Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Comăneşti

COMĂNEŞTI. Atestat documentar în 3 august 1601, când, cu întăritura lui Ieremia Movilă, Vâscan Dobrenchi primeşte uric pentru o parte din satul Comăneşti, „care este pe Soloneţ, în ţinutul Sucevei, cu loc de iaz şi de moară la pârâul Soloneţul Mic şi la Botăşana, şi cu pometuri şi cu lazuri, satul Comăneşti izbuteşte, în mod aproape miraculos, să-şi păstreze statutul răzeşesc, până aproape de venirea austriecilor, doar jumătate de moşie încăpând pe lacomele mâini călugăreşti.

În 7 decembrie 1739, când membrii familiei Gafenco, Ursuleţ şi Volcinschi împart între ei moşiile rămase de la strămoşii lor, a şasea parte de sat Comăneşti aparţinea lui Miron Gafenco.

1742: Jumătate de sat, cea pe care Ghedeon şi Ghelasie, feciorii lui Sabin de Comăneşti, o vând, în 22 septembrie 1742, pentru 175 lei, lui Iuon Dociul, va rămâne în proprietatea Tăutenilor, în vreme ce jumătatea cealaltă ajunge, odată cu dania Antimiei şi a lui Teodor Braha (a şasea parte din sat), pe mâna călugărilor de la mănăstirea Homor, care se angajează ca, în fiecare an, pe 8 noiembrie, să-i pomenească pe cei doi soţi.

În 8 ianuarie 1756, Ion Dociul dăruieşte o parte de moşie, pe Soloneţ, nepotului său, Simion Tăutul de Comăneşti, care o va dărui, la rândul său, în 26 iunie 1760, nepotului său, Simeon Tăutul de Comăneşti, moşia venindu-le din partea lui „Pătraşco Simionel sterpul”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Comăneşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „38 – toată suma caselor”, însemnând 5 femei sărace, 2 mazili, 2 ruptaşi, 2 popi, 1 ţigan, 6 argaţi ai mazililor şi ruptaşilor şi 20 birnici. Cătunul Liuzii Homorului avea 10 case, cu tot atâtea familii de scutelnici ai spătarului Enăkaki Cantacuzino.

În 1774, satul Comăneşti avea 31 de familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Vicovelor, avea 2 mazili, 3 popi şi 37 familii de ţărani, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, la 66.

În 12 decembrie 1792, Simion Tăutul lasă, prin testament, jumătate din sat şi din moşia Comăneştilor feciorilor săi, Ion şi Costache Tăutul.

În 10 ianuarie 1829, feciorii lui Ion Tăutul, Mihalachi şi Vasile, vând partea lor de sat şi de moşie lui Gheorghe Flondor, pentru 400 ducaţi împărăteşti.

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Comăneşti, înălţată, în 1772, de mazilul Simion TEUTUL, cu filială în Liudi Homora, unde exista biserica Sfântul Mihail, adusă din Stulpinani, în 1833 şi reînzestrată, în 1893, cu iconografie adusă de la Pârteştii de Jos, îl avea patron pe George de FLONDOR, preotul administrator Ambrosie COMOROŞAN ocupându-se de 1.332 enoriaşi, numărul acestora ajungând, în 1876, sub privegherea aceluiaşi paroh, la 1.846 suflete. În 1907, sub patronajul imperial, dar şi sub cel al evreului Nathan STANGER, altarul bisericii din Comăneşti era slujit de parohul George GEORGIAN, născut în 1844, preot din 1870, paroh din 1880, de preotul cooperator Tit GEORGIAN, născut în 1872, preot din 1899, cantor fiind, din 1853, Vasile VASILOVSCHI, născut în 1830.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[2].

1885: La Comăneşti funcţiona, din 1885, o şcoală cu 2 clase, o alta, tot cu 2 clase, fiind deschisă, în 1887, la Liudi Homora[3].

În 15 decembrie 1886, la Liudi Humora (Comăneşti), pe la orele 8, seara, a fost prădat Mendel Izg Rosenstreich, pe când cârciumarul evreu se afla la masă. Cei patru hoţi, înarmaţi cu o puşcă ruginită şi îmbrăcaţi munteneşte, l-au prins pe Vasile Stratău, sluga cârciumarului, şi l-au legat cu mâinile la spate, apoi au furat 70 florini, tutun, tabac, hârtie de ţigară, plus două şipuri cu rom şi cu rachiu[4].

În 1890, comuna Comăneşti avea 1.247 locuitori. Primar era Teodor Gafenco, paroh – George Georgian, cantor bisericesc – Vasile Vasilovschi, iar învăţător – Vasile Stănescu.

1903: Cabinetul de lectură „Unirea” din Comăneşti s-a înfiinţat, în 8 februarie 1903, cu 75 membri, sub preşedinţia lui George BOCANCE. Din comitetul de conducere mai făceau parteIoan COTLEŢ (vicepreşedinte), Pastei ŞANDRU (secretar), Ştefan MAIERAN (casier), Teofil CONSTANTINESCUL (controlor), Ioan CONSTANTINESCUL (bibliotecar) şi Mihail MORARIU (econom)[5].

1904: „Lăsăm la urmă Cacica, Pârteşti, trecem peste Comăneşti, Todireşti şi Părhăuţi, la Hatna. De aici, în goana acceleratului, văile, dealurile şi satele apăreau câteva clipe, apoi rămâneau în pacea lor netulburată. Trecem şi pe la coloniile iubiţilor noştri compatrioţi: „Isten segits”, „Hadikfalva”, „Andràsfalva”. Senin şi cald, câte o vilă sau vreo căsuţă simplă, aşezată între arbori, departe de lume, mă ademeneşte la visuri de singurătate şi fericire”[6].

1907: Comitetul districtual al Sucevei pentru alegeri, constituit în 14 martie, îl avea în componenţă şi pe „Pentelei Avram, gospodar în Ludi-Humorului”, „din comitetul electoral districtual” făcând parte şi „Ioan Cotleţ, gospodar în Comaneşti”[7].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[8], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la comăneştenii Varvara CONSTANTINESCU (20 ani în 1907) şi Ioan CIUHAN (fără vârstă menţionată, în 1907).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Comăneşti, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe pârâul Botuşana, afluent al pârâului Soloneţ. Suprafaţa: 9,44 kmp; populaţia: 1.247 locuitori români, de religie gr. or. Este în apropierea drumului districtual Cacica-Suceava; haltă a liniei ferate Hatna-Câmpulung. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. La 1776, jumătate era în posesia mazilulul Simion Tăutul, care a zidit aici, în anul 1772, o biserică; cealaltă jumătate era în posesia mănăstirii Humorului. Comuna şi-a luat numirea probabil de la o colonie de Cumani, ce s-a stabilit în timpuri aci. În Comăneşti se află o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 821 hectare pământ arabil, 110 hectare fânaţuri, 11 hectare grădini, 136 hectare islaz, 115 hectare pădure. Se găsesc 65 cai, 381 vite cornute, 184 oi, 369 porci, 72 stupi”[9].

1915: Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. Itinerariul bătutului de ţinte, pentru o coroană bucata, în buciumul din lemn de tei cuprindea „Bălăceana, Liudihumora şi Comăneşti – duminică, 14 noiembrie 1915”[10].

1919: „La propunerea doamnei Irina Sofian din Comaneşti, se îndrumează procedura pentru adeverirea morţii soţului ei Pantelemon a lui Moisa Sofian. Doamna Irina Sofian susţine că soţul ei Pantelemon Sofian a murit în prinsoarea rusească / Tribunalul Suceava, Secţia I, la 5 Iulie 1919”[11].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Suceava face parte, ca locţiitor, „Ilie Iacoban, agricultor, Comăneşti”[12].

1920: „Deciziune de expropriere No. 1064/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 3 ha 69 a 89 mp corpul dominical Comaneşti, fasc. No. 740, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[13].

1921: „Deciziune de expropriere No. 33/21. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 267, Comaneşti, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene şi corpul rustical fasc. No. 1005 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Comaneşti, în suprafaţă de 115 ha 21 a 53 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[14].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Valeria Mihaescu la Comaneşti”[15].

1930, iulie 17: „Ancheta în Bucovina. Ţăranii se plâng de proasta situaţie economică. Suceava, 16 (iulie). Reprezentanţii autorităţilor, care se află în localitate, domnii Cădere, secretar general la ministerul de interne, general Gavrilescu şi şeful de cabinet Cătuneanu, au vizitat numeroase comune din judeţul nostru: Bălăceana, Liuzii Humorului, Comăneşti, Pârteştii de Jos, Cacica, Păltinoasa, Gura Humorului, Solca etc., etc. Pretutindeni au stat de vorbă cu ţăranii, căutând să le arate că nu trebuie să dea ascultare derbedeilor care îi îndeamnă la dezordini. Ţăranii au răspuns că ei nu vor decât linişte şi nu se gândesc decât să-şi valorifice recolta, dar aşteaptă cu nerăbdare înfiinţarea creditului agricol”[16].

1936: „Monumentul pentru eroii războiului, ridicat de legionarii din Liuzii Humorului, judeţul Suceava. Morţii războiului erau aproape uitaţi de către dregătoriile din acest sat bucovinean. Dar legionarii şi-au adus aminte de ei şi le-au ridicat frumosul monument pe care-l vedem în chipul de alături. E înalt de 9 metri şi a fost repede isprăvit, cu toate că prefectul judeţului a încercat, de 2 ori, să oprească lucrarea. A fost sfinţit, la 19 iulie 1936, de 6 preoţi, de faţă fiind o mie de legionari. Au preamărit fapta legionarilor: Părintele Hnidei şi dl Dr. Mitric, iar din partea legionarilor au răspuns comandanţii Lauric, Biceagă şi prof. Ionescu. Legionarul Strobel, care a condus lucrarea, a fost arestat în ajunul sfinţirii, ca să nu se poată bucura de sărbătoarea legionară. A mai fost de faţă, la sfinţire, şi o echipă de legionari de la tabăra Părhăuţi, veniţi pe jos, în marş”[17].

1941: Printre primii Eroi ai României Mari se numără şi „Rusu Ioan, soldat, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în comuna Liuzii Humorului, judeţul Suceava, mort la 2 iulie 1941”[18].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Câmpan Ana, comuna Comăneşti, jud. Suceava, media 7,00”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[20], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Movileanu Emil, de la Baia, la Comăneşti; Antip Zaharia, de la Dănila, la Comăneşti”. Se transferă „Scripcaru Veronica, de la Comăneşti-Suceava, la Homorerul, post TV, soţ învăţător”[21].

La Comăneşti, satul vizitat adeseori de întâiul pictor român al Bucovinei, Epaminonda Bucevschi, care avea o soră, măritată cu preotul din Comăneşti, s-au născut soprana Octavia LUPU-MORARIU (2 septembrie 1903) şi pictorul Alexandru IACOBAN (28 mai 1910).

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 43, 1876 p. 47, 1907 p. 122

[4] REVISTA POLITICĂ, Anul 1, Nr. 16, 17, ianuarie 1887, p. 4

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 9/1903, p. 3

[6] Drăgan, Dr. Valentin, Serbarea de la Putna – 3/16 iulie 1904, în Gazeta Transilvaniei, Nr. 144, Anul LXXVII, Braşov 3/16 iulie 1914, pp. 1, 2

[7] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 21

[8] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 70

[10] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 67, Cernăuți, în 24 Septemvrie nou 1919, pp. 5-7

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[16] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[17] Libertatea, Nr. 25, Anul al 33-lea, 27 septembrie 1936 – CENZURAT, p. 2

[18] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[20] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[21] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Apr 30

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Clocucica

Cernăuţi

CLOCUCICA. Sat şi moşie ale lui Gavril Moţoc, împreună cu Mihalcea, în 28 iunie 1745, „o parte de pământ din Clocucica a fost tras de târgoveţi la hotarul târgului, arătând un uric vechiu, de la Ştefan Voievod despre hotarul Mihalcei şi a Clocucichei”. Cercetând uricele, Ioan Nicolai Mavrocordat Vodă hotăra „precum târgoveţii de Cernăuţi să stăpânească acea bucată de pământ, precum au stăpânit-o moşii şi părinţii lor, i9ar Gavril Moţoc să stăpânească hotarele Mihalcei”

1775: Suburbie a Cernăuţilor, dar care aparţinuse Berhometului pe Prut, Clocucica ţinea, în 1775, de târgul Cernăuţilor, împreună cu care avea 2 boieri, 4 mazili, 10 popi, 48 ţărani, 18 umblători, 18 arnăuţi şi 78 barani. „Numele Clocucica se aminteşte pe timpul lui Vodă Vasile Lupul. Clocucica avea, în 1776, 178 de familii. Ea e aşezată spre nord-vest de la Cernăuţi, pe nişte coaste întinse şi largi, ce se înalţă, spre apus, tot mai mult. Prin mijlocul ei, se mai află dâmburi şi râpe, prin care se revarsă pârâul Clocucichei, spre gară, pe partea dreaptă a Prutului.

1878: Pe o coastă de acolo, se află o bisericuţă de lemn, transferată încolo din oraş, în 1874. Ea era situată, înainte, pe strada Sfintei Treimi, acolo unde, astăzi, e pedagogiul, făcută în 1774 de episcopul Rădăuţului, Dositei Cherescul, şi de fratele lui, Ilie, Staroste şi Mare-Medelnicer, dimpreună cu soţia lui, Ecaterina. În suburbiul acesta, sunt, acum, mai multe societăţi, şi anume: 1. Filiala Societăţii Doamnelor Române din Bucovina; 2. Cabinetul de lectură „Lumina”, care-şi dă toată silinţa să aibă casă naţională proprie; 3. Societatea meseriaşilor (a cioplitorilor de piatră) „Frăţia”. Sufletul societăţii acesteia e dl profesor de universitate Dr. Ioan G. Sbiera. Steagul ei poartă chipul Sfântului Ioan de la Suceavă. Acuma, în timpul din urmă, s-a mai înfiinţat, în Clocucica, un Cabinet de cetire, cu numele „Sfântul Ioan cel Nou”, în partea nord-vestică, „pe deal”, ca o filială a Societăţii cantorilor români din Bucovina „Lumina”. Primul comitet s-a constituit în 11 Septemvre 1898”.

1889: „În anul precedent (adică în 1889, materialul fiind publicat în 1890 – n. n.), au fost necesare lucrări considerabile de stabilizare a pământului pe așa-numitul deal Dominik sau Muntele Episcopului din Cernăuți, care a închis imediat reședința Arhiepiscopului, în special, cupola, şi s-au făcut săpături de până la aproape 2 m adâncime, pentru realizarea unui platou. Acest deal domină o mare parte din Câmpia Prutului, din înălțimile nordice și din valea îngustă a pârâului Clocucica, cu afluenții săi mici, și pare, deci, important din punct de vedere strategic. În urmă cu mulți ani, au fost găsite bijuterii din aur în ruinele de cărămidă de la poalele sale. Subsemnatul conservator a luat legătura cu inginerul urban, executant de lucrări L. West, și cu grădinarul urban A. Piotrowski și a vizitat deseori şantierele. În afară de un mormânt, care conținea un schelet descompus, probabil dintr-o perioadă recentă, la o adâncime de aproape 2 metri, nu s-au descoperit obiecte de fond și nu s-au arătat nici urmele unei ştiute foste pepiniere de arbori (Romstorfer)”[1].

1890: Pentru anul 1890, Daniel Werenka dă doar numele învăţătorilor din Clocucica, Alexandru Cantemir, Ignatz Schmid, Maria Beuca, Eugenie Becul şi Neemia Fischer, unul dintre aceştia, Alexandru Cantemir, descendent al voievozilor moldoveni de odinioară, devenind lider al „ruşilor tineri”.

1896: O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Georgie VOITCU junior din Suburbiul Clocucica”, menţionează următoarele nume de localnici: Ion alui Ilie MUDRAC, Petre alui Ioan COJOCARIU, antiste comunal Michael VOITCU, Ioan G. GHERMAN, Petru HLUŞCU, Domnica alui Vasile DEGERAT, Petru UCRAINEŢ, Dumitru JEMNA, Vasile I. PITEI, Gabriel PETIACH, Nicolai HLUŞCU, Ioan alui Petrea MARCU, Maria alui Georgi VOITCU, Georgi G. VOITCU, Georgi N. FEGIUC, Nicolai G. HUPCA, Dumitru P. MARCU, Alexandru JEMNA, Georgi alui Ivonac JEMNA, Michail I. DEGERAT, Georgi I. GHERMAN, Nicolai JELLA, Michail I. GHERMAN, Michail alui Ivonac JEMNA, Ioan C. VOITCU, Vasile COJOCARIU, Manoli MARCU, Ioan VASILACHI, Alexandru PALADIUC, CAJETANOVICI, Nicolai ŞCUREIU, Alexandru HREHOREŢ, Michail G. MARCU, Nicolai alui Ivonac JEMNA, Michail G. VOITCU, Michail TIMCU, Petru I. HLUŞCU, Vasile SANDULEAC, George VOITCU, Vasilie M. MARCU, Nicolai G. VOITCU, Georgi P. MARCU, Ilinca alui Dumitru HLUŞCU, Georgi GORDUN, Nicolai AXÎNTE, Nicicu JEMNA, Ioan UCRAINEŢ, Vasile alui Ivonac JEMNA, Andrei CHOMAŞICIUC, Ioan ŢIBULSCHI, Toader UCRAINEŢ, Simeon TOMAŞCIUC, Georgi N. VOITCU, Nicolai BOHR, Nicolai SANDULIAC, Vasile TOMASCIUC, Nicolai V. JEMNA, Ilie N. MARCU, Vasile CHIBICI şi Iulian JEMNA[2].

1907: Din Comitetul naţional pentru districtul Cernăuţi făceau parte, din 10 martie 1907, şi Ion Pisarciuc, şi consilierul comunal George Voitcu din Clocucica[3].

1907: „Societatea meseriaşilor români din Cernăuţ şi suburbii a ţinut, Duminică în 15 septembrie, consfătuiri bine cercetate, în Clocucica, la oarele 3 p. m., în casele vrednicului meseriaş Mihai a lui Ionac Jemna, iar la Roşişa, în încăperile şcoalei române; la consfătuirea din Clocucica, precum şi la cea din Roşişa, a fost reprezentat guvernul, printr-un domn comisar. Scopul consfătuirilor a fost programul ce ar fi de desfăşurat, pe sezonul de iarnă, racolarea de noi membri şi apelul făcut cătră meseriaşi, de a participa la primirea Societăţii „Carmen” (societate corală, care pregătea un concert pentru luna octombrie – n. n.). Ambele adunări au fost deschise de preşedintele societăţii, dl Dimitrie Bucevschi, care, prin cuvinte înţelese, a explicat rolul acestei societăţi, îndemnînd publicul a se înscrie cât de mulţi, pentru a putea forma o societate puternică, ca astfel să-şi poată îndeplini misiunea sa nobilă, pe care o urmărim cu toţii. Au mai vorbit, în Clocucica, dl Traian Ilcău şi alţii, care cu toţii şi-au exprimat dorinţa ca, acum, când noi, românii, suntem copleşiţi de străini venetici, trebuie – vrem, nu vrem – să ne organizăm şi, astfel, apoi să lucrăm într-acolo, ca să nu dăm de râpă cinstea strămoşilor şi să arătăm lumii că şi noi ştim şi cunoaştem importanţa meseriei”[4].

1908: „Societatea „Frăţia cioplitorilor de piatre“ din Clocucica aranjează, Duminică în 20 Septembrie, o petrecere socială-poporală, împreunată cu dans, în şcoala poporală din loc. Începutul, la 2 ore după-amiaza. Taxa de intrare: 50 bani. Suprasolviri se primesc cu mulţămită publică. În caz de timp nefavorabil, petrecerea va afla loc a doua zi, Luni, în ziua de St. Mărie. Toţi binevoitorii poporului român se invită la această petrecere. Pentru inteligenţă va sta la dispoziţie o clasă pentru dans”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Clocucica, suburbie a oraşului Cernăuţi, situată spre Nord-Vest de acesta, pe pârâul cu acelaşi nume. Are aproape 2.000 de locuitori, toţi români şi de religie gr or. Ei se ocupă cu grădinăritul, cu agricultura, parte însă cu creşterea de animale de casă, cu cărăuşitul şi birjăria şi cu negoţul mic. Are o şcoală populară de băieţi şi una de fete, cu câte 4 clase, şi o biserică ortodoxă filială, cu hramul „Sfintei Treimi”, care se afla, înainte, în centrul oraşului Cernăuţi. Această biserică a fost fondată de fostul episcop al Rădăuţului, Dositei Herescul, cu fratele său, medelnicerul Ilie, şi soţia acestuia, Ecaterina. Partea aceasta a municipiului Cernăuţi era, odinioară, proprietatea domnului Moldovei. Pentru prima oară se găseşte pomenită, într-un hrisov al lui Vasile Lupul din Aprilie 1635, sub numele de Clacaşna (probabil de la cuvântul clăcaş). Suburbia posedă 330 hectare de pământ arabil, 60 hectare fânaţuri, 85 hectare grădini, 60 hectare izlaz şi 16 hectare pădure. Se găsesc 180 cai, 490 vite cornute, 29 oi, 325 porci şi 52 stupi”[6].

1914-1918: Pentru Bucovina, au depus ofrandă obolul de sânge „infanteristul Ilie Şcurei, Clocucica, Regimentul 22, rănit”[7]; „Ilie a lui Ioan Hnatiuc, născut în 1887, în Clocucica, a fost înrolat. Cu prilejul mobilizării generale, la Regimentul nr. 22 Ţintaşi şi a plecat cu el la câmp, şi să fi picat, după cum afirmă martorii, cam pe la 20 decembrie 1914, în apropierea Tarnovului. Presupunându-se că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea soţiei lui, Paraschiva Hnatiuc, născută Şcurei, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”; „Nicolai a lui Ioan Mihailiuc, născut în Clocucica, la 28 noiembrie 1880, a plecat, în anul 1916 (primăvara), la armată şi e dispărut din acea vreme, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Mihailiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”.

1919: „Dl Nicolae Mihalescul, învăţător superior la Şcoala din Clocucica” a fost numit, prin decretul-lege No. 3.745 din 18 decembrie 1918, inspector şcolar districtual „pentru oraşul Cernăuţi”[8].

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 47/1896, p. 4

[3] Apărarea Naţională, Nr, 19, Anul II, joi 14 martie stil nou 1907, p. 2

[4] Apărarea Naţională, Nr. 71 şi 72, Anul II, marţi 24 septembrie stil nou 1907, p. 5

[5] Apărarea Naţională, Nr. 51, Anul III, duminică 13 septembrie stil nou 1908, p. 3

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 69

[7] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[8] Românimea, No. 187, Anul II, joi, 10 iulie 1919, p. 1

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Apr 30

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Clivodin

Clivodin – foto: Oleg Sirovatko

CLIVODIN. Cătun în Coţmanul Mare, în 26 august 1503, Clivodinul este dăruit, de Ştefan cel Mare, Episcopiei Rădăuţilor, împreună cu Coţmanul şi cu „cătunele sale, Gavrilăuţi, Hliviscea, Davidăuţi, Sadcău, Clivodinul, Bludna, Suhoverhul, Ceaplinţi şi Valeva”. Sub stăpânirea ecleziastică, dar cu obligaţii permanente de călăraşi, Clivodinul se strecoară, aproape anonim, prin istorie, aidoma celorlalte sate mănăstireşti, undeva, pe malul stâng al Soviţei, foarte aproape de Coţman.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Clevodin „66 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Vasile, 5 văduve, Maria baba, Marka ruscă, Paraschiva, Palagia şi Irina, 7 case pustii şi 52 birnici, şi anume: Georgi vornic, Vasile ODAINSCHI, Ivan PELIPCIUK, Hihor PELIPCIUK, Vasile CRĂMAR, Ivan MUDRE, Iulko văcar, Temko SÂMCHIUCHI, Georgi HADUL, Ivan GEBERIAC, Iacob morar, Simion VELENISCHII, Dumitraşco PETRE, Mihai PETRINCIUK, Petre BIRDNIC, Semen jitar, Dumitru BRICHII, Andrii IAVOSKI, Dănilă rus, Simeonko, Semen CUCIURIAN, Mihail TATULICI, Mihail ZAPOROJAN, Ştefan a babii, Gligoraş RACOVIŢĂ, Toader RACOVIŢĂ, Pavel CĂZACU, Toderaş ROGOZINSCHI, Neculai rus, Mihail dascăl, Tănasă sin popa, Zaharie HORLO, Andronic HORLO, Dămian jitar, Vasile GHINCĂI, Ion LENSCHII, Vasile CUŞEIU, Matei vătăman, Dumitraşco ŢURCAN, Havril DUMCAN, Vasile RACOVIŢĂ, Pepele zet morar, Ignat, Ivan ZAHARCIUK, Vasile HAVRILCIUK, Mihai pânzar, Dănilă rus, Semen RUSNAK, Macovei RUSNAK, Ivan DĂNILCIUK, Vasile SĂMENIUK şi Ivan BABICIUK.

În 1774, Clivodinul avea 38 familii ţărăneşti, iar în 1784, 160 case, printre toponime numărându-se Iazul Popii, Fântâna lui Popovici, La Câmpul Drept, precum şi părţile satului, Ceahor, Dealul, Solona şi Toloaca.

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Clivodin, cu 925 enoriaşi, îl avea paroh pe Ioan HNIDEI. În 1876, paroh era Ioan MENGA, născut în 1848, preot din 1871, paroh din 1875, care păstorea peste 1.320 de suflete. În 1907, paroh era acelaşi Ioan Menga, cantor fiind, din 1899, Ioan ONESCIUC, născut în 1868.

1858: La Clivodin funcţiona, din 1858, o şcoală cu 4 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Hacrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

În 1890, Clivodin avea 1.500 locuitori. Primar al comunei era Gavriil Gavriliuc, învăţător – Ioan Archip, preot – Ioan Menga, iar cantor bisericesc – Teodor Drabie.

1908: „Vineri, în 31 Iulie, a trecut la cele eterne, după un morb de tot scurt, în frageda vârstă de abia 20 ani, doamna Aspasia Popescu, soţia administratorului parohial din Clivodin, a domnului Ion Popescu, şi fiica parohului gr. or. din St. Onufrei, a domnului Averchi Macovei”[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Clivodin (ruteană Kliwodin), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe partea dreaptă a pârâului Soviţa, mai la Nord de târgul Coţman, între comunele Suchovercha şi Davideşti. Suprafaţa: 10,49 kmp.; populaţia: 1.584 locuitori ruteni, de religie gr. or., precum şi ceva izraeliţi şi foarte puţini români. Se află lângă drumul principal Zaleszczyki-Cernăuţi; este legată, prin drumuri de ţară, cu comunele vecine sus menţionate. Aceasta comună este aşezată pe un teritoriu, numit, odată, Coţmanul Mare. Într-un hrisov din anul 1503, al lui Ştefan cel Mare, se confirma proprietatea episcopiei de Rădăuţi asupra acestei comune. Într-un alt hrisov, din 6 Octombrie 1519, al lui Ştefan Bogdan (Bogdan Vlad se numea fiul lui Ştefan şi… finul lui Vlad Ţepeş, născut în 1475 – n. n.), se spune că pe teritoriul acestei comune s-au întemeiat colonii. Din pricina mai multor războaie, această comună a fost distrusă, însă a fost reconstituită în anii 1766-1767, prin colonii de emigraţi din Galiţia. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna poseda 833 hectare pământ arabil, 16 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 17 hectare izlaz, 31 hectare pădure. Se găsesc 160 cai, 101 vite cornute, 120 oi, 97 porci. Clivodin, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 0,54 kmp; populaţia: 11 locuitori, israeliţi”[5].

În 1910, doar un locuitor din zece mai ştia româneşte.

1914-1918: „Teodor a lui Maftei Hnidei, născut în Clivodin, la 16 martie 1887, a fost înrolat în armata austriacă, la 1 august 1914, cu sediul garnizoanei la Pşemişl. În august 1914, a sosit ultimul semn de viaţă despre dânsul, după cum adevereşte primăria Clivodin. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Eudochia Hnidei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut” [6].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Coţmani făcea parte, ca locţiitor, „Ion a lui Miron Sauciuc, agricultor, Clivodin”[7].

1927: „Clivodin (jud. Cernăuţi), plasa Colacinului. La nord de orăşelul Cozmeni. Uricul lui Ştefan cel Mare arată că satul a fost înfiinţat pe teritoriul Cozmenilor, proprietatea episcopiei Rădăuţilor. Mai târziu, a fost distrus prin războaie, apoi iarăşi refăcut. Afirmarea profesorului Dr. Verenca că reînfiinţarea ar fi urmat în anii 1766 şi 1767, prin imigranţii din Galiţia, nu este exactă, căci numele româneşti ale familiilor, din anul 1800, în număr de 15 nume româneşti, arată că cele 38 de familii, din 1774, au fost exclusiv româneşti. Slavii au imigrat abia între anii 1774-1780. Proprietarul satului, în anul 1782: Episcopia Rădăuţilor. Numărul familiilor: în anul 1774 – 38; în 1780 – 96 (!); în 1786 – 95; în 1926 – 527. Lista familiilor cu nume româneşti şi numărul lor, în timpul prezent: Andronic 1; Andraş(ciuc) 1; Aron(ovici) 2; Băetul 1; Bejan 9; Bernic 8; Colţun 1; Culeg 4; Damian(ciuc) 2; Dutcă 2; Genecai 6; Grigoţă 11; Gogoman 3; Hamal(ciuc) 1; Ieremie 4; Jucican 2; Lacustă 1; Machedon 2; Matei(ciuc) 4; Mihai(liuc) 7; Petracă(ovici) 5; Racoviţă 14; Tatulici 6; Tomaş 1; Vacar(ciuc) 7; Vârstă 13; Vodian(ciuc) 1; Zaharie 15. Suma: 134 familii. 134 familii x 5 suflete = 670 suflete”[8].

1941: Învăţători, la Clivodin, au fost puşi, în vederea românizării, români care nu aveau legătură cu Bucovina, precum „Alexandrescu Ion, seria 1936, media 7,60, numit în com. Clivodin, jud. Cernăuţi; Grama Ioan, seria 1936, media 7, numit în com. Clivodin, jud. Cernăuţi”[9].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[10], următorii învăţători şi învăţătoare: Alexandrescu Ioan, comuna Clivodin, jud. Cernăuţi, media 8,16; Grama Lucreţia, comuna Clivodin, jud. Cernăuţi, media 8,20”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 410

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 24, 1876 p. 75, 1907 p. 103

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Apărarea Naţională, Nr. 46, Anul III, duminică 2 august stil nou 1908, p. 3

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 69

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 11, Cernăuţi 30 martie nou 1921, pp. 128-133

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[8] Ţopa, Dimitrie, Preotul, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovina; Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, pp. 77, 78

[9] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[10] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Apr 29

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cliveşti

1899, Ţărancă din districtul Coţman. Foto: Julius Dutkiewicz

CLIVEŞTI. Satul de pe Şoviţa, vecin cu Gavrileştii Malatineţul şi Coţmani, caligrafiat Chliveşti de Werenka, datorită vechiului său nume, Hliveşti, atestat documentar în uricul din 6 iulie 1413, prin care Alexandru cel Bun dăruia, soacrei sale, Anastasia, „Coţmanul Mare, cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, apoi Valeva, până în pădurea care se cheamă Dumbrava”, avea să revină, după moartea Anastasiei, Episcopiei de Rădăuţi, care administra vechea necropolă domnească, în care voievodul îşi avea înhumaţi bunii şi străbunii.

1503: În reconfirmarea daniei, din 26 august 1503, numele cătunului este trecut drept „Hliviscea”. Locuitorii satului, supuşi juridic, financiar şi administrativ Episcopiei Rădăuţilor, aveau şi obligaţii de călăraşi, deci de paznici ai drumului comercial, sub conducerea marelui căpitan de Coţman, supuşi „ca de obicei” şi Episcopiei şi marelui căpitan, fiind ameninţaţi, de pildă, în 15 februarie 1754, de Matei Ghica Vodă, că, în caz de nesupunere, le vor „veni de hac” starostele de Cernăuţi, Enacache, şi marele căpitan, care vor obliga pe fiecare nemulţumit din Coţman şi Hlivişte „ca tot căsariul să dea câte 2 lei pe an”.

În 1774, satul avea 24 familii ţărăneşti (von Spleny nu-l menţionează în recensământul său), iar în 1784, 65 familii ucrainene.

În 1843, biserica „Sfântul Mihail” din Cliveşti, ctitorită de căpitanul Ioniţă de ZOTTA, în 1797, cu 898 enoriaşi, patronată, din 1837, de Christoph von ABRAMOWICZ, era slujită de preotul administrator Theodor PRODAN. În 1876, biserica celor 1.151 creştini ortodocşi, aflată sub patronajul lui Dominik von KAPRI, era slujită de parohul Vasile GIURUMIA. În 1907, paroh era Grigorie LAZA, născut în 1865, preot din 1892, paroh din 1897, cântăreţ fiind, din 1903, Dionis NOSIEVICI, născut în 1854.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Cliveşti, Davideşti, Dubăuţi, Hacrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[1].

1873: La Cliveşti funcţiona, din 1873, o şcoală cu 3 clase[2].

1880: „În apropierea unui sat din Bucovina, numit Cliveşti, exista un pâlc de stejari și fagi, de care mai mulți oameni se spânzuraseră deja. Prin urmare, acest loc a fost considerat impur, de către populația superstițioasă, şi se credea, în special, că nu trebuie să taie niciunul dintre acești copaci, ca să nu rişte să moară. Când, în jurul anului 1880, pădurarul Johann Kanink a renunțat la o parte dintre aceşti copaci, pentru a extinde drumul, el s-a îmbolnăvit și a murit, după trei săptămâni de boală. Oamenii au văzut în acest fapt o confirmare a credinței lor. În Passow, districtul Angermünde, un ţăran nu putea să-şi înmulţească vitele, așa cum și-ar fi dorit. În cele din urmă, a încercat să scape de farmece, cu o victimă sinucigașă. Într-o noapte, dintre cele două vite ale sale, a înjunghiat una, pe care a îngropat-o în hambar, cu coarnele sub prag. Din acel moment, nu s-au mai fătat viţei în gospodăria lui”[3].

În 1890, satul de pe graniţa cu Polonia avea 1.385 locuitori de origine slavă, păstoriţi de parohul Tit Tyminski şi de cantorul bisericesc Vasilie Poşriu. Primar era Andrei Pastuch, iar învăţător – Filip Hoschowski.

1893, august 19, Muzeul Ţării Bucovinei a achiziţionat, printre piesele arheologice, descoperite de profesorul Prokopowicz în districtul Coţman, ceea ce găsite „într-o grădină de Cliveşti, o oală gri cu caracter neolitic şi cu două linii încrustate vertical, o piatră neagră rotundă, o jumătate dintr-un topor gros de piatră albă și o monedă de argint din timpul împăratului Hadrian (nu este destul de rezistentă), toate găsite în oala primitivă”[4].

1906: Prin Ordinul Guvernului Ţării Bucovina, nr. 3422, din 12 martie 1906, „localităţile Cliveşti, Gavrileşti, precum și atenenţele Cliveşti și Gavrileşti sunt scoase din zona medială Kotzman şi intră, împreună cu Iujineţ, Malatineţ şi Stauceni din zona medicală Verenceanca și se unesc cu zona medicului local din Stăuceni”[5].

1908: „Ministeriul de comerţ a încuvinţat activarea de oficii poştale în comunele Volovăţ (districtul Rădăuţ) şi Cliveşti (districtul Coţmani)”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cliveşti (Chliwestie), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, nu departe de pârâul Soviţa, între comunele Havrileşti şi Stauceni. Suprafaţa: 7,23 kmp; populaţia: 1.230 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este în apropiere de drumul districtual Nepolocăuţi-Stăuceni; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”. Această comună s-a înfiinţat pe teritoriul satului vechi Clivodin, probabil imediat după anul 1503, când, printr-un hrisov, Ştefan cel Mare confirmă dreptul de proprietate asupra acestui sat episcopiei de Rădăuţi. Aci s-au găsit numeroase obiecte din epoca preistorică. O fabrică de spirt, admirabil organizată, funcţionează în această localitate. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 999 hectare pământ arabil, 59 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 14 hectare izlaz, 118 hectare păduri şi 3 hectare heleştee. Se găsesc 45 cai, 233 vite cornute, 361 oi, 64 porci şi 20 de stupi. Cliveşti, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 5,11 kmp.; populaţia: 63 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul poloni şi ruteni”[7].

1914-1918: „Michailo a lui Giorgi Cantemir, născut în Cliveşti, la 7 noiembrie 1887, a fost înrolat, în toamna 1914, în armata austriacă. De atunci lipseşte orice veste despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Cantemir, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8].

1918: După Unire, în satul cu populaţie majoritar ucraineană Cliveşti, a funcţionat o sucursală a Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”.

1928: „Cliveşti (jud. Cernăuţi), plasa Colacinului. La mijloc, între Prut şi Nistru, lângă graniţa Poloniei (Galiţiei). Din uricul lui Ştefan cel Mare, din anul 1503, rezultă că satul acesta, proprietatea Episcopiei Rădăuţilor, şi-a luat fiinţă pe la anul 1500. Proprietarul satului, în anul 1782: Episcopia Rădăuţilor. Numărul familiilor, în anul 1774, 24; în 1780, 62; în 1786, 121 (cu Gavrileştii), în 1926, 392. Lista familiilor cu nume româneşti şi numărul lor de acum: Andrii(ciuc) 15, Balan(iuc) 1, Cantemir 5, Capşa 2, Chiai 1, Curelici 3, Cutaş 2, Hibă 8, Manoilă 11, Pază(iuc) 1, Petruşcă 2, Prodan(iuc) 8, Poştar 16, Roman 18, Sandul(iac) 5, Serbin 3, Sămeargă 1, Stefă(niuc) 35, Ursu(leac) 1, Veghere 2. Suma: 139 familii, 139 familii x 5 suflete = 695 suflete. Între anii 1880-1850, a fost foarte răspândit numele „Păscar”, care a dispărut, pe urmă. Schimonosiri: Hibă = Gheba, Pază = Paziuc, Sandul = Sanduliac, Sămeargă = Semerga şi altele”[9].

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 26, 1876 p. 77, 1907 p. 103

[3] Hellwig, Albert, Dr., Zufall und Aberglaube (Şansă şi Superstiţie), în Globus, Nr. 19, Bd. XCV, 27 Mai 1909, p. 294

[4] Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museums, Zweiter Jahrgang, Czernowitz 1894, p. 14

[5] Das österreichische Sanitätswen, Nr. 41, XVIII Jahrgang, Wien 11 Oktober 1906, p. 395

[6] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul III, joi 23 ianuarie stil nou 1908, p. 3

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 69

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[9] Ţopa, Dimitrie, Preot, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovina, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, pp. 75, 76

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Apr 29

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Clit

Clit, în 1917

CLIT. În 30 august 1633, Dumitru Tureatcă dăruia mănăstirii Solca o prisacă „la Clit, lângă satul Solca” pe care o cumpărase.

1782: Satul de colonişti germani, numit, iniţat Glitt, s-a format, între anii 1782-1787, cu agricultori şi meşteşugari din Franconia şi din Bavaria.

În 1835, un mare grup de colonişti germani din Boemia, pentru care nu s-au găit terenuri disponibile în Bori (Gura Humorului) a fost răspândită în Dealul Iederii (Lichtenberg), între Marginea şi Glitt.

1815: Existau, totuşi, în Clit şi români, precum, pe la 1815, Sandu Olariul, cumătrul lui „Ioan Darii, vătaful de hoţi şi tâlhari”, în cele din urmă „prins de poterele nemţeşti din Solca, încartiruite în chiliile fostei mănăstiri, şi spânzurat, dincolo de Dealul Ederei, în 1816”.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[1].

În 1890, comuna Clit avea 1.007 locuitori. Primar era germanul Anton Hoffmann, iar învăţător – polonezul Stanislav Tcacek, şcoala cu 4 clase din Clit fiind înfiinţată în 1887.

1901: Dialectologul german Gustav Weigand povesteşte: „A doua zi (19 august – n. n.), am mers la Marginea, unde am petrecut câteva ore cu preotul Magior, iar la prânz, am trecut prin frumoasele sate germane Lichtenberg și Clit, mergând la Arburea”[2].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Glit, comună rurală, districtul Gurahumora, aşezată pe pârâul cu acelaşi nume, afluent al pârâului Solca, spre Nord-Vest de comuna Arbora. Suprafaţa: 15,49 kmp, împreună cu Lichtenberg; populaţia: 1.006 locuitori germani, ruteni, români şi alţii, de religie rom. cat., gr. cat., şi gr. or. Este străbătută de drumul principal Solca-Vicov; are o şcoală particulară germană şi o biserică romano-catolică; greco-orientalii ţin de biserica parohială din Marginea. Populaţia, formată din familii originare de români şi ruteni, peste care au survenit numeroase familii de germani din Eger (Boemia), se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 400 hectare pământ arabil, 75 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 270 hectare imaşuri, 1.573 hectare păduri. Se găsesc 90 cai, 405 vite cornute, 52 oi, 292 porci, 134 stupi. Glit, pârâu, afluent, pe stânga, al Solcii; răsare sub poalele muntelui Pleşul şi, primind pârâiaşele Adâncata şi Seaca, se varsă în Solca, în dreptul comunei Arbora, districtul Rădăuţi”[3].

1910: Din punct de vedere administrativ, deşi era comună distinctă, satul Clit făcea, practic, parte din Solca, aşa cum se demonstrează şi în 1910, când deputaţii din Corpul I al Solcii (Glitt, cum se numea Clit) erau clitenii: „George Dorofteiu, Teodor Dudici, Ioan Ghinghiloschi – Români; Anton Kaminski, Georg Luczynski, Iodef Opoca – Nemţi; Heinrich Herschmann – Ovreu. Virilist: August Lugert, consilier c.r. silvic”.

1914-1918: „Vasile a lui Pavel Ursan, din Clit, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă, în anul 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Vasile Ursan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[4].

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării: a). în calitate de învăţători superiori: Gheorghe Prelipcean la Clit”[5].

1941, Tribunalul Iaşi: „Vlaciu Nicolae, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, judeţul Suceava, născut în comuna Clit, judeţul Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la un an închisoare corecţională, conform art. 261 şi 258 din codul penal; Nicoriuc Alexandru, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru port ilegal de armă, la 6 luni închisoare corecţională, conform art. 2 şi 7, ord. C. IV A. Nr. 15 din 1938; Chimiuc Gheorghe, plugar, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 6 luni închisoare corecţională, conform art. 258 şi 261 din codul penal; Irniciuc Ilarie, plugar, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la un an închisoare corecţională, conform art. 258 şi 261 din codul penal; Ciobâcă Nicolae, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la un an închisoare corecţională, conform art. 258 şi 261 din codul penal. Nistor I. Nicolae, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare, conform art. 258 şi 261 din codul penal. Nistor Ioan, agricultor, cu domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 6 luni închisoare, conform art. 258 şi 261 din codul penal; Bercea Teofil, brigadier silvic, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, conform art. 261 şi 258 din codul penal”[6].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Popadiuc Domnica, comuna Clit, jud. Suceava, media 7,00”.

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[8], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Caba Valeria, la Arbore pe Clit, p. 6”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Libertatea”, comuna Clit, judeţul Suceava”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[9], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Hrincescu Fevronia, de la Arbore, Centru, la Arbore Clit; Heriuc Ştefania, de la Clit, la Arbore Clit; Mihalache Spiridon, de la Arbore Clit, la Arbore Botnăreni”. „Heriuc Ştefania, de la Arbore, Clit, la Clit, post V, vechime în serviciu; Tulvinschi Floarea, de la Cajvana, la Arbore, Clit, post VII, interese familiare; Hrincescu Fevronia de la Arbore Clit, la Arbore Centru, post IX, interese materiale şi familiare”[10].