POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ | Dragusanul.ro - Part 40

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Costeşti

Foto: commons wikimedia org

 

COSTEŞTI. Jumătate din satul Costeşti a fost dăruit de Constantin Movilă Vodă, în 7 ianuarie 1608, mănăstirii Pobrata, cealaltă jumătate fiind întărită, în 15 ianuarie 1617, copiilor lui Dumitru şi ai Antimiei Lenţa, Marca, Anghelina, Magda şi Miron. Din aceşti ujrmaşi ai lui Lenţa se desprind câteva neamuri răzeşeşti, care obţin, de-a lungul timpului, ieşirea din indiviziune pentru părţi din sat din ce în ce mai mici.

 

În 10 iunie 1650, Vasilie Lastiuca primeşte întăritură, de la Vasile Lupu Vodă, pentru partea lui Paholcea din Costeşti, care fusese zălogită pentru doar 10 galbeni.

 

În 28 iulie 1651, Nastasia, nepoata lui Ilea din Berbeşti, vinde moşioara ei din Costeşti, pentru 20 zloţi, lui Vasile Dumitraşcovici. În acelaşi an, dar pe 14 septembrie, Isac Cocoranul, ginerele lui Bogdan Lenţa, şi Ion Tudan îşi disputau posesia unui sfert din satul Costeşti în faţa Divanului Domnesc, câştig de cauză având, în cele din urmă, Isac Cocoranul, care, în 23 februarie 1663, lasă acel sfert de sat feciorilor lui, Constantin şi Săcuianul. În 14 septembrie 1651, Isac Cucoranul, ginerele lui Bogdan Lenţa, se ceartă la Divan, pentru a patra parte din Costeşti, cu Ion Tudan, care apare singur la sorocul de o săptămână, stabilit de Vasile Vodă, şi are câştig de cauză.

 

În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.

 

În 25 octombrie 1717, Ilie Catargiu moşteneşte patrea de sat a lui Dumitru Calmuţchi.

 

În 20 august 1719, „Axana, nepoata Mstiţchii” findea lui Ion Otrublenca, fiul lui Vasilie Zahariciuc şi, deci, nepotul lui Zaharie, partea ei „de moşie din Căbeşti şi din Comăreşti, care parte de moşie este despre partea lui Ion Otrublenca, pe care el a moştenit-o de la mama sa, Vasilca, fiica lui Ionaşcu, nepoata Gribincei şi a lui Ionaşco… şi i-am mai vândut un laz, pe care l-a curăţit părintele meu, Miron Purcel, care laz este mai sus de Lucov al lui Gribincea, apoi merge până la hotarul Costeştilor şi peste hotarul Costeştilor, mai sus de lazul pe care l-a cumpărat Bohatir de la părintele meu”.

 

În 25 iulie 1729, Mihai Racoviţă Vodă întărea lui Mihai şi Gheorghe Lenţa, „ficiorii lui Niculai Lenţii, nepoţi de fată lui Ion Lihacinschi, strănepoţii lui Vasilev Dumitraşcovici… părţile de ocină şi cumpărătură şi danie din zapis ce ar ave ei la satu la Costeşti”.

 

În 12 ianuarie 1740, după moartea fiului lor de doar 23 de ani, Constandin „cu moarte grabnică de ciumă, aflându-să eal cu noi la Gălaţi”, Iordachi şi Catrina Cantacuzino dăruiau mănăstirii Suceviţa, „pentru ertarea păcatelor lui şi ale lor… a şepte parte di satu de Costeşti… totul lângă acele sate ce să cheamă Malineşti, care au fostu a moşului du-sale Boului vornicu”.

 

În 22 iunie 1754, Matei Ghica întăreşte răzeşilor Văsiian şi Tănasie Coval şi altor fraţi ai lor, „moşeni din Costeşti” jumătatea de sat stăpânită de Sandul Brânzanul, mazil de Rohozna.

 

În 12 iulie 1758, fraţii Sandul şi Toader Brânzanul vindeau, pentru 12 lei bani gata, lui Vasile Brahă,  care mai avea o parte de moşie în sat, partea mamei lui, Măriuţa.

 

În 20 septembrie 1760, Mihai şi Aniţa Lenţa dădeau lui Alexandro Costriş, pentru o datorie neplătită de 20 lei, părţile lor din Costeşti, „care săntu cumpărate de strămoşu mieu”.

 

În 10 ianuarie 1768, pentru că bordeiele ţărăneşti din Costeşti erau făcute prin vecinătatea ţarinilor, Grigore Vodă Callimah, sesizat de egumenul mănăstirii Solca, i-a poruncit vornicului Constantin Kogălniceanu să adune toţi vecinii în vatra satului, unde să-şi facă alte bordeie.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Costeşti, moşie răzeşească, „60 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Maftei, 2 dascăli, Dănilă şi Mihălache, 3 ruptaşi, Vasilie COMAN, Pătraş DRATFA şi Arsenii GAVRILESCUL, 1 umblător, Vasilii SĂNDULESCUL, 2 jidovi, Nosin şi Aizik, 2 văduve, Marie şi Acsinia, 33 călăraşi şi 16 birnici. Călăraşii de Costeşti erau: Dumitraş COŢIC chihai, Dumitraş COVAL, Vasili HRINCIUC, Ion DOLINSCHI, Grigoraş SCULICI, Vasili COŢIC, Ion CHISĂLIŢĂ, Ioniţă SĂNDULIAC, Ştefan COŢIC, Ion COŢIC, Tănasi COŢIC, Manoli MĂSÂIAN, Toader CHIRIICIUK, Enachii SCULEŞ, Ion ungurian, Ion sin PETRO, Vasili BĂNDAC, Ion CRURCA, Ion CECALĂ, Ion GAVRILIUC, Georgie MĂNĂILĂ, Costandin MANGUR, Ion ORICSUC, Irimie ŞERBAN, Toader VEZÂRCO, Ştefan CEDAŞ, Ion TOMICA, Andrieş ŞFEDUL, Ştefan HONCIAR, Costăn HRIHOR, Ştefan ANTONESCUL, Giorgie COŢIC şi Vasilie ŢOPA. Birnici erau Simion SĂVERIN, Toma MIRĂUŢĂ, Ştefan zet ego, Ştefan ZINA, Grigoraş PÂNTESCUL, Enachii PÂNTESCUL, Alecsa sin lui, Simion BRAHĂ, Vasili CIORNOHUZ, Toader MĂSĂIAN, Ion MASCIUK, Acsenti MANGĂR, Ştefan ungurian, Toader olar, Mihalachi CHERSÂN şi Severin sin popii.

 

În 1782, în faţa comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, neamul Tudan, reprezentat de Iuon, Toader, Maftei şi Dumitraş Tudan, declara că stăpâneşte un sfert de sat, parte moştenit din moşi, parte cumpărătură de la Iuon Calmuţchi; neamul Noşa stăpânea alt sfert de sat, cumpărătură de la Iuon Calmuţchi; neamul Popescul moştenea un sfert de sat, din care cumpărase Iuon Mitescul, ginerele lui Iuon Calmuţchi, două odgoane şi jumătate, adică 55 stânjeni; ultimul sfert de sat Costeşti aparţinea mănăstirii Pobrata. Căpitanul Iuon Mitescul era fiul lui Gheorghie Mitescul şi al Ioanei, fata lui Toader Holban armaş, nepotul lui Gavril Mitescul şi strănepot lui Pavel.

 

În 26 decembrie 1796, Niculai Grigorcea şi jupâneasa lui, Maria (Volcinschi), dăruiau feciorului lor, Ilie, părţi din satul şi moşia Costeşti.

 

În 1843, biserica Sfântul Mihail din Costeşti, construită în 1785, cu 1.799 enoriaşi, patronată de Udalricus von CINSKI, era slujită de preotul administrator Grigorie SARNAWSKI. În 1876, patron al bisericii cu 2.478 enoriaşi era Anton Ritter von KOCHANOWSKI de STAWCZAN, deci de… Stăuceni, paroh fiind Leon PALIEVICI. În 1907, sub patronajul lui Victor SARNAWSKI, paroh al bisericii din Costeşi, cu hramul dedicat celor doi sfinţi arhangheli, paroh era acelaşi Leon Palievici, născut în 1833, preot din 1861, paroh din 1866, cantor fiind, din 1902, Eusebie POPOVICI, născut în 1874.

 

1860: Şcoala din Costeşti, cu 4 clase, funcţiona din toamna anului 1860[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[3].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Costeşti, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe dealuri, spre Nord-Vest de comuna Căbeşti, cu care se învecinează. Suprafaţa: 18,21 kmp; po­pulaţia: 2.515 locuitori, în ma­joritate români de religie gr. or. Este legată, printr-un drum comunal, de drumul distric­tual Storojineţ-Sniatin; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, aparţinea, în mare parte, mazilului Vasile Coman şi a şaptea parte numai mă­năstirii Suceviţa. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.022 hectare pământ arabil, 208 hectare fânaţuri, 51 hectare grădini, 161 hectare islaz, 336 hectare pădure”[4].

 

1911: „La finea lui Februar, judecătoria din Stăneşti a condamnat pe dl Mihai Tudan, cantor în Costeşti, la patru zile închisoare, eventual 40 coroane amendă, şi la plătirea speselor pentru tulburarea ordinii publice. E interesant a se şti cum motivează judecătorul verdictul său şi pe ce motive a dictat acuzatului pedeapsa arătată. Se zice că acuzatul, în 20 Februar 1910, conchemase lângă can­celaria comunală vreo 200 de persoane, fără a fi anunţat adunarea aceasta, deci a călcat articolul 3 al legii pentru întruniri şi art. 496 al legii penale. Ca martori figurau Dimitrie Tudan, fra­tele acuzatului şi primar în Costeşti, şi Cesar Rogosievici exe­cutor, cel ce a făcut recensământul la Costeşti, scriind pe toţi răzeşii că-s ruşi, fără considerare că mulţi dintr-înşii vorbesc ro­mâneşte şi cereau anume să fie trecuţi ca români. Trebuie să observăm că martorii erau aceia care au făcut arătarea la tri­bunal şi au fost chemaţi, la rândul lor, să depună mărturie, care se înţelege au mărturisit astfel, ca să iasă adevărată arătarea făcută de dânşii. Ei spun că acuzatul ar fi avorbit pe oameni, în drum, şi i-ar fi provocat a se duce la cancelarie, pentru a protesta contra numărării făcute în satul lor. Chiar faptul acesta, că persoanele chemate ca martori au fost implicate la facerea recensământului, unul – Dimitrie Tiudan, ca primar, şi altul – Rogosievici, ca comisar, ar fi trebuit să-i dea de gândit judecătorului Danciul, că depunerile lor sunt de considerat cu multă precauţiune. Dar ce-i pasă, doară fură întărite depunerile acestor doi şi de un jandarm din sat, şi judecătorul credea să aibă destulă dovadă (cum se zice şi în verdict, că asupra mărturiilor făcute nu se poate avea nici o dubitaţie) pentru a se dicta pedeapsa. Dacă rectificarea acuzatului nu se lua în considerare, trebuia să se asculte măcar martorii săi şi atunci s-ar fi dovedit că acuzatul e nevinovat. Martorii acuzatului însă nu fură admişi, ci s-a trecut la ordinea zilei, peste principiul audiatur et altera pars[5].

 

1911: Petrecerea din Costeşti. Ca în anul trecut, aşa şi anul acesta, a aranjat comitetul societăţii Mazililor şi răzeşilor, cu concursul intelectalilor din Costeşti şi împrejurime, o petrecere în marele sat răzeşesc Costeşti, din districtul Vaşcăuţi. Împrejurările au voit însă ca petrecerea din anul acesta să fie repetată, astfel că costeştenii s-au ales cu două petreceri, aranjate o duminică după alta. Petrecerea întâia, din 6 August, fu stingherită de ploaie, care se cernea toată ziua, neîntrerupt. Dar, cu toate acestea, petrecerea aceasta avu o reuşită frumoasă, căci răzeşimea era întrunită aice, în număr mare, de asemenea şi preoţii din satele învecinate şi vreo câţiva intelectuali de alte categorii ne onorară cu prezenţa lor. Din punct de ve­dere moral, aşadară, a reuşit petrecerea din 6 August, căci răzeşii s-au petrecut până târziu, noaptea, foarte bine şi s-ar fi putut mulţămi cu asta singură, dacă chestia ce era pusă la ordinea zilei, înainte de petrecere, s-ar fi putut aduce în discuţie. Era vorba de chestia bisericească, care nu s-a putut discuta, fiind numărul răzeşilor din împrejurime, din pricina ploii, mai mic de cum se aştepta. Se amânase, dar, adunarea în chestia bisericească pe Du­minica din 13 August. Dar căpitanul districtual nu încuviinţase convocarea acestei adunări, pe ziua numită, pentru că rutenii, care la orice întreprindere sunt sprijiniţi în mod deosebit de afabil de organele guverniale, aveau să ţină şi ei adunare, după o liturghie cu sobor ca în Camena, şi, în fine, şi o petrecere în satul nostru, Costeşti, deci pentru a înlesni întreprinderea rutenilor, nu aveau voie românii să discute chestiile lor. Atunci Răzeşii, văzându-se întărtaţi de căpitanul districtual, care caută să stânjeniască afacerile lor, în folosul ucrainenilor, au dat petrecerea din 13 August, care nu li s-a putut opri. Şi bine au făcut Răzeşii că au aranjat petrecerea aceasta, căci ea a avut efectul pe care trebuia să-l aibă, într-un sat unde rutenii caută tot chipul să-şi facă mendrele lor, dar în zadar, căci şi aceasta ultimă încercare, pregătită de ei, cu săptămâni înainte, prin o agitaţie febrilă, s-a spulberat în vânt, fiindcă răzeşii sunt conştienţi de menirea lor şi nu se mai lasă îndopaţi cu minciuni ruseşti. Petrecerea s-a dat în casele domnului Vasile de Tudan, notar în Stulpicani, care, fiind originar din Costeşti şi având acolo o fru­moasă proprietate, cu casă spaţioasă, promovează mult mersul şi înaintarea activităţii noastre, punând, pentru prilejuri de acestea, tot­deauna localităţile sale la disposiţie. După-amiază, începură răzeşii a se aduna la casa de petrecere. Trăsuri soseau una după alta, din împrejurime, aducând oaspeţi din toate părţile, din Broscăuţi, Bobeşti, Comăreşti, Carapciu pe Ceremuş, Jadova, Vilaucea, Voloca etc. Dar petrecerea nu s-a început, până ce n-a sosit dl Cuparencu. Acestuia i s-au trimis, spre întâmpinare şaizeci de călăreţi, până la casa sa din Căbeşti, unde dumnealui îşi petrecea vacanţele, cu familia. Astfel fu condus dl Cuparencu şi preotul Mardarie de la Căbeşti, cu paradă mare, până la Costeşti, paradă cum răzeşii ştiu face acelora pe care-i îndrăgesc, pen­tru că se sacrifică cu sinceritate pentru dânşii. Şi rusnecii crăpau de ciudă, văzând cu ce alai fu petrecut dl Cuparencu, unde niciunul din cei şase deputaţi ai lor şi nici toţi la un loc n-au avut parte de aşa o primire. / Din Cernăuţi, au fost reprezentate societăţile studenţeşti „Aca­demia ortodoxă” şi „Moldova”, şi, din Viena, „România Jună”. Din persoane, mai marcante cităm pe domnii: Dimitrie Popovici, paroh din Broscăuţi, care venise cu muzica sa, „Muza Română”, şi cu preotul I. Luţa, Eugen Braha, învăţător superior în pensie, Minai de Po­pescul, învăţător superior, părintele Isopescu, cu familia, şi preoţii Antonovici, Rudeiciuc, N. Vlad şi I. Grigoras, dl Tarasievici, cu familia, dl deputat Modest Scalat, dl Iancu de Popescu, inginer, dl I. Fl. Marian, inginer, dnii Bărbier şi Mardari, cu familiile, şi dl Cuparencu, cu familia, şi mulţi alţii. / Dansul a început cam pe la patru ore după masă şi a durat, în cea mai mare veselie, până târziu, noaptea. Hora mare fu jucată, în casa şi curtea domnului Tudan, de una sută de părechi. Deci, o petrecere grandioasă a fost cea din Costeşti, precum de mult nu s-a pomenit prm cele părţi, părăsite şi uitate de con­ducătorii noştri. La un semn dat, s-a adunat o mulţime de inte­lectuali din toate părţile pentru a demonstra, în faţa deputaţilor ruteni, că răzeşimea e pătrunsă de românism până la măduvă şi nu vrea să ştie nimica de amăgirile ucrainene. E drept că la petrecerea noastră n-au fost şase deputaţi, ca la dânşii, dar tocmai aceasta e un semn bun, că noi facem ispravă şi fără deputaţi, pe când ei s-au ales, chiar sub scutul sfetnicilor, cu un scandat în toată regula. La noi a fost masa compacta a Răzeşilor, cu conducătorii lor, însufleţită de bucurie, petrecând în armonie deplină şi în ordine exemplară, pe când la pe­trecerea ruteană au fost numai vreo 10 răzeşi şi puţini ţărani, şi cu toate aceste s-a iscat ceartă între cei puţini. Din ceartă a venit chiar şi la bătaie. Preoţii Kopaczuk, Malanczuk şi Draczynski au părăsit „zăbava”, căpătând partea lor de „cinste”, şi chiar şi lumi­nătorul lor, Pihuliak, a fugit înainte de vreme, pentru a nu se alege şi cu ceva mai mult decât cu o simplă batjocură. N-am atinge noi lucrurile acestea, pentru că ele îi privesc pe ruteni, în prima linie, şi dânşii au să tragă consecinţele din întâmplarea aceasta, dară, dacă le aducem la cunoştinţa publicului, o facem de aceea, pentru că şi rutenii, în raportul ce l-au făcut despre „zabava z tanţiame”, în „Narodnei Holoc”, nu se mărginesc în darea raportului despre reuşita sau nereuşita petrecerii lor, ci se obrăznicesc a lua în batjocură muzica „Musa Română” şi mai fac şi alte observări batjocuritoare la adresa românilor. Noi însă nu vrem să ne întrecem, ca dânşii, în batjocură, ci înregistrăm simplu întâmplările adevărate din casa lui Sarnavschi. Dacă ar fi reuşit petrecerea lor, de bună seamă că tipăreau ei un raport straşnic, în numărul următor al gazetei lor, şi nu ar fi aşteptat patru săp­tămâni pentru a-l publica. Dar se vede că blamul cu care s-au ales deputaţii şi preoţii lor i-a zăpăcit aşa de tare, că le-a trebuit vreme pentru a se reculege şi pentru a-şi rescugeta bine cum să înşele lumea şi cum să ascundă mai bine scandalul ce s-a petrecut la ei. În fine, n-a spus Pihuliak, cătră Sarnavschi, fără pricină că „pentru ultima oară a venit la Costeşti” / Participantul[6].

 

1915: George a lui George Poliovei, născut în Costeşti, la 19 martie stil vechi 1884, să fi murit în toamna 1915, în Ottawa, Canada, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Eufrozinei Poliovei, născută Ungurean, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Stăneşti făceau parte, ca „Reprezentant al Băncii regionale: Nicolai Tudan, agricultor, Costeşti”, iar ca „Locţiitor: Tit Tudan, agricultor, Costeşti”[8].

 

În 5 iulie 1941, câţiva săteni ucraineni, foşti membri LANC,  i-au îmbrânit pe evreii din Costeşti într-un câmp de la marginea satului, de lângă casa lui Honceriuc, soldaţii români executând, atunci, 105 oameni. Ceilalţi, adică diferenţa de până la 420, au păşit pe drumul martiric înspre lagărele din Transnistria.

 

1941: „Tabloul normaliştilor cu diplomă de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin încredintare de post, pe ziua de 1 Octomvrie 1941: Păunescu Victoria, seria 1941, media 9,22, numită în comuna Costesti, jud. Storojineţ”[9].

 

1942: „Având în vedere raportul Nr. 4.080 din 1942 al dlui judecător al Judecătoriei mixte Vaşcăuţi, din care se constată că numitul Ilica S. Dumitru (neam de răzeşi români din Boscăuţi şi Costeşti – n. n.) din comuna Costeşti, judeţul Storojinet, în timpul evacuarii Bucovinei de Nord, a săvârşit acte de duşmănie împotriva armatei române; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarul în cauză, din care reiese că susnumitul, în timpul retragerii armatei române, în Iunie 1940, din Bucovina de Nord, a dezarmat şi dezbrăcat un soldat român, ce era răzleţit de coloană, fapt pentru care a şi fost condamnat de Curtea Marţială, prin sentinţa Nr. 618 din 1942, la 15 ani muncă silnică… / Decidem: / Art. I. Se retrage naţionalitatea română numitului Ilica Simion Dumitru din comuna Costeşti”[10].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 444

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 20, 1876 p. 71, 1907 p. 143

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 73

[5] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 11, Anul I, 5 mai 1911, p. 100

[6] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 17, Anul I, 15 septembrie 1911, pp. 201-204

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[9] Monitorul Oficial, Nr. 249, 2o octombrie 1941, p. 6475

[10] Monitorul Oficial, Nr. 149, 30 iunie 1942, p. 5362


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Costâna

Biserica Sfântul Gheorghe din Costâna, construită în 1811-1812 de George şi Ioan de Cărste

 

COSTÂNA. Sat străvechi ca şi Bălăceana şi, ca şi Bălăceana, populat, cândva cu câte o breaslă de meşteşugari saşi (dovadă toponimele Săsciori, din Bălăceana, şi Saşii, din Costâna), Costâna beneficiază de atestare documentară tot în 15 martie 1490, când printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se aflau şi „a 42-a biserică, cu popă, la gura Costinei;… a 44-a biserică, cu popă, la Costina, la Dragomir Juratu”. În 1499, Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Moldoviţa satul Saşi al Costânei, care, ulterior, va dispărea fără urmă.

 

În 3 martie 1507, ginerele lui Luca Arbure, vistiernicul Gavril Trotuşan, cumpără „satul Berindeşti, pe gura Costinei… şi moara pe Costina… cu bani 600 zloţi tătăreşti” de la descendenţii vornicului Onişor şi ai fratelui lui, Bâzdâga, cei doi fraţi, fiii lui Dragomir Juratu, fiind, practic, împreună cu părintele lor, moş-strămoşii costânenilor.

 

În 20 aprilie 1546, Petru Rareş dăruieşte mănăstirii Sf. Ilie jumătate din satul Costâna, „partea de jos, cu mori, care parte din jos a satului a fost a noastră din veci”. Cu siguranţă, partea aceasta de sat fusese confiscată de Ştefăniţă Vodă, de la vornicul Trotuşan, după uciderea lui Luca Arbure, iar ipoteza este susţinută de faptul că, în 26 aprilie 1581, fiii lui Isac Udre (alt ginere al lui Luca Arbure), Gavril şi Grigore, revendică partea de sat, intrată în stăpânire mănăstirească, dar Iancul Sasul dă câştig de cauză călugărilor, pe motiv că pe uricul Udreştilor scrie „satul Berindeşti, pe apa Costinii”.

 

1641: Cealaltă jumătate de sat aparţinea răzeşilor, care, încet, încet, cer ieşirea din indiviziune, primul dintre aceştia fiind Dociul paharnic, costâneanul care cere divanului lui Vasile Vodă, în 19 aprilie 1641, „să se aleagă partea lui… de către alţi fraţi răzeşi, atât din vatra satului, cât şi ţarină” .

 

În 1649, un alt răzeş care ieşise din indiviziune, Ştefan ot Costâna, dăruia mănăstirii Sf. Ilie o livadă cu pomi şi o prisacă, situate pe Dealul Mare, loc lăzuit de el, „cu sapa şi focul”.

 

1669: Din istoria Costânei nu putea lipsi, totuşi, zvânturatul neam al Murguleţilor, printre răzeşii satului numărându-se şi Ipatie Murguleţ, pe care-l moşteneşte Toader Murguleţ fost mare armaş, care, în 15 octombrie 1669, cerând uric de la divanul domnesc, susţine că „a şasea parte de Costăna s-au vinit în partea unchiului nostru Ipatii Murguleţ, cu vecinii şi cu tot venitul”.

 

În 1723, Măricuţa, sora lui Ştefan Murguleţ, moştenea după fratele ei a patra parte din moşia Costâna, „partea ce o ţine Abăza, cumpărată de la Cărca, feciorul Măricuţei”.

 

În 1774, Costâna avea 30 de gospodării, numărul lor sporind, până în 1784, la 98, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina apărând, în 11 noiembrie 1782, fraţii Ilie şi Ion Cărste, care revendicau o jumătate de sat.

 

1836: S-a născut Vasile Cocârlă, „la 22 martie 1836, în comuna Costâna, partea Berindeşti, din părinţi ţărani, a învăţat şcoala elementară în satul natal, apoi a continuat la Suceava, a terminat studiile gimnaziale în Cernăuţi şi tot acolo şi cursul clerical, în tote clasele, cu diliginţă rară, purtare bună, economie lăudabilă. Deosebit talent arăta tânărul student pentru muzica vocală şi instrumentală, care ambe le cultiva cu bun succes. La 1866, se căsători, la 1867 se hirotoni întru diacon şi presbiter şi se rândui preot la Costişa, apoi administrator parohial şi, la 1870, paroh la Ruşi-Moldoviţa, unde, ca preot de model păstoreşte poporul până în prezent. La 1873, pierdu, prin moarte, pe soţia sa, iar la anul 1882, moartea îi răpi şi pe unica fiică ce avea”[1].

 

În 1843, biserica Sfântul Gheorghe din Costâna, construită în 1811-1812 de George şi Ioan de CĂRSTE, cu 1.190 enoriaşi, patronată de Ianacachi de CĂRSTE („von Kriste”), avea postul de paroh vacant. În 1876, Nicolai de CĂRSTE moştenea drepturile şi obligaţiile patronale asupra bisericii din Costâna, cu 1.621 enoriaşi şi cu Ioan MANDAŞEVSCHI paroh. În 1907, paroh era George BERARIU, născut în 1854, preot din 1882, paroh din 1895, iar cantor, din 1904, Ilie NAHORNEAC, născut în 1878.

 

1861: Şcoala din Costâna, cu 3 clase,  funcţiona din toamna anului 1861[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[3].

 

În anul 1888, antistele comunal al Costânei, George Goian, preotul I. Mandacevschi şi bătrânii satului „au oprit hramul, punând străji şi jandarmi pe la intrări, ca să nu lase pe nici un străin în sat. Străjerii şi jandarmii, înţelegându-şi, la rândul lor, misiunea, pe toţi cei ce voiau să-i înşele, spunându-le că ei nu merg la hram, ci se duc la Suceava, îi petrecură frumuşel, prin mijlocul satului, până ce-i scoaseră de cealaltă parte de sat, afară. În felul acesta, după propria mărturisire a Costânenilor, le rămăseseră ca la vreo 6.000 florini în pungă”[4].

 

1901: Însoţirea de păstrare şi credit, în sistem Raiffeisen, din Costâna s-a înfiinţat, cu 103 părtaşi, în anul 1901, sub direcţiunea lui Dimitrie cavaler de opovici, vicedirector fiind George Berariu, preşedinte – preotul Vasile Procopovici, iar vistiernic – Ioan Ferlievici. Cabinetul de lectură „Albina” din Costâna fusese înfiinţat, încă din anul 1896, cu 30 membri, cu 15 cărţi, 4 abonamente la gazete şi 12 florini avere, sun preşedinţia moşierului din comunăm, armeanul Dimitrie cavaler de Popovici, din conducerea acestei prime biblioteci săteşti făcând parte şi George Berar, şi Amfilochie Ţurcan.

 

1901: Gustav Weigand, aflat la Poieni-Solca, a „mers spre sud-est, până la Costâna, unde mi-am reînnoit cunoștința cu preotul satului, pe care îl cunoscusem în Vama, când ploaia s-a revărsat din ceruri şi abia am trecut, pe pod, râul Suceava, mergând la Hatna”. În Costâna i-a cântat Iliana Dohotar[5].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Costâna, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe râul Ilişeşti, la confluenţa sa cu râul Su­ceava. Suprafaţa: 10,87 kmp; po­pulaţia: 1.480 locuitori, exclusiv români de religie gr. or. Se compune din vatra satu­lui, cu 542 locuitori, şi din satul Berindeşti. Este străbătută de drumul districtual Cacica-Suceava; legată cu drumul principal Suceava-Siret, precum şi cu linia fe­rată Cernăuţi-Suceava, printr-o şosea comunală, Costâna-Hatna. Are o şcoală populară, cu 2 clase (deci, cam 60 de şcolari) şi o biserică parohială, cu hramul „St. Gheorghe”, fon­dată, la 1812, de Gheorghe şi Ioan de Cârstea. La anul 1546, Petru Rareş a dăruit jumătate din această localitate mănăstirei Sf. Ilie. Acum câţiva ani, s-a găsit aci o sabie, lungă de 1,25 m, care se află în muzeul din Cernăuţi; de asemenea, s-au găsit şi măsele de mamut, aduse de apa pârâului care curge prin partea învecinată. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.017 hectare pământ arabil, 228 hectare fânaţuri, 18 hectare grădini, 231 hectare izlaz, 101 hectare pădure, 0,25 ari heleştee. Se găsesc 137 cai, 478 vite cornute, 508 oi, 308 porci şi 200 stupi. Costâna, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 17,75 kmp; populaţia: 161 locuitori români şi străini. Se compune din moşiile Costâna propriu-zisă, cu 9 case şi 95 locuitori, Hatna şi Călineştii lui Enache”[6].[7]

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[8], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Mafta ZVANCIUC (37 ani în 1908) din Costâna.

 

1912: „Excelenţa sa Mitropolitul a sfinţit parohul George Berariu din Costâna în protosviter”[9], „Elena Berariu din Costâna” luând „examenul de capacitate pentru şcolile primare, cu limba de propunere română”[10].

 

1915: „În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna”, iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni. În 2 ianuarie, pe la orele 14, 300 de ruşi au intrat în Suceava, ocupând oraşul. La pichetele de grăniceri ruse au fost instalaţi soldaţi basarabeni, care, „aflând că este teritoriul românesc, au salutat, retrăgându-se”[11]. În zilele următoare, cavaleria rusească s-a îndreptat spre munţi (comandamentul rămăsese la Costâna), o primă confruntare armată având loc, în 5 ianuarie 1915, la Vama[12]. „Cam pe aceeaşi vreme, sosiseră la Şcheia, venind din spre Costâna şi Mihoveni, 600 de cazaci călări, în frunte cu polcovnicul Syczen. Mişcările călărimii se puteau bine urmări de pe dealul Zamcei. Această megieşie atât de apropiată cu groaznicul duşman a pricinuit o nouă şi cuprinzătoare bejenire a populaţiei oraşului. Cu două zile mai înainte, părăsiseră oraşul autorităţile şi toţi câţi credeau a fi mai de seamă expuşi primejdiei de a fi luaţi chezaşi pentru Dumnezeu mai ştie ce fel de bănuieli. De astă dată, a părăsit oraşul îndeosebi cetăţenimea evreiască, tăbărând la frontiera românească în punctul Burdujeni. Autorităţile româneşti de la frontieră, cu toată rigoarea dispoziţiunilor privitoare la trecerea frontierei, au îngăduit tuturor refugiaţilor, fără deosebire, intrarea în ţară şi, pentru acest act de curată umanitate, au dobândit un titlu de bine meritată recunoştinţă din partea populaţiei neromâneşti din Bucovina”[13].

 

1914-1918: Au vărsat sânge pentru Bucovina: „rezervistul Ilie Semcu, Costâna, Regimentul 22, rănit”[14]; „infanteristul George Cordoban, Costâna, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[15]; „infanteristul Ioan Romaşcan, Costâna, Regimentul 22, rănit”[16]; „La propunerea domnului Vasile Cocârla din Costâna, se îndrumează procedura pentru adeverirea morţii lui Nicolai a lui Vasile Cocârla. Domnul Vasile Cocârla susţine că fiul său Nicolai Cocârla a murit, la 1 Octombrie 1918, la Tarnopol / Tribunalul Suceava, Secţia I, la 10 Iulie 1919”[17].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Suceava făcea parte, ca locţiitor, „Dumitru Neculiţă-Popovici, pro­prietar mare, Costâna”[18], care deţinea şi o cârciumă faimoasă în Suceava[19].

 

1920: Deciziune de expropriere No. 1020. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 24 ha 54 a 58 mp din moşia „Costâna”, fasc. No. 406, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[20].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Niculiţa Dimitrie cav. de, Costâna, (patron bisericesc în Costâna şi în Parhăuţi); Niculiţa Nicolai Dr. cav. de, Costâna (patron în Stroeşti); Popovici Alecu cav. de, erezii (Magda de Niculiţa, Costâna), patroni în Stupca”[21].

 

1930: Teama pentru joia viitoare. În oraş continuă să circule patrule militare. Populaţia continuă a fi foarte îngrijorată, deoarece prefectul judeţului, dl Tudoraş, a dat scris sătenilor că, joia viitoare, vor fi liberi să ţină adunarea proiectată. Toţi sătenii, plecând acasă, au dus cuvânt de ordine că, joi, are loc la Suceava o mare adunare împotriva cămătarilor. Dacă la Suceava domneşte linişte, în satele apropiate, Costâna şi Bălăceana, s-au produs pe ziua de ieri tulburări, spărgându-se geamurile la mai multe prăvălii[22].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[23], următorii învăţători şi învăţătoare: Sofian Constantin, comuna Costâna, jud. Suceava, media 7,17”.

 

1947: „Constituiri de societăţi cooperative[24]: Banca populară „Dumbrava”, comuna Costâna, jud. Suceava”.

 

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, al. penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri[25]: Moara fostă proprietatea a lui Gheorghe Niculiţă Popovici din comuna Costâna”.

 

L-a Costâna s-au născut fraţii Vasile şi Ion Bumbac, primul, în 7 februarie 1837, celălalt, în 31 ianuarie 1843. Vasile Bumbac, profesor gimnazial la Cernăuţi şi Suceava, harnic traducător al poeziei latine, dar şi al celei eline, a fost recunoscut drept „poet al Sucevei”, încropind puzderii de versuleţe, inclusiv o epopee, „Dragoşiada”. Celălalt frate, Ion, om trufaş şi atentator la arta scrisului, a fost editorul gazetei „Aurora Română”, pe care a împestriţat-o cu nuvele mai mult sau mai puţin reuşite. În 14 septembrie 1880, s-a născut, tot în Costâna, poetul Vasile Huţan, şi el extrem de prolific, ba chiar ceva-ceva mai talentat decât fraţii Bumbac.

 

Intrarea în Costâna

 

[1] Transilvania, Nr. 12, Anul XXIV, Sibiu 15 decembrie 1893, pp. 373, 374

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 44, 1876 p. 41, 1907 p. 154

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 6, 1 aprilie 1888, p. 9

[5] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 73, 74

[7]

[8] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[9] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 11, Anul II, 7 noiembrie 1912, p. 174

[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 4, Anul III, 18 iulie 1913, p. 63

[11] Adevărul, 27, nr. 9980 din 22 decembrie 1914, p. 2

[12] Adevărul, 27, nr. 9983 din 25 decembrie 1914, p. 4

[13] Viaţa Nouă, anul III, nr. 153, 30 mai 1915, pp. 1-4

[14] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[15] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[16] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 67, Cernăuți, în 24 Septemvrie nou 1919, pp. 5-7

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[22] Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, p. 3

[23] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[24] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[25] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7974


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cosminul

Bătălia din Codrul Cosminului, pictură de Juliusza Kossaka

 

COSMINUL. Satul care dă numele codrului legendar, pe care polonii aveau să-l numească „înspăimântătoarea Bucovină”, Cosminul, „care acum se numeşte Molodia”, cum declara egumenul Putnei, în 1782, a fost dăruit mănăstirii Putna, drept selişte pustie, în 3 aprilie 1488.

 

1488: Mănăstirii Putna în revenea „Venitul întreg pe ceară din oraşul Siret, cu morile lui, cu vama cea mică din Vicov, şi satul Cozminul, cu uricul din 3 aprilie 6996 (1488)”[1]. „Uric scris pe sârbie, de la fericitul ctitor Ştefan voevoda, cum au miluit sfânta mănăstire Putna, cu teascul cerii din târgul Siretului, şi cu 6 boştinare, şi cu morile din târgul Siretului, şi cu sladniţa, şi cu vama cea mică ot Suceavă, ci iaste în Jicove, şi cu satul Cozminul, din anii 6996 (1488), Aprilie 3”[2].

 

1497: Bătălia de la Codrul Cosminului, descrisă de Grigore Ureche, a dat celebritatea locurilor pentru totdeauna. „Într-aceia Albriht, craiul leşesc, fiind de inimă rea bolnav, a dat semn de întors înapoi, de care semn erau toţi bucuroşi să-l auză, să să întoarcă de la atâta flămânziciune la casile lor. Şi în 19 zile ale lui octombrie (1497), joi, s-a întors craiul de la Suceava şi s-a apucat de cale. Ci nu s-a întors pre calea pre unde venise, ci pre altă cale, pre unde era ţara intreagă, spre Codrul Cozminului. Simţind, deci, Ştefan vodă că craiul n-a luat urma pre unde venise, ci spre codru, îndată au trimis după dânsul de l-au pohtit să nu ia pre aceia cale, spre codru, ci pre urmă, pre unde venise, că făcând într-alt chip, văzând ţara paguba ce să va face de oastea leşască, nu vor răbda, ci vor vrea să-şi apere ale sale, de unde toate să vor aţâţa de iznoavă spre vreun lucru rău, carile va strica şi pacea. Ci craiul mai bucuros fusese să meargă di dereptul, să iasă în ţara sa şi n-au băgat în samă, ci ş-au păzit calea spre Codrul Cozminului. De care lucru fiind înhierbântat Ştefan vodă de război, socotind că are vreme de a-şi răscumpăra strâmbătatea sa dispre cela ce nu numai pacea cea veche o au călcat-o, care avusese domnii Moldovei cu craii leşăşti, ce şi jurământul şi şi pacea ce legase atunci, de curând, aşezându-să să să întoarcă pe urmă, pre unde şi venise, deci îl aţâţa ajutoriul ce-i venise di pretitindirilea şi oastea sa toată gata strânsă şi odihnită, văzând dobânda di pre cei flămânzi şi slăbiţi, a trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, dacă vor intra în pădure. Iară el, cu toată oastea, a intrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi, a patra zi, i-a ajuns în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luând ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie, şi, lovindu-i de toate părţile şi oborându copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşască a pierit, unii de oşteni, alţii de ţărani, că le coprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi. Aşa pierzând puşcile, lăsând steagurile care toate le-a adunatu Ştefan vodă şi ei cine cum au putut, în toate părţile s-au răşchirat prin păduri, de au scăpat puţini afară. Şi însuşi craiul cu puţini rămăsese, strângându-să s-au adunatu într-un ocol, la sat, la Cozmin. Şi de acolo, bulucindu-să, au tras spre Cernăuţi. Iară oastea lui Ştefan vodă, cu dânşii mergându împreună, să bătiia şi să tăia. Ci şi acei puţini, ce ieşisă din codru, n-ar fi scăpat, de nu s-ar fi încurcat ai noştri în carăle crăieşti şi în carăle altor boieri, de le-au dat vreme de au ieşit. Şi acolea veni veste lui Ştefan vodă, că vine şi altă oaste leşască, într-ajutoriu craiului. Atuncea au chiemat pre Boldur, vornicul, şi i-a dat lui oaste de ajuns şi a trecut Prutul împotriva acei oşti, sâmbătă sara. Şi duminică, dimineaţa, octovrie 29 zile, le-au dat războiu şi pre toţi i-a răsipit îndată şi i-a topit, cu ajutoriul lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan vodă, şi mare moarte şi tăiere s-a făcut atuncea în oastea leşască, la locul ce să chiiamă Lănţeştii, satul. Şi nimica n-a ştiut craiul de venirea acei oşti, nici de pierirea lor.  Şi într-aceiaş duminecă, trecând craiul Prutul, la Cernăuti, iarăşi fu lovit de oastea lui Ştefan vodă, de i-au răsipit şi i-au tăiat, de-abiia au scăpat însuşi craiul cu puţină oaste de a sa. Deci, trecând craiul spre ţara sa, pre multe locuri i-au lovit ai noştri, ales pre craiul, că mazurii, întorcându-să să dea războiu şi să apere pre craiul şi pre cei scăpaţi dintru acel pojar, au dat asupra lui Boldur, vornicul cel mare, pre carile îl trimisese Ştefan vodă împotriva acei oşti leşăşti, ce veniia într-ajutoriu craiului, şi mare moarte au făcut într-înşii. Şi la sat la Şipinţi puţini au scăpat din oastea de era strânsă pre lângă craiul. Deci craiul, cu multă nevoie strecurându-să, a tras la Sneatin şi, de acolo, a slobozit oastea pre acasă, de cătă rămăsese, iară el s-a dus la Liov”.

 

1658: „Carte domnească de la Gheorghia Ghica voevoda, dată igumenului şi a tot soborul de la mănăstire Putna, să-şi cheme oameni străini pe Selişte din Cozmin şi din Cuciur, din anii 7166 (1658), mai 28”[3].

 

1667: „Hotarnică pe satul Cozminul, de la Gavril vtorii (al doilea – n. n.) logofăt, din anii 7175 (1667), martie 15”[4].

 

1686: Campania polonă în Moldova a fost descrisă, zi de zi, în jurnalul de campanie al lui Iacob Sobiecki, fiul cel mai mare al regelui. Conform jurnalului, oastea polonă a poposit, lângă Lujeni, în 26 iulie, zi de vineri, în care s-a postit, a doua zi regele mergând „s-a dus să vadă întăriturile pe care unii le numesc întăriturile regelui Albert (Ioan Albert, cel înfrânt la Codrii Cosminului); iar alţii – întăriturile genoveze”. În noaptea de sâmbătă, 27 iulie, trupele polone au ajuns „în împrejurimile localităţii Jucica, chiar la intrarea în Bucovina”[5].

 

1734: „Carte domnească de la Constantin Nicolai voevoda, cătră Nicolai Costân, Staroste de Cernăuţi, şi Manole biv vel (fost mare – n. n.) căpitan, pentru că împresură Bainschii moşia Cozminului, să margă să hotărască, din anii 7242 (1734), ianuarie 12”[6].

 

1739: „Carte domnească de la Grigorii Ghica voevod, cătră Manole biv vel căpitan, pentru Bainschii, că şi-au făcut casă şi slobozie pe locul moşiei Cozminului, să margă acolo şi să scoată pe oameni de pe locul mănăstirii, din anii 7247 (1739), ianuarie 10”[7]. „Carte domnească de la Grigorii Ghica voevod, dată Arhimandritului Macarii şi a tot soborul de la sfânta mănăstire Putna, de apărat hotarul a trei sate, Cuciurul, Cozminul şi Ostriţa, despre Baranii (încasatorii de biruri – n. n.) din Cernăuţi, din anii 7247 (1739), martie 4”[8].

 

1749: „Mărturie hotarnică de la Ioann Rapel, staroste de Cernăuţi, şi de la alţi boieri, cum au hotărât Cozminul  şi Cuciurul, din anii 7257 (1749), mai 25”[9].

 

1756: „Carte domnească de la Constantin Mihail Cehan Racoviţă voevoda, cătră Iordache Cantacuzino biv vel paharnic, Staroste de Cernăuţi, să margă la Cleşcăuţi, Cozmin, Cuciurul şi Ostriţa, să îndepărteze hotarele mănăstirii Putnii, din anii 7264 (1756), august 6”[10].

 

1763: „Carte, mărturie, hotarnică, de la Anghirii vel ban, Staroste de Cernăuţi, şi de la alţi boieri, cum au hotărât Cozminul, de cătră Lucaviţa, din anii 7271 (1763), mai 15”[11].

 

În 1775, Cosminul, împreună cu Mologhia, cu care formează un sat, şi cu Ceahorul, avea 2 popi, 133 ţărani, 1 umblător, 1 arnăut şi 1 baran.

 

1781: „Sulzer caută şi locul satului Cuciurul Mare şi al Cozminului, cu vechea biruinţă. Acestea toate le spune el pentru a da de lucru „amatorilor germani de istorie şi antichităţi, care-şi au acum sălaşul în Bucovina” (p. 434). Se dă şi o întinsă hartă, care ar merita să fie retipărită. Ea e o reproducere, desigur, a hărţii oficiale ce i s-a comunicat. Dar Sulzer era să ne dea pentru Bucovina mult mai mult: însăşi istoria anexării, care nu se păstrează însă în manuscriptul său de la Braşov (copie la Academia Română, făcută, acum 15 ani, după intervenţia mea) / N. Iorga[12].

 

În 16 octombrie 1784, mănăstirea Putna vinde satul Cosmin unor greci.

 

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Mologhia, sat care avea, încă din 1843, o şcoală trivială cu 6 clase, era slujită de preotul administrator Dimitrie SEMACA, numărul enoriaşilor fiind de 2.040. În 1876, paroh era Vasile MANDICEVSCHI, preot cooperator fiind Constantin COCA, parohia numărând 3.090 creştini ortodocşi. În 1907, paroh era Nicon TOMIUC, născut în 1844, preot din 1868, paroh din 1881, preoţi cooperatori fiind Ioan IANOVICI, născut în 1859, preot din 1889, şi Ioan VOROBCHIEVICI, născut în 1872, preot din 1901, iar cantor, din 1900, Mihail LESNIUC, născut în 1869[13].

 

1900: Cozmin, odinioară castel în Bucoviua, ridicat pe muncelul unde astăzi se află satul Mologhia, pe pârâul Derehlui, căpitănia şi judeţul Cernăuţi; cu rămăşiţe de ziduri, găsite, ici-acolo, în pământ; pare să fi fost cândva extins şi împoporat, re­prezentând un ţinut întreg, cu falnici codri de stejar şi de fag, cuprinzâd cam teritoriile sa­telor de astăzi Tărăşenii, Adâncată (Hliboca), Chicera, Voloca, Derehlui, Mologhia, Ceahor şi Corovia. Codrul Cozminului, astăzi numai un cut din parohia Mologhia, mai poartă nomele de Cozmin (Cf. Revista, Tocilescu, II, t 3, p. 140, Nr. 91; Bogdan I. Vechile cronice moldoveneşti. Bucureşti, 1801, p. 197.) – Dr. I. G. Sbiera”[14].

 

1904: „Sâmbătă, în 3/16 iulie, dis de di­mineaţă, cu trenul special, ticsit cu peste 2.000 de români, o luăm spre Putna vechea martoră a gloriei stră­bune. De sub perdeaua de neguri, care acoperea împrejurimile, munţi, piscuri, văi şi vâlcele, se ridică mândrul soare, la început plăpând şi timid, apoi din ce în ce mai mândru şi strălucitor, conştient că are să facă să strălucească o zi de sărbătoare a tuturor românilor, răspândeşte valuri da viaţă şi lumină peste pădurile şi câmpiile scăldate de rouă. Trecem prin Codrul Cosminului, împânzit de umbră adâncă şi răcoroasă, unde strămoşii, pe vremuri, făceau să se audă vaiete de durere şi deznădejde, iar „copacii fremătau în noapte ca o ameninţare şi trunchiurile, prin care trecuse limba fierăstraielor, se clătinau, un vânt de primejdie zgudui codrul şi zidul de arbori căzu la pământ, tăind poteca şi ajutând sprintenilor luptători români să boteze dumbrava, stropită de sângele ostaşilor unui rege, arogant, Dumbrava roşie, ca un memento pentru cel nedrepţi şi lacomi, care vor călca pământul muncit al ţării, ca să ne stingă neamul! Adâncurile codrilor şi râpelor să nu ajungă pentru a le cuprinde trupurile sfărâmate şi buruienile pustiului să se ridice pe mor­mintele lor! Căci pământul e a celui care l-a lucrat din neam în neam!” (N. Iorga)”[15].

 

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs şi „Ioan Niznic din Cosmin şi Abraham Ausländer din Ceahor”[16].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[17], următorii învăţători şi învăţătoare: Dănciulescu Veronica, comuna Plaiul Cosminului, jud. Cernăuţi, media 8,37; Jiglău Eufrosina, comuna Plaiul Cosminului, jud. Cernăuţi, media 7,62; Blaga Elena, comuna Plaiul Cosminului, jud. Cernăuţi, media 7.08”.

 

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[18]: Itrin Artenie, comuna Plai Cosmin, media 8,62”.

 

1947: „Dl Anton I. Wolf, născut la 29 Noemvrie 1900, ăn comuna Cosmin, judeţul Cernăuţi, domiciliat în comuna Măgurele, judetul Ilfov, a făcut cerere acestui minister să schimbe numele său patronimic de Wolf în acela de Cernăuţeanu, spre a se numi Anton I. Cernăuţeanu”[19].

 

Codrul Cozminului – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 19

[2] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 191

[3] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p.191

[4] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 194

[5] Călători, VII, p. 421

[6] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 192

[7] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 192

[8] Ibidem

[9] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 193

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Iorga, Nicolae, Note despre vechea Bucovină, în Revista Istorică, I, No. 5, București mai 1915, pp. 85-87

[13] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 14, 1876 p. 23, 1907 p. 55

[14] Diaconovich, C., Enciclopedia Română, Tomul II, Sibiu 1900, p. 31

[15] Drăgan, Dr. Valentin, Serbarea de la Putna – 3/16 iulie 1904, în Gazeta Transilvaniei, Nr. 144, Anul LXXVII, Braşov 3/16 iulie 1914, pp. 1, 2

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[17] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[18] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

[19] Monitorul Oficial, Nr, 77, 2 aprilie 1947, p. 2687


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Corovia

commons.wikimedia.org

 

COROVIA. Un laz „numit Onica”, aflat la confluenţa pâraielor Pietrosul şi Corovia este menţionat în hotarnica Mihalcei din 4 octombrie 1732, ca moşie a mănăstirii Puna.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Corovia „34 – toată suma caselor”, însemnând 9 scutelnici ai paharnicului STURZA (Ion sin TOADER, Grigoraş brat ego, Dumitraşcu brat ego, Toader rus, Andrei CIUMAK, Ion CIMPOEŞ, Gavril zet CIMPOEŞ, Vasile CHIPER şi Vasile HALUNGA), 13 scutelnici a starostelui cernăuţean HERESCU, fratele episcopului de Rădăuţi (Georgii zet HALUNGĂI, Neculaiu dohotar, Ştefan sin rotar, Toader sin GABUR, Andrieş zet HALUNGEI, Ion zet PĂLADE, Toader HALUNGA, Pălade sin GORCEA, Vasile merticar, Andrei rotar, Sandul a babii, Tudose rus şi Mihălache rotar), 6 scutelnici ai capichihaii (Ion sin rotar, Simion SPÂNU, Grigoraş rus, Tănasă sin GABOR, Neculaiu rus şi Ion MANEGA), 3 scutelnici ai mănăstirii Putna (Ion morar zet PEPELE, Georgii HALUNGA prisăcar şi Iftemii GABUR) şi 3 scutelnici ai paharnicului LIMBO ( Ursul CIOLAC, Ştefan brat Andrieş şi Petre rus).

 

1774: Aflat pe pârâul Corovia, mai jos de Mihalcea, între Cuciurul Mare, Voloca, Molodia şi Ceahor, în sud-estul Cernăuţilor, satul Corovia avea, în 1774, 29 familii ţărăneşti, numărul lor sporind la 32, în 1775, şi la 170, în 1784.

 

În 1843, biserica Sfântul Mihail din Corovia, înălţată, în 1818-1822, de Petru GABORA, şi sfinţită în 1824, cu 932 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Petre VORONCA. În 1867, a fost ridicată o biserică nouă, hramul fiind schimbat (Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril). În 1876, cei 1.274 enoriaşi erau păstoriţi de parohul Ştefan NICHIFOROVICI. În 1907, paroh era Nicolai MITROFANOVICI, născut în 1840, preot din 1873, paroh din 1886, cantor fiind, din 1878, Ieremie BUZDUGAN, născut în 1851.

 

1857: În Corovia funcţiona, din 1857, o şcoală cu 4 clase[2], ceea ce înseamnă 4 x 30 = 120 şcolari.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[3].

 

1907: „Duminică, 28 mai, la oarele 11 a. m., a fost dl Cuparencu, candidat de deputăţie ţărănească, la Corovia şi, înaintea unui public numeros numai de 13 oameni, şi-a dezvoltat, a doua oară, programul său, însă oamenii nu prea credeau în vorbele sale amăgitoare şi se uitau unul, la altul, şoptindu-şi la urechi: „Oare să nu fie dl acesta cumva surd, de răcneşte aşa de tare?”. Norocul domnului deputat ţărănesc a fost un om, adus anume cu sine până la jităria satului, de unde, apoi, venind pe jos la adunare, a intrat tocmai în momentul critic, când corovienii porneau spre uşă, să meargă pe acasă, sătui de atâtea făgăduinţe seci şi fără rost. Dl candidat, văzând pe bietul om, îl salută şi, şiret la cap, ca să nu-l priceapă oamenii, îi zice: „Bine c-ai venit, ia spune dumneata acestor oameni cine-s eu, deoarece dumnealor au auzit numai rău de mine; spune-le, te rog, tot ce ştii, iacă, eu merg afară”. Şi credeţi că dl candidat a mers afară ? Nu, s-a temut să nu spună adevărul despre dânsul şi n-a ieşit afară, măcar că cuciureanul era adus anume cu sine. Acesta se scuză, că n-a abătut anume prin Corovia, ci nevoia a voit, că-n zori de zi, i-a fugit un cal, apucând câmpii şi el, luându-se după cal, l-a aflat aflat în Corovia. Atunci îl întreabă un corovian mai hazliu: „Cum aşa, tocmai aici, la adunare, l-ai aflat? Îi gras şi face mult?”. „Da”, răspunde cuciureanul şi, râzând, arată cu degetul spre cal… „Şi face mult, o sută de lei”. „Bravo!”, strigă oamenii şi cu aceasta au început a ieşi afară, căci le era lehamete de atâta glumă, iară dl candidat privea pe urma lor, cum mergeau repede, parcă spaima pădurii îi păştea din urmă. Corovieni, fiţi pe pază, fiindcă acest domn, ce îmblă stingher ca cucul, îi părăsit de toţi românii, n-are pe nimeni, să nu vă aibă nici pe voi!”[4]. „Înaintea a vreo 100 poporeni, şi-a dezvoltat dl consilier Dr. Constantin Isopescul-Grecul, în 5 aprilie, programul de deputat, în comuna Corovia. Dl Isopescul a fost viu aclamat şi întreaga adunare s-a exprimat definitiv contra candidaturii dlui Cuparencu. Adunarea a primit cu însufleţire candidatura dlui Dr. IsopesculGrecul”[5]. „În scopul zidirii casei naţionale din Broscăuţii Noi, s-au îndurat de au colectat şi chiar singuri au ajutat următorii domni şi doamne: Lista Nr. 13, încredinţată onoratei societăţi academice „Dacia”: Domnişoara Maria Zazonti, învăţătoare în Corovia 1 coroană, dl Loghin Costantin, gimnazist superior 1 coroană, părintele Nicolai Mitrofanovici, paroh în Corovia 10 coroană, domnişoara Fevronia Mitrofanovici, 8 coroane”[6].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Corovia, comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe valea pârâului cu acelaşi nume, afluent al pârâului Derehlui, între comu­nele Ceahor şi Voloca. Suprafaţa: 11,02 kmp; po­pulaţia: 1.481 locuitori, parte români, parte ruteni de religie gr. or. Este aşezată lângă drumul principal Cernăuţi-Siret, din care pleacă 2 drumuri districtuale, unul la Mologhia şi altul la Voloca; nu departe e şi linia ferată Cernăuţi-Hliboca. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Această localitate s-a înfiin­ţat pe teritoriul comunei Cuciur-Mare şi aparţinea, la 1776, mănăstirii Putna. La 1497, regele polon Albrecht făcu aci revista ar­matei sale şi, la 1581, a fost loc de luptă cu tătarii. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vite­lor. Comuna posedă 760 hectare pământ arabil, 109 hectare fânaţuri, 14 hectare grădini, 151 hectare islaz, 14 hectare pădure. Se găsesc 91 cai, 488 vite mari, 564 oi şi 303 porci. Corovia, pârâu, izvorăşte de sub dealul Spasca, în apropierea comunei Mihalcea, şi, alimentat de pârâiaşele Spasca, Cecina, apoi Camena şi Vâlcoveţul, se varsă în pârâul Derehlui, lângă comuna Co­rovia, districtul Cernăuţi”[7].

 

1910: Sat în toatalitate românesc, şi în 1910, Corovia avea, în 1890, 1.481 locuitori. Primar era Vasile Chiperi, paroh – Nicolai Mitrofanovici, învăţător – Dionisie Paulovici, iar cantor bisericesc – Ieremie Busdugan. „Domnul preot Mihai Dolinschi din Frătăuţul Vechi a fost numit paroh la Corovia”[8].

 

1914: „Viena, 24 august (K.B.). Atacul unei armate ruseşti de 20.000 de oameni, în partea cea mai mare călăreţi, asupra graniţei Bucovinei… Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi”[9]. „La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[10].

 

1914-1918: Au depus obolul de sânge pentru Bucovina „infanteristul Dumitru Bogdan, Corovia, Regimentul 22, rănit”[11]; „Dimitrie Bolesiuc, fiul lui Ion, născut la 18 mai 1879, în Ceahor, în timpul din urmă domiciliat în Corovia, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 58 Infanterie şi a a luat parte la luptele în contra ruşilor, în Galiţia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Dochiţa Bolesiuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[12]; „Simion Bolesiuc, fiul lui Ion, născut la 18 mai 1879, în Ceahor, la timpul din urmă domiciliat în Corovia, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 58 Infanterie şi a luat parte la luptele în contra ruşilor, în Galiţia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Dochiţa Bolesiuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[13]; „Ioan a lui Procopie Pisariuc, născut în Corovia, la 3 iulie 1879, ar fi murit, la o săptămână înaintea Paştelui ortodox 1919, în Petro-Pavlosk, Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Alexa şi Toader a lui Procopie Piusariuc şi a soţiei dispărutului, Aniţa Pisariuc a lui Ion, născută Deliţoi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14]; „Toader a lui Ilie Babii, născut în Corovia, la 1 august 1888, a plecat, în 11 noiembrie 1914, la război şi, de atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Samfirei Babii, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15]; „Lazar a lui Kozma Holunga, născut la 20 aprilie 1889, gospodar, cu ultimul domiciliu în Corovia, a fost mobilizat, în august 1914, la serviciul militar şi ar fi murit, în octombrie 1914. De la 16 octombrie 1914, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Holunga, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16].

 

1916: Printre „Soldaţii de la Arbeiter Abtig I/41” (geniştii), care au contribuit la ajutorarea camarazilor invalizi şi a orfanilor de război, se numără şi „Fleondra Lazăr, Corovia, 1 coroană”[17].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi făcea parte, ca locţiitor, „Vasile Nichită, agricultor Corovia”[18].

 

1920: Deriziune de expropriere No. 109/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Cer­năuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 437, Corovia, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 10 ha 20 a 30 mp, proprietatea Fondului bi­sericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[19].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[20], următorii învăţători şi învăţătoare: Istrate I. Gheorghe, comuna Corovia, jud. Cernăuţi, media 8,83”.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 380

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 14, 1876 p. 23, 1907 p. 50

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Apărarea Naţională, Nr. 33 şi 34, Anul II, sâmbătă 4 mai stil nou 1907, p. 3

[5] Apărarea Naţională, Nr. 26, Anul II, duminică 7 aprilie stil nou 1907, p. 2

[6] Apărarea Naţională, Nr. 68 şi 69, Anul II, duminică 15 septembrie stil nou 1907, p. 5

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 73

[8] Revista Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 2, Anul I, 7 decembrie 1910, p. 14

[9] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[10] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[11] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 10, Cernăuţi 22 martie nou 1921, pp. 112-117

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[17] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[20] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cornu Luncii

Cerbul din Cornu-Luncii (ritual închinat Timpului, deci Creatorului)

 

CORNU LUNCII – STELENEŞTI. Numit, până în 1775, când a fost rupt în două de graniţa Bucovinei, Stanileşti, Stenileşti sau, mai în vechime, Stăniga, pentru că pe vatra lui se afla „biserica de la Sluga Stan”, din lemn, menţionată, în 11 iulie 1428, printre primele 50 de biserici din „ţinutul Sucevii”, închinate, de Alexandru cel Bun, mănăstirii Bistriţa, Cornu Luncii are o istorie adevărată abia din 1775, deşi are parte de atestare documentară încă din 16 februarie 1424, când Stăniga intra în uriaşul patrimoniu latifundiar al popii Iuga, fratele lui Sluga Stan Fultic, dar şi al lui Nan. Ca punct vamal moldovenesc, situat pe hotarul moşiilor Mălini şi Băişeşti, Cornu Luncii, chiar şi ca reşedinţă de subprefect al judeţului Suceava, nu are, până în 1919, decât câteva case pe hotarul Mălinilor şi alte câteva pe hotarul Băişeştilor. Comuna actuală umple acea „ţară a nimănui”, pe care o reprezintă graniţa între două state, România şi Austria, fiind, de fapt, o creaţie a reformei agrare interbelice.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Sasca, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „38 – toată suma caselor”, însemnând 20 scutelnici ai banului Ştefan Sturza, 6 femei sărace, 3 nevolnici, 5 case pustii şi 4 birnici.

 

1847: „Zastavna” de la Cornu Luncii este amintită ca loc de trecere în Moldova şi în 25 aprilie 1847. Dar Cornu Luncii, după cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Kogălniceanu, din 1949, era „zastavna” românească, cea austriacă fiind numită Băişeşti: „Paris 18/26 iulie 1849 / Cu multă fiească plecăciune vă sărut mâinile, babacă. Ieri am primit baniii ce-i aşteptam de la Moldova. Astăzi, miercuri, te înştiinţez că, în patru zile, adică duminică, mă pornesc negreşit din Paris şi că, prin urmare, după cincispre­zece zile, cel mult, voi fi la graniţă. Vroiesc însă ca îndată să intru în Moldova; prin urmare, ai bunătate de a stărui ca să se trimită poruncă la graniţa Mihăilenii şi Cornuluncii, ca să am slobodă intrare în ţară. Îţi însemnez aceste două graniţe, fiindcă nu ştiu încă pe la care voi trece. Dacă poţi, ai bunătate de a-mi scrie câteva cuvinte, la Lemberg, poste-restante, înştiinţându-mă dacă am voie să intru în ţaară sau ba. Fiindcă, dacă este ca să mat aştept încă în străinătate, prefer să aştept în Lemberg, decât în Cernăuţi. Acest răvaş îl aştept dar de la dumneta în Lemberg neapărat. / Sărutându-ţi dar mânile şi bucurându-mă de a vă vedea în curând, sunt a dumneavoastră / plecat fiu / M. Kogălnicean”[2].

 

1855: „Nimica nu e mai frumos şi mai pitoresc decât şoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munţilor, până la oraşul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpaţii Transilvaniei. Şoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos şi sălbatic, ea este silită să-şi facă drum prin munţii cei mai groşi şi să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace şi încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munţii între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi re-dispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subţire şi curat, încântă simţurile şi înalţă cugetul”[3].

 

1855: În Direcția de construcție militare a frontierei, la Băişeşti (Cornu Luncii) era numit inspector Doctorul în Medicină şi Chirurgie Johann Hoffmann, specialist în oftalmologie şi obstretică[4].

 

1867: „Era în ziua de Sfântul Gheorghe, când logofătul Neculai Canta chemă pe fiul său, Matei, spre a-i vesti că-i dă în stăpânire moşia Horodniceni. Darul părintesc aprinse mândria acestui tânăr, de care se zice că era foarte pornit şi aprig la fire. În acea zi, mai neastâmpărat decât oricând, el porunci să-i pună şaua pe o rândunică de cal şi luă drumul ce duce la Cornuluncii, hotărât de a pildui cu multă asprime pe căpi­tanul acelui punct (puntul de vamă – n. n.), care, într-o împrejurare, îl cam supărase. Că­pitanul, om cuminte, cum prinse de veste, pentru a scăpa de ru­şine numele său de oştean, o luă la sănătosa peste brazdă. Feciorul de boier, înfuriat că nu l-a putut căpăta, îşi întoarse atunci toată mânia asupra neas­tâmpăratului său de cal şi po­runci la nişte oameni ca să-l bată la falangă. Acăstă întâmplare ciudată, în felul ei, ne aminteşte firea cea înţeteptă a lui Nicolai Mavrogheni, care, în loc de a-şi bate calul, îl cin­stise cu rangul de mare spătar, ca boerii să vadă şi să priceapă. Viind Matei Cânta, de la Cornuluncii, se aşezară toţi la masă, cu multă veselie, şi pompă, cum nu mai văd azi ochii, mai ales că se nimeri a fi, în acea zi, şi mitropolitul acolo. Pe atunci, Horodnicenii vedeau tot feţe alese… de câte ori sărbătorit-au pe Mihai Vodă acele curţi, unde se adăpostesc azi viţeii… După masă, parte din boieri se coborâră în grădină, pentru aer. Matei Canta, cu sora lui, Elena, şi cu Doamna Pro­fira Canta, ce-i era cumnată după fratele lor, Dimitrie, se urcară într-o luntre, pentru a se plimba pe râmnic, mai ales că se nimerise a fi o zi de tot frumoasă; Matei, care ducea luntrea, nebunetec cum era, cercă a se prinde cu mâinile de un podeţ, pe sub care treceau; lun­trea se cumpăni şi cu toţii că­zură în apă. Cel dintâi ajutor ce li s-a putut mai în grabă da, a fost de a li se arunca o funie. Doamna Canta, a căreia fustă şi îmbrăcăminte de mătase o mai ţinuse deasupra apei, prinzându-se cu mâinile de funie, scăpă la mal. Elena, însă, care, în cădere, n-avuse timp nici de a se gândi, cuprinsă de apă, ca şi de spaimă, se cufundă, cât ai clipi din ochi; în zadar cer­cat-a fratele ei, ca să-i vină în ajutor, căci şi el pierzându-şi cumpătul, s-a făcut nevăzut. Bă­trânul Canta, care, de pe mal, privind cu grozăvie cum i se îneacă copii, striga ca un ieşit din minţi: „Fii bărbat, Matei!”, dar nenorocitul, învârtojându-se, ieşi în trei rânduri deasupra apei: trei clipe de agonizare, în care omul îşi trăieşte de trei ori viaţa, se duse şi apoi apa îl acoperi, iar glasul de tată nu mai străbătea adâncul morţii… Erau pe atunci nişte robi ţigani, iar unul dintre ei, sărind în râmnic, se cufundă de câteva ori de-a rândul; în urmă, tăindu-l răcoare apei, nu se mai poate ţine şi, cu toată ameninţarea şi cu totă străşnicia cuvântului,  cu care Canta îi poruncea: „Cufundă-te ţigane, îneacă-te, ţigane!”, el ieşi la mal. Iubirea de viaţă mişeleşete pe rob… şi-n adevăr, ce era atunci un ţigan înecat? Toată lumea era în picioare; căngi, aduse în grabă, căutară, de-a lungul şi de-a latul, tot râmnicul, a fostcercetat şi potricălit la fund; fel şi chip s-a căutat; abia după vreo trei ceasuri, înecaţii au fost găsiţi, ţinându-se unul de altul. Toate ajutoarele întrebuinţate în asemenea împrejurări au rămas zadarnice; deşi  nobili… n-au învins. Deocamdată, rămăşiţele lor au fost duse şi aşezate în florărie. Se zice că, venind acolo mitropolitul Veniamin şi cău­tând la ei, cu lacrimi în ochi, a mustrat amar pe logofătul Canta, zicându-i: „Priveşte, Nicolai! Ţi-ai făcut lac de înecat copiii”; apoi, uitându-se lung la dânşii, a mai adăugat cu descurajare: „,Ia nişte suflete pierdute!”. Îndată după îngroparea lor, nenorocitul Canta a pus oamenii de i-au tăiat râmnicul, ce-l făcuse cu zile de boeresc, pentru ca să-l plătească cu zile boiereşti, cu zilele copii­lor săi, şi cum să nu se înece ei, când râmnicul era sporit cu lacrimele celor care-l să­paseră?”[5].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[6].

 

1870: Prin ordinal Ministerului de finanţe Nr. 82 din 5 iunie 1870, „Birourile vamale secundare de Clasa I, Novoseliţa, Zurin și Baişeşti din Bucovina sunt autorizate, în sensul prevederilor legale existente, pentru taxarea băuturilor distilate care ies din ţară prin biroul vamal respective, cu restituirea taxei de consum”[7]. Acest drept de încasare a taxelor vamale era întărit, în 16 iunie 1898, prin Ordinul Ministrului cezaro-crăiesc de finanţe Nr. 107[8]. „Pentru vamă, principalul birou vamal se află la Cernăuţi, apoi la 7 birouri vamale secundare în Novoseliţa, Zurin, Sinăuţi, Iţcanii Noi, Bosani, Băişeşti și Gura Negri”[9].

 

1885: O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Băişeşti, din 1885[10].

 

1898: Cornu Luncei, punct vamal în comuna Mălini şi reşedinţa plăşei Moldova de sus. Pe aci se trece la Umor – Câmpu-Lung în Bucovina. În jurul vamei sunt 4-5 case, din care una serveşte de reşedinţă sub-prefectului plăşei Moldova de sus”[11].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cornul Luncei  sau Stănileşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Gurahumora. Suprafaţa: 3,99 kmp; populaţia: 38 locuitori, în majoritate români. Are un oficiu vamal; ţine de şcoala şi biserica din comuna Băeşeşti, de care depindea, odată, moşia”[12].

 

1912: Asociaţia silvică jidovească din Cornu Luncii a dobândit patronatul din Baiaşeşti, în urma cumpărării unei moşii în acea comună”[13].

 

1918, noiembrie 10: „Pe la ora 10, am sosit la Fălticeni. Am fost conduşi la prefectură. Curtea era plină de lume, la fel şi vestibulul şi scă­rile, încât abia ne puteam strecura. În salon, ne aştepta un general român, înconjurat de mulţi ofiţeri şi lume civilă. Era generalul C. Neculcea, cu statul său major, şi prefectul Leca, cu persoanele oficiale. După ce ne-am postat întreaga delegaţie, faţă în faţă cu grupul care înconjura pe generalul Neculcea, s-au făcut prezen­tările şi am predat în mâinile generalului plicul cu moţiunea. Generalul, într-o atmosferă solemnă, a deschis plicul, şi, până ce citea conţinutul lui, din ce în ce mai emoţionat, toate privirile întregii asistenţe erau aţintite asupra hârtiei din mâna lui. În momentul când a terminat cu citirea şi ochii lui s-au ri­dicat înspre noi, profesorul Catrenciuc a luat cuvântul şi a tălmăcit, cu graiu viu, cele cuprinse în moţiune. După aceea, a urmat cuvântarea generalului către delegaţie, comunicându-ne, la sfârşitul cuvântării, că îndată va transmite moţiunea guvernului, la Iaşi. Când am coborât scările prefecturii, era adunată o lume imensă. În faţa edificiului ne aştepta armata, cu muzică, şi, de-a lungul străzii erau grupate toate şcolile, cei mai mulţi dintre elevi având în mână câte un drapel micuţ. După ce s-a format un convoi, în frunte cu drapelul de pe camion şi cu muzica militară, am plecat în faţa bisericii, unde s-a ţinut, sub cer liber, un Te Deum, urmat de mai multe vor­biri. Entuziasmul era de nedescris. Însă el şi-a ajuns culmea la banchetul ce a urmat, unde discursurile ce se ţineau nu mai erau în cadre ceremoniale, ci fiecare orator lăsa frâu liber sentimentelor, atâta timp înăbuşite. După banchet, toată lumea a trecut în casele primarului Tatos, unde s-a petrecut şi au dansat doamnele din elita oraşului, cu feciorii câmpulungeni. În decursul după-amiezii generalul Neculcea mi-a comu­nicat că guvernul de la Iaşi a luat act de moţiune şi că, în satisfacerea cererii populaţiei din Bucovina, armata română va oc­cupa Bucovina chiar în dimineaţa zilei următoare. Ne-am înţeles ca delegaţia să se reîntoarcă imediat şi să avizeze pe preoţii tuturor comunelor prin care vor trece, ca să facă pregătirile necesare pentru primirea armatei. Seara, am fost invitatul prefectului Leca, unde, în decursul mesii, a sosit, în faţa casei, spre a-şi lua rămas bun de la prefect, delegaţia, însoţită de aproape întreg oraşul, cu muzică şi cu torţe. Populaţia a condus apoi delegaţia până la ieşirea din oraş. Ordinul de plecare a fost fixat pentru ora şase dimineaţa, de comandamentul brigăzii. Până ce ne adunăm în birourile comandamentului, a venit vestea că guvernul Marghiloman a fost schimbat cu un guvern general Coandă. În faţa comandamentului erau deja adunate unităţile militare. Era format un detaşament, compus din trupe ale Regimentului 16 Infanterie, cu câteva secţii de mitraliere, din jandarmerie şi din grăniceri. Un escadron din roşiori ai Regimentului Nr. 3, a plecat deja, pe la ora 4, înainte. Toate aceste trupe au fost îmbarcate în vreo 20-25 ca­mionete militare. În vreo câteva automobile au luat loc generalul Neculcea, cu statul său major, cum şi prefectul Leca, care ne-a însoţit o bucată de drum. După noi, urmau trupele. Automobilul generalului, în care mă aflam, împreună cu prefectul, a păşit pe pământul Bucovinei. Era prea mare emoţia tuturora, încât ca ea să poată fi descrisă. Am ajuns în Cornu Luncii, de unde plecasem, înainte cu o zi. Poporul, în frunte cu preotul, ne aştepta în marginea comunei. Oamenii plângeau de bucurie. Îmi reamintesc că, de multe ori după aceea, când mai târziu mi-a fost dat să intru, ca ostaş al armatei române, la Cluj şi în oraşele de-a lungul nordului Ardea­lului, unde se făceau armatei primiri grandioase, mă gândeam, în mine, că, dintre toate aceste momente înălţătoare, cele care au pătruns mai adânc în suflet, a fost prima primire, făcută armatei române la Cornu Luncii. În aceiaşi zi, am ajuns până la Gura Humorului. A doua zi, dimineaţa, trupele au fost îmbarcate înfr-un tren şi s-a continuat drumul, până la Câmpulung, unde am ajuns la ora 11. Mă simt prea slab, pentru a fi în stare a încerca să descriu entuziasmul populaţiei din Câmpulung şi scenele ce s-au petrecut acolo. Ca prin vis văd înaintea ochilor mei hora câmpulungenilor şi a armatei, în mijloc cu generalul Neculcea. O parte din trupe, în decursul după-amiezii, a continuat drumul, până la Vatra Dornei. Tot în aceeaşi zi, întreaga Divizie a 7-a se afla în marş, prin toate părţile Bucovinei”[14].

 

La Cornu Luncii s-au născut medicul Irimie BISTRICEANU (25 aprilie 1896) şi prozatorul Constantin BLANARU (14 februarie 1940).

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 345

[2] Kogălniceanu, M., Scrisori / 1834-1849, Bucureşti 1913, p. 230

[3] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[4] Schematismus des Österreichischen Kaiserthumes, Wien, mai 1855, p. 718

[5] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 169-171

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Austria, Nr. 26, anul XXII, Viena 25 iunie 1870, p. 498

[8] Woestyne, Adolphe de Plason de la, Recueil dest Traités et Conventions conclus par L’Autriche-Hongrie avec les Puissances étrangères, Vienne 1904,, p. 189

[9] Schmedes, Carl Ritter von, Geographisch-statische uebersicht Galizien und der Bukowina, Lemberg 1869, p. 181

[10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 52, 1876 p. 54, 1907 p. 93

[11] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 82

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 72

[13] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[14] Roşu, Traian, Amintiri în legătură cu Unirea Bucovinei şi intrarea Armatei Române, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938, pp. 352-366


Pagina 40 din 56« Prima...102030...3839404142...50...Ultima »