinţare, schitul avea cinci călugări. Crişciatec (Kryszczatek), moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 4,13 kmp; popu­laţia: 104 locuitori, aproape toţi izraeliţi. Cuprinde, pe lângă moşia Crişciatec propriu-zisă, şi târlele Nahainici (Na Hajnici) şi Nacopireca (Na Kopireka)”[9].

1912: „Excursie la Crişceatec – urme româneşti. Cu prilejul unei reviziuni, care s-a făcut la cassa din Crişceatec, din partea Centralei (însoţirilor rurale – n. n.), am vizitat, în 23 iunie, comuna aceasta aşezată pe malul Nistrului. După o primire frumoasă, în casa dlui paroh Eugeniu Goreţchi, am mers la vechea mănăstire. Acest schit e zidit în anul 1765, de Teodor Preda Hagi. În pridvor, e înmor­mântat Mocrainschi, cunoscutul luptător din 1809. În apropiere se află capela Sfântului evanghelist Ioan, casa peregrinilor şi vechea şcoală călugărească, în care a învăţat şi episcopul Hacman az-buche. Priveliştea asupra Nistrului e impunătoare. În fiecare an, în 21 Mai, are loc, la această mănăstire, un mare peregrinaj; pe o invitare, ce-am aflat-o la părintele Goreţchi, am aflat următoarea poezie, care merită atenţie: „Sus pe malul Nistrului, / în tăcerea codrului, / Te pune în uimire / O veche mănăstire / Şi sub dânsa curge / Izvorul lui Ioan / A dreptcredincioşilor / Dulcele liman. / Aici din veac se-nchină / Ridică a lor mâini, Din inimă suspină / Toţi peregrini români. / Caută tămăduire / De boalele trupeşti, / Află curăţire / De cele sufleteşti. / Şi noi să nu-l uităm / Acest locaş măreţ / Cu drag să-l vizităm / Izvor de atâta preţ” – Sentinela Prutului”[10].

1914-1918: „Ioan a lui Petru Kozaryczuk, născut la 26 aprilie 1889, ţăran cu domiciliul în Crişciatec, a plecat, în urma mobilizării generale, în august 1914, la Regimentul No. 3 de Artilerie, în Przemysl şi a picat în prinsoare rusească. În staţiunea prizonierilor, la Samarkand, ar fi murit susnumitul, la 23 aorilie 1915 stil vechi, de tifos. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Paraschei Kozaryczuk, născută Demka, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

1941: „Prin deciaia ministerială Nr. 17.790 P din 14 Noemvrie 1941, se mută Teleagă Viorel, actual impiegat stagiar la Cheatura poliţiei Cernăuţi, la Detaşamentul de poliţie Crişciatec; Şatrauca Alexandru, actual agent de poliţie la Chestura poliţiei Chişinău, la aceeaşi chestură”[12].

1920: „Cu încheierea tribunalului, semnată din 31 decembrie 1920, s-a desfiinţat controlul asupra administraţiei întreprinderii comerciale Fabrica de zahăr „Marcu Fişer” Crisceatec. Societate anonimă în lichidare”[13].

1921: Secretariatul general pentru culte din Cernăuţi alocă 76.000 lei pentru „Repararea bisericii ortodoxe din Crşceatec”[14].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[15], următorii învăţători şi învăţătoare: Luca Ştefan, comuna Crisceatec, jud. Cernăuţi, media 7,41”.

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 30, 1876 p. 90, 1907 p. 85

[2] Archiv für österreichische Geschichte, Wien 1898, p. 663

[3] Tribuna Poporului, Nr. 88, Anul VI, Arad, duminică 12/25 mai 1902, p. 7

[4] DEŞTEPTAREA, Nr. 1/1896, p. 1

[5] Geschichte der österreichischen Land- und Forstwirtschaft und ihrer Industrien 1848-1898, Wien 1899, p. 321

[6] Tribuna Poporului, Nr. 175, Anul IV, Arad, marţi 20 septembrie / 3 octombrie 1900, p. 2

[7] Compte rendu / de la / IX Session du Congrès Géologique International, Premier Fascicule, Wien 1904, p. 835

[8] Glückauf, Nr. 46, Anul XXXIX, Essen (Ruhr) 14 noiembrie 1903, p. 1107

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 77

[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 8 şi 9, Anul II, 10 septembrie 1912, p. 136

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[12] Monitorul Oficial, Nr. 276, 20 noiembrie 1941, 7242

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, 1 iulie nou 1921, p. 265

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, 29 aprilie nou 1921, p. 187

[15] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Crasna

Crasna Putnei, în 1915

CRASNA. Printre satele din nordul Moldovei, pentru care obţinea întăritură Stan Cupcici, stăpânul de la „Jicove”, în 15 iunie 1431, se număra şi jumătatea de sat şi de moşie de pe malul stâng al Sireţelului, înspre amonte, cumpărată de la Şandru Spătar, fiul lui Baliţă Mândricică, fratele lui Mihail de Dorohoi.

1522: Moşia de pe malul drept a Sireţelului, dăruită mănăstirii Putna de episcopul Huşilor, Filohtei, care cumpărase locul „cu banii săi drepţi şi l-a dat mănăstirii pentru pomenirea sa şi a părinţilor săi”, situată mai jos de locul „de prisacă, la obârşia Crasnei, anume Hruzca”, dăruit de Ştefăniţă Vodă, în 30 iunie 1522, Episcopiei de Rădăuţi, a fost întărită mănăstirii, în 11 ianuarie 1613, de sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea.

1652: Moşia de pe malul stâng al Sireţelui, ajunsă în proprietea logofătului Gavrilaş Mateiaş, este lăsată moştenire, în 4 martie 1652, fetelor lui, Ileana comisoaia şi Alexandra visterniceasa, jupâneasa lui Gheorghe Ursachi.

1613: „Ispisoc de la Ştefan voevoda, scris pe sârbie, dat Igumenului iromonah Agaton şi atot soborul de la sfânta mănăstire Putna, pe zapisul ce au avut de la răpăosatul Filofei Episcop Huşului, de întăritură şi de stăpânire satul Crasna, din anii 7121 (1613) Ghenarie 11”; „Suret di pe acest uric a lui Ştefan vodă, ce s-au scris mai sus, tălmăcit şi scris de Vasilii Popăscul, ispisocul din anii 7121 (1613) Ghenarie 11, iară suretul din anii 7233 (1725) Ghenarie 8)”[1].

1654: „Ispisoc de la Gheorghie Ştefan voevoda, dat sfintei mănăstiri Putnii, de întăritură, şi de stăpânire pe satul Crasna, ce l-au cum­părat Filofei Episcopul Huşului, şi l-au dat danie sfintei mănăstiri Putnii, din anii 7162 (1654) Ghenarie 9”. „Suret din scrisoare răpăosatului Calistru Episcopul Rădăuţului, dată acea scrisoare lui Miron Gafenco, întru care adeverează cum că jumătate de sat Crasna iaste a lui Miron Gafenco, şi fiind în mijlocul moşiilor mănăstirii Putnii altul nu încape să cumpere”. „Tot întru acea scrisoare a vlădicăi lui Calistru, după moarte vlădicăi lui Calistru, au scris şi părintele Antonii vlădica de Ră­dăuţi, cum că s-au socotit împreună cu igumenul de Putna, şi nicidecum nu li-au dat mâna să întoarcă banii, şi pentru aceea a dat voie lui Miron Gatenco să-şi stăpânească moşia, din anii…”[2].

1696: Gheorghe Ursachi dăruieşte moşia fiului său, fostul mare sulger Dumitraşcu Ursachi, cel care avea să vândă părţile lui din Crasna, în 1 mai 1696, căpitanului Alexandru Ilschi („fost Liah de la Litva de oraşul Grodno şi, alăturându-se cu oaste leşească la marginea ţării leşeşti, i s-au dat starostie tărgul Horodinca”).

În 10 august 1724, ginerele lui Ilischi, Miron Gafenco îi moşteneşte moşia, şase ani mai târziu, în 15 ianuarie 1730, plângându-se Divanului Domnesc de abuzul mănăstirii Putna, care, după ce „au fost tras tot satul”, izbuteşte să şi-l adjudece, în 12 ianuarie 1736, şi să-l reconfirme, în 13 ianuarie 1754. „Suret di pe ispisocul lui Grigorii Ghica voevoda, dat acel ispisoc lui Miron Gafenco, de stăpânire jumătate de sat Crasna, cu toţi vecinii, ispisocul iaste din anii 7238 (1730) Ghenarie 15, iară suretul din anii 7270 (1762) Septemvrie 1”[3].

1750: „Carte domnească de la Constantin Cehan Racoviţă voevoda, cătră ispravnicul de ţinutul Sucevii, să margă să hotărască satul Crasna, ce iaste a sfintei mănăstiri Putnii, din anii 7258 (1750) Mart 11”[4].

1756: „Carte domnească de la Constantin Mihai Cehan Racoviţă voe­voda, dată lui Calistrat igumenul şi atot soborul de la sfânta mă­năstire Putna, să stăpânească tot satul Crasna, din anii 7264 (1756) Mai 21”[5].

1761: O hotarnică a moşiei din Crasna a mănăstirii Putna, datată în 5 noiembrie 1761, drept consecinţă a jelaniei egumenului Putnei, Pahomii, împotriva lui Alexandru Ilschi, „carele fiind aşezat şi cu şidere acolo şi călcând hotarul satului peste tot cuprinzând şi slujba a tuturor oamenilor ce lăcuescu acolo să lipsea mănăstirea Putna de tot venitul şi folosul acii moşii”, vorbeşte şi despre „ o cercetare”, făcută de dregătorii domneşti şi din care rezult că moşia lui Ilschi, „fiind între munţi, mergând hotarul ei la apus şi la răsărit, şi având opcine de munţi mari, despre înbe părţile înpregiur, nu s-au mai însămnat cu alte sămni, fiind hotărâtă cu opcinile munţilor şi numai pe vale, prin mijlocul moşii, are puţintel câmpu şi poeni şi, măsurându-să lungul moşiei, prin mijlocul moşiei şi a câmpului, s-au aflat o sută douăzeci de funii şi funie de douăzeci stânjeni, şi stânjănul de opt palme domneşti, s-au însămnat, cu optu pietri, hotară, care s-au pus în lungul câmpului, despărţind mijlocul, rămăind giumătate de câmpu în parte de sus şi giumătate în parte de gios; şi într-această măsură, prin mijlocul câmpului, rămâne şi silişte tăetă în două, şi s-au dat giumătate de sat, parte de gios, în parte mănăstirii despre munţii Vicovilor, şi cu poiana slatinii ce iaste în munţi despre Vicove, şi pe această partea mănăstirii, ce iaste pe din gios, cuprinde şi apa Siriţălului; iară parte ce din sus a Crasnei au rămas în parte lui Alexandru Ilschi, cu poiana din pogorul Crasnei, ce să numeşte despre pârâul Corbului, cuprinzând giumătate de silişte; şi pe parte din sus, a lui Ilschi, şi măsura siliştii încă să se ştie că au cuprinsu 16 odgoane. Iarăşi, cu aceeaşi funii ce s-au măsurat şi celalalt câmpu, şi această măsură a siliştii s-au tăet în două şi, în capul hotarului despre răsărit, osăbit de piatra ce iaste pusă în capul hotarului, în pogor, s-au făcut şi bour într-un arin, şi taea peste topliţă şi piste apa Siriţălului, pe la un bour, ce s-au mai făcut într-un brad, de acolo apucă opcina, spre Vicove, care să înpreună cu alte opcine, ce încungiură hotarul despre Vicove. Iară piatra ce s-au pus în fundul câmpului despre apus, ce caută în prislop spre apus, până în opcina ce să hotărăşte Crasna cu Banila, şi această piatră desparte opcina în două; şi obârşiile ce să prăvale din opcină, de curgu cătră Siriţăl, să fie a părţii de gios, iară obârşiile pârailor Căcacii, ce curgu cătră parte de sus, să fie a părţii de sus. Într-acestaş chip s-au dat hotar despre amândouă părţile, cu dreptate, ce s-au căzut şi aşa să aibă a-ş stăpâni cineş parte sa, în sămnile ce s-au arătat mai sus şi pe hotărâre ce s-au făcut”.

1762: „Mărturia hotarnică, de la Vasilii Buhăescul, biv vel paharnic, şi de la Lupul Hadânbul, cum au hotărât jumătate de sat Crasna, din anii 7270 (1762)”[6].

1764: „Un hrisov de la Grigorie Ioan Vodă din 13 ianuarie 7272 (1764), prin care liberează satele Vicovele, Frătăuţii, Camenca, Cupca, Ciudeiul, Crasna, Tomeştii şi Carapciul de toate dările ţării”[7].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[8], din 1772-1773, înregistrează la Crasna, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „35 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, 1 nevolnic, 7 femei sărace, 2 popi, 3 ţigani şi 20 birnici.

În 1775, Crasna Putnei era selişte pustie, în vreme ce Crasna Ilschi mai avea 2 mazili (Alexandru Ilschi şi Gheorghie Galerie), 1 popă şi 34 ţărani.

În 15 martie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina Alexandru Ilschi, fiul lui Nicolae Ilschi, declara că stăpâneşte, împreună cu Miron Gafenco, cumnatul tatălui său, jumătate de sat, cumpărată de bunicul lui, Alexandru Ilschi. Cealaltă jumătate de sat era stăpânită de mănăstirea Putna.

1787: Alexandru Ilschi o va înzestra pe fata sa, Anastasia, jupâneasa lui Vasile Vasilco, în 15 decembrie 1787, doar „cu lucruri din casă”, sfertul de sat Crasna urmând să aparţină feciorilor lui, Ilie şi Neculai, din 12 mai 1794, când cei doi fraţi primesc zapis de mărturie de la verii lor, Toader Tăutul (fiul lui Vasile Tăutul şi al Antimiţei, fata Mariei Dediulesii) şi Afandule Dediul (fiul lui Ştefan Dediul, nepot Mariei Dediulesii).

În 15 mai 1784, raportul consilierului şi comisarului imperial Taddeus Piethner von Lichtenfels, cuprinzând concluzii despre prospecţiunile sale, făcute, în Bucovina, în toamna anului 1783, conţinea şi referiri la slatina din Crasna.

În 1786, se stabilesc la Crasna şi câteva familii de agricultori germani, care vor vorma colonia Huta Veche.

Din 14 ianuarie 1787, Crasna Ilschi aparţine, în bună patte, lui Vasile Vasilco, care se însurase cu fata lui Alexandru Ilschi, Anastasia, un sfert de sat aflându-se în posesia surorii lui Alexandru, Sanda Volniceasa, care i-l vinde lui Ilschi în 15 decembrie 1787.

1791: „Fabricile de sticlă din Putna, Furstentall și Crasna încep de asemenea să înflorească. Ele furnizează comerțul Bucovinei obiecte din sticlă albă și destul de densă. Paharele sunt vândute, în principal, în Galiția și Moldova”[9]. „Nu mai puţin importante sunt sticlăriile de la Crasna-Ilski, de la mănăstirea Putna şi de la Voivodeasa, de lângă Suceviţa, ale căror produse de sticlă sunt trimise până la Constantinopol” [10].

În iunie 1792, Alexandru Ilschi construieşte biserica, cu clopotniţă deasupra pridvorului, „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”.

La data de 20 mai 1798, în Crasna se încheie testamentul Mariei Galer, fiica lui Neculai Ilschi şi a Ilinchii, născută Flondor. Ea lasă fiilor ei Ioniţă, Costachi şi Ştefan partea ei din Crasna, anume o şesime din jumătate. La 1 noiembrie 1798, este un document prin care Alexandru Ilschi dăruieşte fiilor săi Iordachi şi Ilie, a şasea parte din tot satul Crasna. La 5 iunie 1799, în Crasna, Alexandru Ilschi, fiul lui Nicolai Ilschi îşi face testamentul, dând fiilor săi Iordachi şi Ilie a şasea parte de Crasna ţinutul Siretelui, baştină şi cumpărătură, şi a douăsprezecea parte din Crasna cumpărată de la Toader Tăutul.

În primăvara anului 1803, arendaşul Kriegshaber din Crasna aduce, pentru fabrica de sticlă din Huta Veche, câteva sute de slovaci din comitatul Trencin.

1820: Şcoala din Crasna-Ilschi, cu 5 clase (150 de şcoleri!), funcţiona din 1820[11].

1825: Cei doi feciori ai lui Nicolai Ilschi, unul mazil bucovinean – Ilie von Ilschi, iar celălalt boiernaş moldovean – Iordachi Ilschi clucer, stăpânesc împreună moşia din Crasna până în 1825, când moare clucerul Iordachi, iar fiul său, Dumitrachi, moşteneşte, în 25 aprilie 1825, drepturile răposatului.

1835: Ilie von Ilschi cedează drepturile sale de proprietate, în 6 iulie 1835, nepotului său de soră, Emanuil Stârcea şi soţiei lui, Ilinca Ralea, fiica sfetnicului Ţarului Rusiei, Zamfirache Ralea, moşia Crasna cuprinzând „casele zidite, mori, crâşme, velniţă, potăşării, sticlărie”.

În 1843, biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Crasna-Ilschi, ctitorită de mazilul Alexandru Ilischi, în 1792, refăcută de Ilie de Ilschi în 1832, cu 1.853 enoriaşi, patronată de Ilie de ILSCHI, îi avea paroh pe George HACKMANN. În 1876, când numărul enoriaşilor ajunsese la 2.747, biserica era patronată de împăratul austriac şi de Eugen cav. de STRIŞCA, paroh fiind Samuel PIOTROVSCHI. În 1901, biserica a fost, din nou, restaurată, de Eugen cav. de STRIŞCA. În 1907, patron bisericesc era baronul Alexandru de STRIŞCA, iar de cei 3.393 creştini ortodocşi se ocupau parohul Michail BENDEWSCHI (BÂNDEA, dar aşa îi plăcea să semneze), născut în 1859, preot din 1885, paroh din 1890, preotul cooperator Alexandru BACIU, născut în 1873, preot din 1900, cantor fiind, din 1902, Grigorie ILIUŢ, născut în 1857.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ –Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[12].

În 1885, Ion Bumbac, aflat în călătorie, de la Ciudei, la Vicove, îşi exprima încântarea în faţa dumnezeiescului peisaj de pe valea Sireţelului: „Ce să mai vorbesc despre vesela regiune a comunei Crasna sau despre partea şoselei ce suie, prin Crasna, în sus, până la plaiul ce duce printre drăgălaşul pasagiu de codri şi crânguri romantici, deasupra cărora se rădică, spre vest, lungul şir de munţi? O adevărată gură de raiu aceea! Pasagiul acesta se fineşte de-abie ieşind la câmp deschis, cătră Vicovul-de-sus” [13].

În 1 octombrie 1886, spre seară, Iliana lui Simion Percec trimitea pe ginerele ei, împreună cu cei doi feciori ai acestuia, să facă o clacă de păpuşoi. Noaptea, târziu, când ginerele s-a întors acasă, uşa casei era legată pe dinafară, iar în casă Iliana zăcea, gâtuită cu brâul ei. Hoţii spărseseră lada de pe bancă, în care se aflau 10 florini. Jandarmeria din Ciudei i-a descoperit rapid pe ucigaşii Anton Isopel, Constantin al lui Ioan Tomiuc, Constantin al lui Vasile Toniac şi Ioan al lui Toader Plamadă, toţi din Crasna Ilschi. Procesul s-a desfăşurat, mai târziu, la Storojineţ[14].

În 1890, Huta Veche avea primar pe Franz Aschenbrenner, iar învăţător, pe Franz Ernst.

1894: Corul e plugari din Crasna a fost alcătuit, în 1894, de învăţătorul  Mihai RĂUŢ, în următoarea alcătuire: Tenori I: Ilie ŞTIPOR, Anton PLEŞCA şi Vasile AMBROŞ. / Tenori II: Ionică alui Alexie IHNAT, Vasile alui Grigori PLEŞCA şi învăţătorul Mihai RĂUŢ. / Bas: Pavel PERCEC, Alexie MITRIC, Georgi alui Grigori PLEŞCA şi George alui Leonti MOTRESCUL[15].

1896: O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în iunie 1896, de Magdalina Iliuţ, menţionează următoarele nume de localnici din Crasna: învăţătoarea Maria GRIGORCE, Axenia lui Grigorie ILIUŢ, Mariuca lui Grigorie alui Ursu ILIUŢ, Aniţa CHELARIU ILIUŢ, Aniţa lui Ionică GHERMAN, Aniţa lui Istrati GHERMAN, Axenia lui Luca alui Popan MITRIC, Varvara lui Alexandru MITRIC, Domnica lui Andreiu POPESCUL, Varvara lui Alexandru IHNAT, Ileana lui Zaharie GROZAVUL, Mariuca lui George GROZAVUL, Domnica lui Gavril MOTRESCUL, Mariuca lui George PERCEC, Varvara lui Nicolae alui Dumitraş PERCEC, Varvara lui Prisacariu PERCEC, Mariuca lui Ioachim PERCEC, Magdalina lui Vasile ISOPEL şi Toader alui Dumitru MITRIC[16]. Pe lista încredinţată preotului Emilian GRIBOVSCHI şi gospodarului Ioan GHERMAN, au subscris crăsnenii: Ştefan GHERMAN, Alexandru IHNAT, Teofil VASILOSCHI, Emilian GRIBOVSCHI, IRODION, Ştefan SOROCEAN, Eugenia VASILOSCHI, Istrate GHERMAN, Adrian GHERMAN, Ştefan alui Ilie GHERMAN, Sofron PLEŞCA, Alexandru IHNAT, Alexandru PERCEC, Nicolai PERCEC, Toader PERCEC, Ioachim PERCEC, Grigori PLEŞCA, Vasile alui Ioan PLEŞCAVasile alui George PLEŞCA, Silvia VASILOSCHI, Ştefania VASILOSCHI, Ioan alui Alexandru IHNAT, Chilina lui Ştefan GHERMAN, George alui Ştefan alui Toader GHERMAN, Alexandru alui Ioan GHERMAN, Dumitru alui Toader GHERMAN, Istrati alui Toader GHERMAN, Mihail PERCEC, Nistor PERCEC, Mariuca lui Dimitrie GHERMAN, Isaie ILIUŢ, Zăhărie alui George ILIUŢ, Rachila lui Zăhărie ILIUŢ, Ana lui Zăhărie ILIUŢ, Constantin PERCEC, Pavel PERCEC, Ilie BABIUC, Rachila OSALCIUC şi Ileana OSALCIUC[17].

1898: Comunele Crasna Ilschi şi Crasna Putnei aveau să beneficieze de o celebritate bucovineană comună după 1 ianuarie 1898, datorită preotului Mihai Bendevschi, care, deşi constituise a cincia bancă rurală dibn Bucovina, se considera şi se promova pe sine drept întemeietorul cooperativelor de credit, „croite ca şi băncile Şvabilor celor avuţi de lângă Viena, după planurile vestitului Neamţ Raiffeisen”, care „bănci poporale săteşti… se potrivesc de minune pentru gospodarii de prin satele noastre”. Însoţirea din cele două sate Crasna a fost întemeiată de „câteva zeci de gospodari din Crasna, în frunte cu preotul lor, M. Bendevschi, şi cu fruntaşii lor, Grigore Iliuţ, Nicolai Ihnat, Nicolai a lui Dumitru Percec şi George Tarnovieţchi (care) s-au însoţit, au pus la un loc părtăşii de câte 10 florini şi şi-au croit o bancă sătească. Acum, gospodarii din Crasna, cari vor fi în strâmtoare şi vor trebui să împrumurte bani, de la banca lor vor împrumuta… La banca lor, ei foarte mici procente vor plăti şi şi acestea tot în buzunarul neamului lor va curge”[18]. Banca raiffeisiană din Crasna este prima care avea să beneficieze şi de un ajutor de 300 florini din partea Dietei Bucovinei, care, datorită demersurilor făcute de George Popovici (poetul T. Robeanu), de Iancu Flondor şi de fraţii cavaleri de Grigorcea, avea să pună în practică un adevărat program de sprijinire a satului bucovinean, în care intrau şi ajutorările cu fonduri pentru întemeierea de însoţiri de păstrare şi credit, dar şi o lege a creditului agricol cu prevederi eficiente şi imediat aplicabile (din 1903).

1901: Dialectologul Gustav Weigand, a călătorit, spre sfârşitul lui august, „prin Vicovu de Sus (Ober-Wikow), prin împădurita țară muntoasă, spre nord-vest, până la Krasna-Ilski, satul românesc extrem din nord-vest, deoarece satele Banila Moldovenească, Davideni, Comareşti vorbesc limbi slave, în ​​ciuda românilor. De aici, am urmat Siretul, trecând prin Ciudei (Czudyn), unde locuiesc evrei, germani, români şi ruteni, spre Suceveni”[19]. La Crasna-Ilschi, i-a cântat Verona Iliuţ.

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[20], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Rachila BABIUC (20 ani în 1909) din Crasna Ilschi.

1907: Din Comitetul naţional districtual al Storojineţului făcea parte, ca „Vice-prezident I: Mihai Bendeschi, paroch din Crasna” (bunicul lui ardelean şi o parte dintre nepoţii bucovineni s-au numit doar „Bândea”), din comitet făcând parte, din „Crasna-Ilschi: Istrati Gherman, Vasile Pleşca”, iar din „Crasna-Putna: Nicolai Dimitrie Percec, Pavel Percec”[21].

1907: „Pentru internatul Francisc Iosif de băieţi români în Cernăuţ… Din colecta întreprinsă de studentul teolog Ilie Păsăilă, în comunele Crasna-Ilschi şi Crasna-Putna, a primit administraţia institutului 16 coroane I. Nr. 796 şi 40 coroane, Nr. 121 şi o colectă în victualii: La acestea au contribuit: dl N. M. 42 coroane, Cucernicia Sa părintele exarch Michail Bendeschi 5 coroane, domnii învăţători Teodor Semaca 2 coroane, Vasile Chira 1 coroană, Ilie Buliga 2 coroane, domnii agricultori Vasile Ştefan Iliuţ 2 coroane, Ioan Tomiuc 1 coroană, Vasile Gheorghi Istrati 1 coroană”[22].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Crasna Ilschi, comună rurală, dis­trictul Storojineţ, aşezată pe malul drept al pârâului Sireţelul, afluent al Siretului Mic. Suprafaţa: 22,29 kmp; po­pulaţia: 1.434 locuitori români, de religie gr. or. Este legată, printr-un drum comunal, de drumul principal Storojineţ – Vicovul de Sus; are o şcoală populară cu 3 clase (deci, vreo 90 elevi – n. n.), ce serveşte şi pentru Crasna Putnei; o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan”, de care ţine şi Huta Veche, Crasna Putnei şi Huta Ilschi. La 1776, era în posesia mă­năstirii Putna. Forma, odini­oară, o singură moşie cu Crasna Putnei şi a fost cumpărată de episcopul Huşilor, Filotei, şi dăruită mănăstirii Putna, care a pierdut-o, cu timpul. O jumătate a trecut în stăpînirea mazilului Ilschi. Cuvântul „Huta” reaminteşte existenţa de fa­brici de sticlă (Glashütte), care au fost, odată, pe acolo. De Crasna IIschi ţin că­tunele Huta Ilschi, Isero şi Lunca Frumoasă. În Crasna IIschi este o fa­brică de spirt, un fierăstrău cu aburi, având două gatere, şi un izvor de slatină. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.218 hectare pământ arabil, 806 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 131 hectare izlaz, 3.573 hectare pădure. Se găsesc 104 cai, 537 vite, 56 oi, 206 porci, 36 stupi. Crasna Ilschi, moşie, cu admi­nistraţie specială, districtul Storo­jineţ. Suprafaţa: 48,02 kmp; populaţia: 656 locuitori, în ma­joritate români şi germani. Se compune din moşiile: 1). Crasna IIschi propriu-zisă, 2). Lunca şi 3). Sireţel.

Crasna Putnei, sat, pendinte de comuna rurală Crasna Ilschi, districtul Storojineţ, aşezată pe malul stâng al pârâului Sireţel, aflu­ent al Siretului Mic. Suprafaţa: 10,75 kmp; populaţia 1.359 locuitori români de religie gr. or. Este legat, prin drumuri co­munale, de drumul districtual Hliniţa-Gurahumora, precum şi de comunele Huta Veche şi Huta Nouă, legate, la rândul lor, cu târgul Ciudei; ţine de şcoala şi biserica din Crasna Ilschi. Forma, la început, o singură moşie şi comună cu Crasna Ilschi, în posesia mănăstirii Putna. Printr-o poruncă dom­nească, jumătate trecu în stăpânirea mazilului Ilschi, aşa că, la 1776, numai o jumătate, aşa numita Crasna Putnei, era în stăpânirea mănăstirii. Populaţia se ocupă cu fâneţele, cu creşterea vitelor şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 389 hectare pâmânt arabil, 383 hectare fânaţuri, 36 hectare grădini, 1.283 hectare izlaz, 618 hectare pădure. Se găsesc 92 cai, 1.037 vite cornute, 612 oi, 562 porci şi 214 stupi. Crasna Putnei, moşie, atenenţă a moşiei Huta Nouă, districtul Storojineţ. Are 8 locuitori”[23].

1914-1918: Pentru Bucovina au depus obolul de sânge crăsnenii „Rezervistul George Dariciuc, Crasna-Ilschi, Regimentul 22, rănit”[24]; „Fruntaşul Calinic Osatciuc, Crasna-Ilschi, Regimentul 22, rănit”[25]; „Fruntaşul Sofron Tarnoviţchi, Crasna-Ilschi, Regimentul 22, rănit”[26]; „Infanteristul Lucian Coroma, Crasna Ilschi, Reg. 55, rănit”[27]; „Infanteristul Ioan Bogdan, Crasna Ilschi, Reg. 22, mort (01.03-31.07.1915); Corporalul Alexandru Bruja, Crasna, Regimentul 22, rănit; Fruntaşul Ştefan Bruja, Crasna, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Nicolae Cernobuleac, Crasna Putnei, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Pavel Gogan, Crasna Ilschi, Regimentul 22, rănit”[28]; „Mendel Feingold, născut în Crasna Ilschi, la 4 mai 1880, ar fi murit la 27 februarie 1915, pe înălţimea Crivei, în Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Raisei Feingold, mama celui dispărut, procedura pentru declararea morţii”[29]; „Ioan a lui Gheorghe Istrati, născut în Crasna lui Ilschi, la 2 faur 1883, chemat fiind, în august 1914, sub arme, ar fi căzut lângă Goriţa, în 10 octombrie 1916, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Domnicei Istrati, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[30]; „Anna Mittermayer, născută Tofanel, soţie de conducător de tren, a plecat din Cernăuţi, pe timpul invaziei ruseşti, pe la finea anului 1916 sau începutul lui 1917, cu un soldat rus, luând cu sine documentele ei personale, între altele şi o legitimaţie de călătorie, cu fotografia ei. De la retragerea ruşilor din Bucovina, lipseşte orice ştire despre dânsa. În august 1918, a adus Ioachim Palamar, gospodar din Crasna-Ilschi, fost infanterist la Regimentul 22, reîntorcându-se din prinsoarea rusească, legitimaţia cu fotografia Annei Mittermayer, căsătorită Tofanel, şi zice că a aflat-o, pe la 14 februarie 1918, la o femeie, care zăcea moartă pe un câmp liber, lângă un sat în districtul Jaroschenka. Comparând el fotografia cu trăsăturile răposatei, a constatat cu siguranţă că aceasta e fotografia ei şi, conchizând după locul de emitere, „Dorna-Watra”, că e o persoană din Bucovina, a luat cu sine fotografia. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Petru Tofanel, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”[31].

1916: Printre „Soldaţii de la Arbeiter Abtig I/41” (geniştii, deci – n. n.), toţi din Bucovina, care  au donat 61,92 coroane pentru orfanii camarazilor şi pentru camarazii mutilaţi de război, se numără şi Mitrică George, din Crasna Putnei, care a dăruit 60 fileri[32].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Ciudei făceau parte „Reprezentantul Băncii regionale: Mihai Bendevschi, paroh, Crasna”, întemeietor al însoţirii din Crasna şi mare militant pentru cauza însoţirilor rurale, „Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Alexandru Stîrcea, proprietar mare, Crasna” şi, ca reprezentan al ţăranilor, „Pavel Percec, agricultor, Crasna”[33].

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării, „b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Valerian Gafencu la Crasna”[34].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[35], următorii învăţători şi învăţătoare: Negruţiu Victor, comuna Crasna-Traian, jud. Storojineţ, media 7,16”.

1942: „Cu începere de la data publicării prezentei deciziuni, se blochează, din stocuri şi din producţia viitoare a intreprinderilor mai jos notate, la dispoziţia Regiei Autonome a Căilor Ferate Române, următoarele cantităţi de materiale lemnoase de brad şi molid: La fabrica din Crasna Ilschi, judeţul Storojinet, proprietatea Societăţii „Industria Silvică din Bucovina”, cu sediul la Crasna Ilschi, judetul Storojineţ: mc 250,071 cherestea pentru ateliere, reprezentind 1 lot din specificaţia Nr. 1 anexă; mc 568,500, cherestea pentru întreţinere etc., reprezentând 1 lot din specificaţia Nr. 2 anexă”[36].

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 186

[2] Ibidem

[3] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, pp. 186, 187

[4] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 187

[5] Ibidem

[6] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 187

[7] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 98

[8] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 337

[9] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 234-237

[10] Ibidem, pp. 779-783

[11] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 35, 1876 p. 63, 1907 p. 166

[12] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[13]  VASILE BUMBAC, Schiţe de escursiuni făcute prin Bucovina în feriile de vară ale anului 1888, în „Revista Bucovinei”, Anul IV, nr. 4 / 15 Februar 1889, pp. 13, 14

[14] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 11, octombrie 1886, p. 4

[15] DEŞTEPTAREA, Nr. 7/1895, p. 58

[16] DEŞTEPTAREA, Nr. 13/1896, p. 102

[17] DEŞTEPTAREA, Nr. 14/1896, p. 111

[18] DEŞTEPTAREA, nr. 2 din 15/27 ianuarie 1898, p. 12, 13

[19] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[20] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[21] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 3

[22] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 5

[23] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 76

[24] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[25] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[26] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[27] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[28] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 13 mai nou 1921, pp. 203-205

[30] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[31] Monitorul Bucovinei, Fascicula 75, Cernăuţi în 18 Octomvrie nou 1919, pp. 7, 8

[32] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[35] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[36] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, p. 4873

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Coţman

1899, Ţărancă din districtul Coţman. Foto: Julius Dutkiewicz

COŢMANI. Atestat încă din 6 iulie 1413, când Alexandru cel Bun întăreşte soacrei sale, Anastasia, „Coţmanul Mare, cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, apoi Valeva, până în pădurea care se cheamă Dumbrava”, avea să revină, după moartea Anastasiei, Episcopiei de Rădăuţi, care administra vechea necropolă domnească, în care voievodul îşi avea înhumaţi bunii şi străbunii.

1479: „În 1479 (anul 7005, de la începutul lumii), regele polon Albert Jagello, „gândi ca să-şi arate vitejia asupra Moldovei, socotind că prea lesne o va supune, ştiind că, de multe ori, se ajutora Moldova de la craii leşeşti, ca de la nişte vecini de aproape, spre toţi vrăjmaşii… Înţelegând Ştefan Vodă cum craiul se apropie, cu oaste, de Pocuţia şi se trage spre margine, de iznoavă a poftit solia, de a trimis înaintea craiului pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, cu multe daruri, şi l-au întâmpinat de cealaltă parte a Nistrului şi i-au închinat darurile. Şi, iarăşi, cu dragoste le-a luat. Şi, de aici, a trecut craiul apa Nistrului, pe la Mihălceni, în aceastălaltă parte, cu toată oastea sa, şi a venit la Coţmani. Acolo, s-au descoperit toată viclenia şi faptele sale cele ascunse, că a prins pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, de i-a ferecat în obezi, şi i-a trimis, de i-a închis, tocmai la Liov. Înţelegând acestea Ştefan Vodă, de la iscoadele ce pururea le trimitea, să ştie încotro merge craiul, cu oastea leşească, cum că craiul l-a viclenit şi vine asupra lui, şi a trecut şi Nistrul, cu 80.000 de oameni în oaste, cu scrisoare, fără altă adunare, de sârg a trimis, în toate părţile, în ţară, să se strângă la târgul Romanului. Iar Albert a şezut, şapte zile, la Coţmani. Şi, până a se strânge oastea lui Ştefan Vodă şi până a veni ajutorul, că şi Laslău, craiul unguresc, fratele lui Albert, încă i-a trimis 12.000 de oameni de oaste şi, cu dânşii, pe Birtoc, voievodul Ardealului, ce era cuscru lui Ştefan Vodă; şi de la Radul Vodă încă i-a venit în ajutor oaste muntenească, dar, până a se strânge oastea toată, la un loc, Albert crai a purces, cu oastea de la Coţmani, şi a lovit la Şipinţi” [1].

În 26 august 1503, Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei din Rădăuţi „Coţmanul Mare, cu cătunele sale Gavrilăuţi, Hliviscea, Davidăuţi, Sadcău, Clivodinul, Bludna, Suhoverhul, Ceaplinţii şi Valeva”, Ştefăniţă Vodă adăugând la danie, în 6 octombrie 1520, „Rogozna şi o prisacă pe locul târgului Cernăuţi, acolo unde au fost stupii lui Grumază, pentru pomenirea mamei noastre, Stana”.

1686: „Şi aşezat-au leşii, în ţinutul Cernăuţiului, în câteva locuri, de-au făcut parcane, de-au aşezat drept oaste joimiri moldoveni şi leşi: în Vasileu, pe Nistru, dragoni, în Orăşeni, pe Zaharovski, cu leşi, în Coţmani, pe Dobravski, tot cu leşi, în Bănila, pe Turculeţ cel mare, cu moldoveni, în Hliniţa,  pe Botez, tot cu moldoveni, în târgul Cernăuţi, în Brăneşti, în Cuciur, pe Turculeţ cel mic, cu moldoveni. Şi aşa cuprinseseră tot ţinutul Cernăuţiului, de-l ţineau”[2].

În 8 decembrie 1707, la cererea episcopului Ghedeon, Mihai Racoviţă Vodă scuteşte satul Coţman de plata solăritului.

1714: După un an de vânzoleli armate prin restul ţării, suedezii şi polonii se întorc în Bucovina, unde au îngăduinţă să stea doar trei luni, „prin pădure pe la Cernăuţi”, în 2 ianuarie 1714, trecând prin Coţmani, „unde se afla măria sa, prinţul Wisniowiecki”, apoi „prin Orăşeni, peste Prut şi Ceremuş, până în satul Văscăuţi, unde se afla şi domnul general. În ziua următoare, am mers, iar, îndărăt, la Coţmani, şi, în dimineaţa de după aceea, peste graniţă, până în oraşul Horodenka şi, apoi, iar înapoi. Am mers iar la Orăşeni şi, în ziua următoare, la Văscăuţi. Lângă acest sat este un râu mic, care scoate aburi de căldură, în timpul iernii, şi nu îngheaţă niciodată. Cum excelenţa sa avea de gând să poposească după această apă, în vederea unei mai bune subzistenţe, am pornit, călare, în acea direcţie, să cercetez locul, şi am mers aşa până la satul Bănila, spre munţi şi spre oraşul Kossov (Kossowo, în Polonia). În ziua următoare, am fost la Milewo şi Spassy, şi iar înapoi, prin Wilawce, Karapozny şi Barbowce, până la Văscăuţi, şi apoi, în dimineaţa următoare, până la Coţmani, unde am rămas locului toată luna. Aici locuia un ţăran, în vârstă de o sută treizeci de ani, al cărui fiu avea mai mult de o sută de ani, şi la fiul acestui fiu, care era de optzeci de ani, am stat eu în cvartir. Fără a mai vorbi de ceilalţi descendenţi, bătrânul de o sută treizeci de ani era mai zdravăn decât fiul său de o sută de ani. Mai avea ochi frumoşi, dar nu mai putea să vadă, dar, altminteri, umbla sprinten şi singur, cu un toiag. Acest sat se află între Nistru şi Prut, la 6 mile de Hotin, 3 de Cernăuţi şi 1 şi 1/2 de Snyatin, însă la 3 mile de Horodenka. Aici stătuse strajnicul Sayvoyski, în anul precedent, când înaintea lui şi a încă mulţi alţii s-a petrecut următoarea minunăţie: Când mergi spre Hotin, chiar dincolo de sat, peste lac şi mlaştină, este o pădure rară de stejar, pe o înălţime. Din această pădure au început, într-o anumită zi, de partea dreaptă a drumului, să joace şi să salte stejarii, au mers către… şi s-au închinat unii în faţa celorlalţi, şi au jucat, iar, în felul arătat mai sus. Şi aceasta a ţinut, sub ochii unui număr aşa de mare de oameni, câteva ore. Şi de partea cealaltă, înspre Horodenka, şi între aceasta şi satul Suhoverca, a jucat, tot atunci, muntele, cu tufişurile şi copacii săi, şi, apoi, s-au oprit, cu toţii, odată, şi acest semn îl cunoaşte singur Dumnezeu. S-a aflat, de la anumite persoane, că, înainte de ultimul război cu turcii, s-a putut vedea acelaşi lucru lângă Cernăuţi, care, fără nici o îndoială şi cu toată siguranţa, era un cutremur de pământ. Astfel, la numai o jumătate de milă de aici, în satul Ivankopce şi Habielowce, spre Snyatin, au fost văzuţi oameni ieşind din munţi, cu flamurile fluturând, ca dintr-un castel, care, apoi, s-au făcut nevăzuţi”[3].

În 13 aprilie 1737, Grigore Ghica Vodă dă instrucţiuni Marelui Căpitan de Coţmani referitoare la import-exportul de cai şi de vite, făcut de armenii polonezi, stabilind taxele încasate de el şi de subalternii săi: de 1 leu pentru fiecare cireadă care trece graniţa, vameşii – 1 leu, iar călăreţii care păzesc trecătoarea – 2 potronici de cireadă.

În 1741, Marele Căpitan de Coţmani primeşte poruncă să interzică polonezilor să mai treacă graniţa pentru a tăia şi lua lemne, pentru că „prea fără cale au făcut socoteală şi margine acia să fie foarte poprită de către Leşi”.

În 15 februarie 1754, Matei Ghica Vodă dă carte de volnicie episcopului Dositei Herescu pentru a supune la obligaţiile ce le revin, după obicei, pe călăraşii din Coţman şi Hlivişte. Iar dacă vor experima nemulţumiri călăraşii, Marele Căpitan de Coţman, care, atunci, era „Enacache, staroste de Cernăuţi”, îi va obliga pe călăraşi „ca tot căsariul să dea câte 2 lei pe an”.

1759: Călăraşii de Coţmani încetează să-şi mai execute atribuţiunile militare începând cu 27 aprilie 1759, când Ioan Teodor Calimah îi lasă la vetrele lor, motivând că „în vremuri ca astea ţara are mai multă nevolie de birnici decât de slujbaşi”, iar scutirea de solărit, pe care o aprobă în 27 februarie 1761, nu vizează o posibilă reluare a atribuţunilor militare, ea fiind motivată de faptul că, în locul platei solăritului, foştii călăraşi „sunt de ajutor şi posluşanie Episcopiei de Rădăuţi”.

1772; Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, înregistrează la Coţmani „137 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, Ştefan, Ion şi Dumitru, 3 diaconi, Dumitraşco, Sandul şi Grigoraş, 3 dascăli, Vasile, Mihail şi Hrihor, 1 poroşnic ostavoi, Ihnat PETROVICI, 8 scutelnici ai poroşnicului, Dumitro FEUKO, Simeon FINKO, Vasile MURGOCI, Tănasă FEUCIUK, Grigoraş rotar, Ştefan COSOVAN, Toader  CHIŞCAN şi Grigore rusul, 1 jidov, Iutko, 11 văduve, Paraschiva, Odochia, Lianka ruscă, Sofia ruscă, Sofia GAVRILOAI, Irina, TOCIOAII baba, Dochiţa baba, LUPUŞOAIA, Acsănia şi Gafia baba, 15 case pustii şi 92 birnici, şi anume: Neculai vornic, Ivan zet ROMAN, Ivan LUNGUL, Dumitru FACĂŞ, Ivan rusul, Georgi CRAVCIUK, Fodor vătăman, Vasile DOSTEIU, Ivan PAVLIUK, Mihail SCRIPNIC, Ion zet HARASIM, Harasim, Petre ROTAR, Ivan SINCO, Prodan PIVULIAC, Vasile sin diacon, Vasile CREŢU, Ivan FACĂR, Toader RĂZNIC, Ivan PINTEMA, Muţic rus, Fodor rus, Fodor ZADOBRIŢCHI, Petre LOICA, Neculai CULIC, Mihail PROCLECIUK, Vasile berar, Hrihor ungurian, Vasile DANIŞUC, Ivan văcar, Ivan SAUCIUK, Nichifor CUDRECIUK, Alecsa RUDEI, Ivan CUDRIC, Iacob BĂŞCHII, Vasile BĂŞCHII, Sârghii rus, Ivan LEVCUN, Ivan MOŞPANUC, Procopi rus, Georgi rus, Sârghii LEZEI, Vasile PRASCHII, Ivan PETRIVANCIUK, Sandul NASTASIACIUK, Ştefan CĂPĂŢÂNĂ, Sandul CANTEMIR, Dumitru CANTEMIR, Semen CANTEMIR, Ion zet CANTEMIR, Semen MARIŢUC, Andrinachi sin VASILE, Ştefan CANTEMIR, Georgi BUCĂTARCIUC, Vasile cojocar, Procop scripcar, Ştefan zet morar, Hrihor VEŞCIUK, Ivan MOŞIŞCIUC, Vasile rus, Ivan rus, Dumitraşco  IORDACHIANCIUC, Grigoraş PIVULIAC, Ion POCLITAR, Coste rus, Neculai zet MALIC, Fodor TRIU, Ştefan CHIUCIUK, Andrei morar, Andrei BĂNULIAC, Timofei haidău, Ivan VOIUCO, Vasile rus, Georgi merticar, Vasile morar, Ştefan POCLITAR, Ilaşco cojocar, Matei bejenar, Vasile LIATOSKI, Ivan GULEVAN, Vasile FACĂS, Nicolai morar, Andrei SOMERCA, Vasile SOMERCIUK, Toma MAZUR. Matei FRANSKI, Toader pânzar, Simeon cojocar, Semen HUJNIK, Vasile rus, Iacob rus şi Pavel STASII.

În cătunul Suhaverca, existau 45 de case, locuite de 1 popă, Miron, 2 diaconi, Toader şi Andrei, 2 slugi ale Episcopiei Rădăuţilor, Neculai ROSCHIP şi Dănilă, 4 văduve, Irina, Maria URSULIASA, Palaghia şi Maria morăriţa, 11 case erau nelocuite, iar în celelalte 25 locuiau familiile birnicilor: Ivan vornic, Andrei rus, Toader CURLAT, Georgii brat ego, Iacob vătăman, Ursul sin văcar, Ştefan HORIŢCI, Costin MACCIUC, Ion brat ego, Ion DIMURCIAC, Timofti morar, Andrii DIMULIAC, MÂNDRIŞOR, Vasile IVANUC, Luchian rus, Vasile NEGOIŢĂ, Tănasă BĂETU, Ştefan GAVRILIUC, Alecsa zet MACSIN, Ion DEBLE, Andrei PRODAN, Sava zet PRODAN, Ion rus, Simion rus şi Fodor DREJCIAN.

În 1774, satul Coţmani avea 81 familii de călăraşi, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, în baza masivelor colonizări cu ruteni, la 177.

1803: „Școli există, pe teritoriul dintre râurile Prut și Nistru doar în Coţman (Kotzman) și Cişciatec (Kryszczatek), unde se predau, în germană și ruteană, citirea, scrierea și aritmetica, apoi religia, toate acestea în cele 5 ore pe zi, trebuiau să fie predate. Şcoala din Coţman a avut, timp de 30, până la 40 de ani, în mare parte copii de țărani; la Crişciatec, întâmplător sau nu, 50 dintre şcolari erau copii de clerici săraci și țărani, iar chiriașul de acolo (schitul – n. n.), le-a oferit mâncare și haine copiilor săraci” (Archiv für österreichische Geschichte, Wien 1898, p. 663).

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Coţmanii de Sus, cu 911 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Wassilie JUZARKOWSKI, în vreme ce biserica Sfântul Nicolai din Coţmanii de Jos, cu 924 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail VOROBCHIEVICI. În 1876, este menţionată doar biserica Sfântul Nicolai, cu 2.540 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie GRIBOVICI. În 1907, la biserica Sfântul Nicolai, cu 3.954 enoriaşi, slujeau parohul Ştefan IVANOVICI, născut în 1832, preot din 1855, paroh din 1859, preotul cooperator Ioan SIMIGANOVSCHI, născut în 1861, preot din 1890, şi, din 1904, cantorul Zosim EUSTAFIEWICZ, născut în 1849.

1788: O şcoală trivială moldovenească, cu 6 clase, funcţiona la Coţmani din 1788, o alta, cu 5 clase, din 1888, un gimnaziu inferior începând să funcţioneze, tot la Coţmani, din 1904[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman –Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Hacrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca. Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[6].

1885: „O bijuterie din argint (fig. 8), probabil dintr-un set de inele de templu, a fost găsit, în 1885, la Malatineţ, în districtul Coţman. Formată dintr-un inel deschis cu sârmă puternică, un capăt aplatizat, care are o perforație, și un al doilea capăt aplatizat, înfășurat în spirală, de asemeni cu o mică perforație rotundă, care susţine ornamentul, care constă, în principal, din suprapuneri de flori, care, dispuse într-un astfel de mod, formează o formă sferică. Fiecare dintre ele (dintre care au mai rămas patru, dar trei despărțite) are o piramidă, cu globuri mici la mijloc, în timp ce frunzele constau din bucăți de argint aplatizate, realizate din bucle de sârmă. Acestea din urmă, împreună cu firele subțiri, înfășurate în spirală, în mai multe rânduri de mărgele, deasupra, formează deformațiile ulterioare. În special, o parte a discului inelar este umplută cu respectivele bucăți de fagure asemănătoare tubului, din care o parte este, de asemenea, spartă; proprietarul, ca înainte (doamna Bogdan von Bottuschan, soția proprietarului din Lujeni – n. n.)”[7].

1888: La Balul român de elită al „Junimei”, din februarie, aranjat în sala Societăţii filarmonice germane” a paricipat, ca membru marcant al elitei bucovinene, şi „dl Tabora, comisar din Coţmani”, împreună cu „doamna de Tabora din Coţmani”[8].

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ioan HOMIUCA, paroch şi protopresbiter în Cozman”, menţionează, printre familiile comunei, pe:  preotul Eleuterie DAŞCHEVICI, SNIATINCIUC, Ion LOJUK, Nicolaiu BULANKA, Dumitru PAULINE, Michael ZUKOWSKI, Nicolaiu PERCHINSKI şi Nicolaiu DIACONIUC.

1899: „Numiri, în ceea ce privește judecătorii regionali: Ernst Mandyczewski, din Dorna Watra, pentru Suceava… Cornel Kisselitza din Suceava, acolo… Dr. Emanuel Dresdner, din Cernăuţi, acolo… judecătorul de district Emil Orobko, din Sadagura, pentru Cernăuţi… Emil Prokopovici, din Suceava, în Suceava… judecătorul de district Elias Dan, din Coţman, în Suceava. Cu privire la judecătorii regionali în calitate de judecător de district: Julian Curkowski, din Sadagura, în Zastavna, Simeon Wydyniwski, din Sorojineţ, în Dorna Watra, Elias Semaca, în Cernăuţi, din Solca… Hippolyt Calindescu, din Rădăuţi, în Dorna Vatra, Johann Stefanoeicz, în Cernăuţi, din Vijniţa, Emil Tomorug, în Dorna Watra, din Sadagura şi Georg Tarnawski, în Suceava, din Coţman“[9].

1906: „Fondul religionar şi institutele filantropice gr. or. române. Înainte de doi ani, a petiţionat comitetul societăţii „Şcoala română” din Câmpulung pentru o subvenţie, cu scop ca să înfiinţeze un internat pentru elevii gr. ort. români de la şcoala profesională din Câmpulung, dar, până acum, n-a sosit nici un răspuns. Se zvoneşte ştirea cum că chiar venerabilul consistoriu gr, or. – motivele nu sunt cunoscute – să fi refuzat acordarea unei subvenţiuni băneşti, cu toate că guvernul ţării a sprijinit această afacere. Când e vorba să se atribuie ajutoare băneşti la văduve de consilieri cu o pensie grasă (vezi Wlazl), remuneraţiuni la funcţionari străini, lemne gratuite la institute iezuitice sau locuri de sute de mii la asociaţiuni străine (pentru internatul ucrainean, în Coţmani), atunci se arată factorii competenţi, îndeosebi venerabilul consistoriu, darnic de tot, dar când e vorba de sprijinirea unei instituţiuni române gr. or., atunci… nu-s parale. Suntem foarte curioşi cum se va rezolva cererea internatului român din Câmpulung”[10].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Coţman (Kotzman), târg, aşe­zat pe malul drept al pârâu­lui Soviţa, care dă aci naştere la mai multe heleştee. Suprafaţa 23,45 kmp; popu­laţia 4.500 locuitori, din care cea mai mare parte ruteni, iar restul poloni, germani şi izraeliţi; religia, la ruteni, este în majoritate gr. or., apoi gr. cat. Se compune din vatra târgului şi cătunul Zahorbi (Zahorby). Este străbătut de şoseaua principală ce duce, pe de o parte, în Galiţia, spre Zaleszszyki, iar pe de altă parte, la Cer­năuţi. Din el pleacă drumurile districtuale Coţman-Nepolocăuţi şi Coţman-Berhomet pe Prut, ce-l leagă cu Storojineţ şi Stăneşti. Este staţie a liniei ferate locale, ce se bifurcă din linia ferată principală, în punctul Lujeni. Este reşedinţa unui căpitan (prefect); are, pe lângă oficiile administrative obişnuite, şi judecătorie de ocol, un birou telegrafo-poştal, 2 şcoli populare, cu câte 6 clase (deci, vreo 360 elevi, fiecare clasă având câte 30 – n. n.), o şcoală spe­cială de industrie, o biserică gr. or. Parohială, cu hramul „Sf. Nicolae”, una rom. cat. şi una gr. cat. Coţmanul este pomenit, ca sat, făcând parte din propietatea Episcopiei Rădăuţului, lu­cru care se confirmă printr-un hrisov al lui Ştefan cel Mare, de la 1503, şi altul de pe vre­mea lui Bogdan cel Chior, de la 1519. După tradiţie, târgul şi-ar avea numele de la o fată, Chiţa Apostoluc (Coţman – Chiţman), care ar fi scăpat târgul de urgia turcilor (în 6 iulie 1413, când a fost atestat satul, încă nu păşise picior de turc prin părţile Moldovei – n. n.), înecând pe un paşă ce a iubit-o. În le­gătură cu această legendă se aducea un tablou, cu data anu­lui 1798, care se păstrează la primăria târgului şi reprezintă această întâmplare. De fapt, însă, termenul îşi va fi având originea în numele Cosma (Cosmeni – Cosmani). Interesant este vechiul clopot, ce se păstrează în biserica ortodoxă, încă din secolul al XVII -lea, ca dar, pe care l-ar fi hărăzit un boier, cu numele de Ghica, întru pome­nirea răpăusatei sale fiice. Po­pulaţia ortodoxă atribuie aces­tui clopot făcătoriei de mi­nuni. Lângă Coţman, s-ar fi găsit, în diferite rânduri, obiecte din epoca de piatră şi de bronz, precum şi podoabe de argint, aparţiitoare epoceii de fier. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi prăsila vitelor, şi cu negoţul de cai, pentru care se ţin bâlciuri vestite în anumite părţi ale districtului. Târgul posedă 2.388 hectare pământ arabil, 267 hectare fânaţuri, 8 hectare şi 50 ari grădini, 124 hectare izlaz, 447 hectare pădure. Se găsesc 324 cai, 605 vite cornute, 990 oi, 738 porci şi 101 stupi de albine. Coţman, moşie, cu administraţie particulară, districtul cu acelaşi nume. Suprafaţa: 16,81 kmp; po­pulaţia: 206 locuitori, în ma­joritate ruteni, restul poloni, izraeliţi, germani, ş. a. În privinţa confesiunii, în afară de izraeliţi, sunt în ma­joritate gr. or. şi rom. cat., restul gr. cat. şi armeni uniţi. Cuprinde, pe lângă moşia Coţman propriu-zisă, şi cătunul Zahorbi”[11].

1914: Colonizat puternic cu ruteni, Coţmanul a avut parte şi de o puternică infuzie evreiască, dar comunitatea s-a organizat ca atare abia în 1914, sub şefia lui Anschel, care-l avea ca adjunct pe Aron Weintraub, printre membri aflându-se Salomon Merdlinger, Samuel Fritz, Jakob Gruen, Chaim Schorr, Hersch Kreisberger, Leibisch Rosenblatt, Samuel Oberwaeger, Hermann Schulmann, Markus Stier, Schorr Abraham, Moise Tannenbaum, Alter Tennenblatt şi Hersch Zimmer. Rabin era Samuel Schaechter, urmat de David Fraenkel-Hager. Comunitatea evreiască din Coţman, care cuprindea şi pe evreii din satele dijn jur, a avut o sinagogă şi un cimitir.

1915: „Odată, primeşte viteazul sublocotenent Victor Rusu porunca să împrăştie garnizoana rusească a orăşelului Coţman. Porunca fu primită dimineaţa, la 6 ore, iar peste un ceas şi jumătate, fugeau ruşii de credeai că şi-au pierdut minţile. Atât de fără de veste i-a prins atacul românilor că bieţii soldaţi ruşi nici nu-şi puteau da seama din ce direcţie vine acest atac. Tot astfel o păţiră, înaintea localităţii Zastavna, din Bucovina de nord. Aici concentrează ruşii o armată destul de respectabilă, care se compunea din cel puţin 6 regimente de infanterie, mai multe despărţăminte de mitraliere, precum şi câteva tunuri. Sublocotenentul Rusu atâta i-a hărţuit, şi dintr-o parte, şi din alta, că bieţii ruşi nu se puteau orienta de loc. Nu ştiau cât de mare e armata care-i ataca. Comandantul rusesc raportează superiorităţii sale următoarele: „E imposibil ca să înaintăm, pentru că se semnalează, din toate părţile, puternice trupe duşmane”. Şi, când colo, era numai sublocotenentul Rusu, cu mica lui ceată de Români”[12].

1914-1918: Dimitrie Sucholotiuk a lui Nicolai din Coţmani, născut în 1887, a fost înrolat în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 24 şi a plecat la luptă. Ultima scrisoare a trimis-o soţiei sale cu data de 24 martie 1915. De atunci nu-i nici o ştire despre dânsul. Martorii spun că, în aprilie sau martie, dânsul a luat parte la un atac în contra ruşilor şi, după această luptă, n-a mai fost văzut, aşa că trebuie să fi picat pe câmpul de onoare. Presupunându-se decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Sucholotiuk, născută Pauline, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[13]; „Ioan a lui Vasile Fiwczuk, născut în Coţmani, la 7 iunie 1889, chemat, în august 1914, sub arme, să se fi înecat, chiar la începutul lunii august 1914, într-o mlaştină, în Galiţia, lângă Socal, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Rachilei Fiwczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14].

1919: septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[15]: La judecătoria Coţmani: Iosan Oskar, judecător de district cu rangul VIII”, din Coţman fiind transferaţi „Dr. Rosenzweig Leon, judecător de district cu rangul VIII, în aceeaşi calitate, de la judecătoria Coţmani; Iaroszynski Eusebie, judecător de district cu rangul VIII, în aceeaşi calitate, de la judecătoria Coţmani”, iar la Suceava, „Bensdorf Kasimir, consilier de district cu rangul VII, de la judecătoria Coţmani”. În cadrul aceloraşi regrupări de magistraţi, veneau, „La judecătoria Coţmani, Dr. Hostiuc Constantin, judecător la tribunalul Cernăuţi, consilier conducător de judecătorie cu rangul VII, şi Dr. Sigmund Bibring, auscultant la tribunalul Cernăuţi, judecător cu rangul IX”.

1919: Comisiunea agrară de ocol Coţmani avea următoarea componenţă: Preşedinte: Dr. Constantin Hostiuc, consilier de tribunal şi şef al ocolului judecătoresc Coţmani. / Locţiitor: Oscar Giosan, judecător districtual. / Reprezentantul Administraţiei: Arcadie Lucescu, prefect, Coţmani. / Locţiitor: Gheorghe Rusu, practicant de concept, Coţmani. / Reprezentantul Băncii regionale: Teofil Nedelcu, fost prefect, Cernăuţi. / Locţiitor: Ion a lui Miron Sauciuc, agricultor, Clivodin. / Expert agricol: Porfirie Colomiţchi, referent agricol, Coţmani. / Locţiitor: Eugen Zukowski, directorul şcolii de Agricultură, Coţmani. / Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Andrei Botuşan, proprietar mare, Lujeni. / Locţiitor: Kasimir Bohdanovici, proprietar mare, Oşehlib. / Inginer hotarnic: Octavian Coca, inginer, Cernăuţi. / Locţiitor: Iosef Charvat, inginer civil, Coţmani. / Reprezentanţi ai ţăranilor: Nicolai Boşniac,  agricultor,  Coţmani; Doroftei Spaniuc, agricultor, Şipeniţ. / Locţiitori: Vasile Sorohan, agricultor, Coţmani; Andrei Crauciuc, agricultor, Stăuceni”. Un alt localnic, „Krudowski Stanislau, inginer hotarnic civil, Coţmani”[16], era trimis, ca specialist în Comisiunea agrară de ocol Ciudei.

1919: Printre cei mai faimoşi cârciumari ai Bucovinei, nominalizaţi ca atare în deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau „Ioan Pauliuc, Jossel Pilpel, Gheorghe a lui Vasile Perhinschi şi Samuel Fritz, toţi din Coţmani”[17].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ra 173/20. Deriziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea de 85 ha 19 a 12 mp din moşia Gavrileşti, proprietatea lui Iossel Merdinger, Chave Perl Merdinger şi Salomon Merdinger, corpul domicial fasc. No. 68 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Gavrileşti, în folosul „Fondului de pământ bu­covinean”, a devenit definitivă”. „Deciziune de expropriere No. Ra 133/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 204, Şipeniţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 169 ha 67 a 68 mp, proprietatea dnei Anysia Miron Costin, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”. „Deciziune de expropriere No. Ra 109/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 120, Lujeni, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 66 ha 90 a 68 mp, proprietatea dlui Andreas Botuşan, în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[18].

În vara anului 1941, au fost împuşcaţi evreii Uscher Rubin, Baruch Auerbach, fratii Schwarzkopf, fraţii Berl, Isiu Hecht, Hersch Spierer, cei doi fii ai lui Simon Schorr, Hersch Gaensler, Simon Rottenberg, Jakob Baer Schorr, Moise Chaim Schiffer şi Leib Nagler. Printre cei deportaţi în Transnistria se numără Jakob Nathan Seidmann, Avraam şi Moise Hersch Seidmann, Ida Seidmann, Josef Herzan, Mailman Meier Schulmann.

Coţmani, panoramă

[1] Ureche, pp. 76-87

[2] Neculce, p. 101

[3] Ibidem, pp. 337-339

[4] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 408

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 25, 1876 p. 75, 1907 p. 103

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[8] Familia, Nr. 6, Anul XXIV, 7 /19 februarie 1888, pp. 69, 70

[9] Verordnungsblatt des k. k. Justizministeriums, XV. Jahrgang 1899, Wien 1899, pp. 255, 256

[10] Apărarea Naţională, Nr. 3, Anul I, Cernăuţi, duminică 14 octombrie stil nou 1906, p. 4

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 75, 76

[12] Viaţa Nouă, anul IV, nr.174, 7 februarie 1916, p.3

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 79, Cernăuţi în 1 Noemvrie nou 1919, pp. 7-9

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[15] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230