Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Stulpicani

Oasteţii familiei şi muzeului Chiril Dranca din Stulpicani, în 1980

STULPICANI. Legenda spune că, pe Suha Mare, lângă Topliţa Rece, s-ar fi aflat, cândva, prisăcile domneşti şi că de la „ştilbicanii” lui Ştefan cel Mare, care se ocupau cu ştiubeiele cu miere ar veni numele satului Stulpicani. Legenda poate să conţină şi mult adevăr, dar Em. Grigorovitza susţine că „numele comunei provine de la cuvântul românesc stulpig – prăjină de care se agaţă fâşii de tei şi care serveşte a scociorî şi a speria păstrăvii; aceştia, fugind, sunt prinşi în sac (plasă)”. Dar protopărinţii stulpicănenilor (apicultori sau nu), de la care Ştefan cel Mare a cumpărat satul, plătind 160 zloţi tătăreşti, au fost Şandru Gardu, vărul lui, Şuşman, precum şi unchiul şi mătuşile lor, Ioan, Magda, Maria şi Neaga, ultimii patru fiind copiii lui Coste Mădzărescul.

1488: În 17 august 1488, Ştefan cel Mare a dăruit noii sale ctitorii, mănăstirea Voroneţ, „satul Ştilbicani de lângă Topliţa Rece, pe Suha Mare şi Suha Mare de la gură la obârşie, cu izvoarele ce cad în aceasta, cu poienile şi făneţele lor”. Moşia Stulpicanilor cuprindea întreaga vale a Suhăi, în 1488, şi fusese, până la vânzare, stăpânită de obştea unui sat liber, înrudită cu obştea Câmpulungului Moldovenesc, iar legăturile de sânge vor dura peste veacuri, dovadă că, în 11 iunie 1723, când Racoviţă Vodă întăreşte proprietatea mănăstirii Voroneţ, satul este numit „Ştulbucani din Câmpulung”. Mănăstirea Voroneţ lua zeciuiala „din păne, făneţe, stupi şi din tăt locul şi de la tăţi lăcuitorii care şed pe locul mănăstirii, fie ei câmpulungeni, deoarece au locuri cumpărate de la vecinii mănăstirii”.

1753: Primul emigrant transilvănean, care s-a stabilit la Stulpicani, a fost Ion Ungurean, plugar din Ilva Mare, care a venit, în 1753, împreună cu soţia şi doi băieţi, fiind urmat, în 1763, şi de fratele său, Matiaş, fost grănicer năsăudean, care a emigrat împreună cu soţia, cu doi băieţi şi o fată. În 1760, s-au stabilit la Stulpicani, împreună cu familiile (total: 16 oameni), patru fraţi ardeleni din Topliţa, Simion, Vasile, Grigore şi Gavril Creangă. În 1762, a venit, din Sângeorgiu, un alt grănicer năsăudean, Tudor Dumbravă, împreună cu soţia, doi băieţi şi o fată, iar în 1768 a venit, din Leşu Ilvei, grănicerul Vasile Ungurean, împreună cu soţia.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la „Ştulbicanii… 82 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 1 panţir, 4 femei sărace şi 74 birnici, aceştia fiind: Ion FLOCIA, Ursul FLOCIA, Nichita FLOCIA, Toadir DUMBRAVĂ, Toadir FLOCIA, Grigore FLOCIA, Gavril MĂGAN, Ion BĂLĂU, Ilie MĂGAN, Georgiţă ROGINĂ, Toadir PAŞCAN, Vasile ŢIGĂNESCU, Simion ŢIGĂNESCU, Petrea ROGINĂ, Petrea POPESCU, vornicel, Toma DOBRIAN, Mihalachi GEMĂNAR, Ion CATRINAR, Iacob, rus, Toader CATRINAR, Vasile ZANCUL, Nicolai POPESCUL, Georgii PLĂMĂDIALĂ, Ion ŢIGĂNESCU, Lupul PLĂMĂDIALĂ, Vasile HÂNTUL, Ion HÂNTUL, Pintelei CÂRNIALĂ, Vasile CÂRNIALĂ, Ifrim CÂRNIALĂ, Ion PLĂMĂDIALĂ, Chiruţă COBUZ, Ion PATROLE, Constandin, baci, Sandul, baci, Vasile STURZA, Chirilă ZANCUL, Ion sin Chirilă ZANCUL, Simion ZANCUL, Ion, săcuiul, Toadir GEMĂNAR, Georgii sin lui (fiul lui Toadir Gemănar), Pavel, rus, Toadir sin lui, Nicolai, rus, Ştefan TRAISTĂ, Ion sin lui Vasile, rus, panţir, Andrei, rus, Onul, ungurian, Maftei, ungurian, Ion, rus, Grigori, rus, Simion, rus, David VERDIŞ, Gavril MUSCĂ, Georgii MUSCĂ, Toadir MUSCĂ, Vasile MARCU, Gavril LUCAN, Nistor LUCAN, Georgii LUCAN, Ioana LUCĂNIŢA cu Andrieş holtei, Vasile sin Ioanei LUCĂNIŢII, Toadir VERDIŞ, Dumitru VERDIŞ, Gavril sin Dumitru VERDIŞ, Ion CABA, Agapi MOROŞAN, Toadir MĂGAN, Constandin zet Crăciun FARAON, Dumitru FARAON, Ion CRĂCEA, Petrea CATRINAR ot Capu Codrului, Ion COBUZ ot Cacica. / Rufeturile erau: popa Miron CIOFU, popa Vasile, diaconul Toadir, Vasile, rus, panţir, săracele Ioana CÂRNILOAIA, Maria, băciţă, Tiniţa COBUZOAE, şi Maria a lui ANDRIEŞ, crav.

1774: Conform Corografiei lui Werenka, alcătuită în baza evidenţelor germane, Stulpicanii aveau, în 1 octombrie 1774, 71 de familii, iar în 1784 – 92.

1775: Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra. Adică un preţ dublu faţă de cel de pe piaţa câmpulungeană. După ocuparea nordului Moldovei de armatele austriece, pe vechea moşie a Stulpicanilor se aşează, încetul cu încetul, familii de nemţi şi de ucraineni, întemeind, practic, noi sate, pe vetrele unor străvechi cătune, dar de doar două-trei case.

1775: „Pe 13 septembrie, comisarii de frontieră s-au întâlnit la Baia (în Moldova). Demarcația în curs de desfășurare avea, acum, un curs atât de favorabil, încât întreaga frontieră sudică și, de asemenea, granița de est, până la Cernăuţi, putea fi corectată până la începutul lunii noiembrie. Austria şi-a fost adjudecat, în sud, Candreni (de lângă Dorna-Watra) și Stulpicani (de lângă Câmpulung), precum și întinderi considerabile de pământ, între râurile Siret și Suceava. Dar acum astfel de dispute au izbucnit între comisari, motiv pentru care nu numai că demarcația ulterioară a stagnat, dar Tahir Aga a declarat că o parte din frontierele deja corectate (de exemplu, între râurile Siret și Suceava) sunt îndoielnice. Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă. Dar nici acum comisarul turc nu voia să audă nimic despre Prevorodok sau de hotarul de la Rohatin; el a insistat ca această întindere, de la Cernauca, de-a lungul pârâului Onut, până la confluența sa cu Nistrul, graniţa să fie trasată de pârâul Onut. În aceste condiții, numai acordul autorităţii vieneze putea duce la finalizarea activității de demarcație[2]. În consecință, în „Convenția explicată ”, din 12 mai 1776, Austria a renunțat la dorința unei părți din zona fortăreței Hotin, în timp ce Turcia recunoaște aceste afirmații , pentru a înlocui nu numai că a renunțat la teritoriile satelor dintre pâraiele Hukău și Răchitna, cedate Turciei de către Austria, ci și că, deși cu reticență, conform primului articol, Turcia a fost obligată să restituie zona dintre Onut și pârâul Rohatin, în schimbul acestor sate, dacă locuitorii din Hotin au persistat în revoltele lor[3]. Granița din sud-est a fost reglementată doar printr-un contract, semnat la Palamutka, la 2 iulie 1776, în conformitate cu dorințele Turciei, cu graniţa reglementată în așa fel încât enclava dintre Siret şi Suceava a revenit Principatului Moldovei”[4].

1823: Biserica Arătării lui Cristos din Stulpicani a fost construită în 1823, ctitorii ei fiind Vasile FLOCEA şi Teodor a POPII. În 1843, biserica avea 1.417 enoriaşi în Stulpicani, Negrileasa, Doroteea şi Plutoniţa, paroh fiind Elisei ANDRIEVICI. În 1876, biserica avea doar 980 enoriaşi, dar numai în Stulpicani, unde exista şi un serviciu poştal pentru toată valea Suhăi, paroh fiind Ioan ZURKAN (Ţurcan). În 1907, paroh era Emilian DAN, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1903, iar cantor, din 1906, Gavriil HUTU, născut în 1879.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşti cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[5].

1865: În necrologul teologului Vasile Ianovici, publicat în Albina, Simion Florea Marian (Ilișești, în 3/15 octombrie 1866) subliniază „feeriile trecute”, deci vacanța din vara anului 1865, când universitarul Ianovici „a călătorit prin munți, așezându-se la nepotul său, parohul din Stulpicani D. Zurcan, unde petrecea și în sudiu, făcea excursiuni de aici pe la amici și cunoscuți”[6].

1875: În 19 februarie 1875, s-a născut, la Stulpicani, viitorul publicist şi scriitor bucovinean Nectarie Cotlarciuc.

1879: Din 1879, funcţiona la Stulpicani o şcoală cu 4 clase[7].

1886: La conferința pastorală din protopresviteria Homorului în Bucovina, din 20 noiembrie / 2 decembrie 1886, „părintele Petru Boca, parohul din Stulpicani” a prezentat 5 „elaborate teologice”, cu tot atâtea teme[8].

1886: În 1886, temuta bandă a lui Simion Big din Negrileasa, în care, alături de câţiva berchişeşteni (Costan Flocea, Grigori Coca, Georgi Ţimpău, Ioniţă Coca, Ieremie şi Vasile a Antonesei), făceau parte Dumitru a Popi din Stulpicani şi negrilenii Gavril şi Simeon Scheuleac, a călcat, prădat şi ucis pe evreul Gottlieb din Stejăroaia şi pe huţanul Ivan Droniuc din Benia, dar tâlharii au fost prinşi de procurorul sucevean George Isăceanu, după ce puşca evreului Gottlieb a fost găsită la Simion Big. Procesul s-a ţinut cu mare vâlvă la Suceava, tâlharii fiind apăraţi de socrul primarului Franz cavaler Des Loges, Samuil Isopescu, şi de avocaţii evrei Finkler şi Robinson. Verdictul s-a dat în 21 mai 1887, când Simion Big a fost condamnat la 20 ani închisoare, iar cetaşii lui, cu excepţia fraţilor Scheuleac, care au fost achitaţi, au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea între 6 şi 15 ani.

1888: „Duminică, 4 Noemvre 1888, stil nou, se va aranja în localităţile şcoalei poporale din Stulpicani o serată cu dans. Preţul de intrare pentru o persoană 1 florin, pentru o familie 1 florin 50 creiţari. Venitul curat este menit pentru şcolerii seraci din Stulpicani. Oferte benevole sunt a se trimite comitetului, care constă din următorii Domni: Petru Boca, paroch ortodox-oriental, Ignat Şmidt, învăţător, şi Wihelm Mallek, c.r. administrator poştal”[9]. Dar dincolo de astfel de întâmplări nefericite exista viaţa reală, din ce în ce mai prosperă la Stulpicani şi mai marcată de petreceri mondene, după modelul austriac.

1891: O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Petru BOCA, paroch din Stulpicani”, conţine următoarele nume de localnici: fata parohului, Maria BOCA, Nicolaiu COZAN, Alexiu FLOCEA, Ion (alui) Vasile FLOCEA, Simion (alui) Iacob MOROŞAN, Mihaiu (alui) Gavril FLOCEA, Niculaiu (alui) Ion HUTU, Vasile (alui) Petru MOROŞAN, Vasile (alui) Petru FLOCEA, Ion (alui) Grigori FLOCEA, Ana (alui) Georgi POPESCU, Acsenia (alui) Ilie POPĂ, Ion ARAMĂ, Alexiu BĂCILĂ, cantorul bisericesc Teodor COTLARCIUC (părintele viitorului Mitropolit al Bucovinei, Nectarie COTLARCIUC), Ion BUZILĂ, Gavril (alui) Simion DUMBRAVĂ, Ion RUSU, Grigori (alui) Iordachi POPĂ, Teodor (alui) Ion FLOCEA, Nistor (alui) Petru MOROŞAN, Maria (alui) Emanuil BALOŞ, Ioana (alui) Niculai BILAVSCHI, Ilie POPA, Ion (alui) Georgi FLOCEA, Georgi (alui) Ion DIACONU, Vasile (alui) Dumitru CATRINARIU, Ileana (alui) Ion HUTU, Nistor FORMINTE, Simion SILEA, Simion ŞOMITCA, Georgi OSTANSCHI, Ioana (alui) Vasile ZAMCU, Paraschiva (alui) Vasile MOROŞANU, Maria (alui) Georgi POPA, Eudochia (alui) Pintileiu COZAN, Petru SILEA, Teodor (alui) Ion HUTU, Simion CATRINARIU, Catrina (alui) Ion ARAMĂ şi Maria alui Gheorghi BUZILĂ[10].

1892: Preot în Stulpicani și informator al lui Simion Florea Marian pentru studiul „Înmormântarea la români” era Vasile Turtureanu[11], iar pentru „Insectele în limba, credințele și obiceiurile Românilor”[12], informatorul lui Marian a fost „Nico Cotlarciuc, studinte gimnazial” și viitor Mitropolit al Bucovinei.

1898: „Fondul religios are în jur de 25.000 de hectare pe valea Suha, în mare parte păduri, iar producția materială se presupune a fi în jur de 70.000 de metri cubi. De la Drumul împărătesc, din Frasin, un drum lung de aproximativ 18 kilometri duce, prin Stulpicani, către Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suha; în legătură cu acest drum, a fost înființată o linie pentru transport cu aburi, în vagonete; ea trebuie extinsă în valea principală. / Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă. / Costurile de livrare din valea Suha au fost estimate la 1.200.000 coroane și au fost următoarele: / a). Aproximativ 32.000 pentru construirea de drumuri și rutier; / b). Construirea depozitelor, circa 16.000-20.000 coroane; / c) cale forestieră 8.000 coroane”[13].

1903: Banca populară raiffeisiană s-a înfiinţat în 1 februarie 1903, sub direcţiunea lui Georgiu Pojoga, cu Ion Tonigariu preşedinte şi cu Emilian Iliuţ casier.

1907: În vreme ce Francisc Belegarde şedea liniştit la Viena, „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând  şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”[14].  Dar „pe când se făcea atâta tărăboi straşnic şi foarte scump pentru candidaţii puşi de cărturari, muntenii mergeau, pe jos sau în căruţele lor sprintene, din sat în sat şi stăteau de vorbă gospodăreşte cu ai lor” [15], şi astfel, deşi „n-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura”[16], tocmai acel „curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde” a câştigat mandatul şi, „în ziua de alegere, a fost chemat telegrafic de munteni, să vină la Câm­pulung, în mijlocul lor. De la gară şi până la locuinţa sa, a fost purtat numai pe braţe şi cuvintele ce le-a rostit alegătorilor români nu le vor uita muntenii nicicând. Contele nu a făcut ca ceilalţi deputaţi, să părăsească ţinutul şi să nu-şi mai arate faţa, ci el s-a aşezat în Câmpulung”[17]. / Contele Bellegarde beneficia de o anti-campanie electorală acerbă. Chiar şi T. V. Stefanelli, care se va lustrui, peste trei ani, cu numele lui Bellegarde, aşa cum s-a lustruit cu numele lui Eminescu, a plecat, vineri, 15 martie 1907, ora 7, din Cernăuţi, „spre a se prezenta alegătorilor săi din districtul Câmpulungului. La gara din Cernăuţi s-au fost adunat, spre întimpinarea scumpului oaspe, peste 50 de membri ai Partidului Naţional, în frunte cu preşedintele partidului, dl prof. Dr. Saghin, apoi vicepreşedintele, dl prof. Grigori Halip, dl consilier O. Ţurcan, dl prof. Dr. Ghiorghiu, dl consilier Emilian Isopescu, dl adjunct Dori Popovici, apoi un număr mare de membrii ai Societăţii „Junimea”,  în frunte cu preşedintele, dl Vihovici”. La Frasin[18], la Stulpicani[19], unde „adunarea hotărăşte cu unanimitate de voturi să-l provoace pe contele Bellegarde, care e străin de lege şi de neam, ca să-şi retragă candidatura”, T. V. Stefanelli, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la Bucşoaia, mai ales după ce „dl exarh Ioan Procopovici, care a desfăşurat poporenilor daunele cele mari şi ruşinea nemaipomenită pentru întreg neamul românesc, dacă ar fi ales în parlament, din partea românilor câmpulungeni, un bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde”, a rostit, desigur, numai „cuvinte pline de dragoste faţă de poporul românesc”. La fel, şi la Vama[20], dar mai ales la Câmpulung, unde Stefanelli a fost întâmpinat „de o delegaţiune numeroasă a inteligenţei române şi străine, precum şi de mulţi poporeni”, „la consfătuirea care a aflat loc, apoi, sub prezidiul primarului Eudoxie Prodanciuc, şi la care au luat parte peste 80 de persoane de încredere, s-a hotărât ca îndeosebi membrii inteligenţei române să explice poporenilor cât de mari daune ar urma pentru întregul neam românesc, dacă şi-ar lăsa răpit mandatul din Câmpulung de un străin”. La Pojorâta şi Sadova[21], la propunerea amintitului exarh, „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”. / Bucovina a fost, întotdeauna, interesată de reprezentativitate, adică de o bătălie în care românii nu aveau alți adversari decât pe românii din celelalte grupări politice. În 1907, de pildă, adversara „națională” nu era alta decât proaspăt înființata „clică pseudodemocratică în frunte cu Aurel Onciul şi Florea Lupu”, care provoca, cică, „nişte frământări şi zbuciumări, care dovedesc, că trăim în vremi grele”. În aceste condiții, recursul apropierii de popor a majorității „inteligenţei noastre, în frunte cu vrednica preoţime” era vitală, mai ales că intelectualitatea românească din Bucovina era mereu dispusă „la fapte și la jertfe”, precum cele din martie 1907, când „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând  şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”. Stefanelli, lustruitor de sine cu prietenia lui Eminescu, dar și realizator al superbelor colecții de documente câmpulungene, era magistrat și beneficia de credibilitatea unor lozinci electorale pline de amoc naiv al expresiei patriotarde: „În situaţiuni grele se înalţă sufletele; crescând primejdiile, sporesc şi luptătorii sinceri”[22].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Stulpicani, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată la confluenţa pâraielor, Negrileasa, Ostra şi Gemine, formând aci un singur pârâu, numit Suha. Suprafaţa: 53,17 kmp; po­pulaţia: 1.567 locuitori români şi foarte puţini germani şi izraeliţi; religia gr. or. pentru majo­ritate. Se compune din vatra sa­tului, cu 902 locuitori, şi din cătunele Gura Ostrei, Măcieşu, Măgura, Molid, Şesul Timolui, Şipotu şi Ursoaea. Este lipită de drumul districtual şi de linia industrială Ostra-Bucşoaea. Are un oficiu poştal, o şcoală populară, cu o clasă, o biserică parohială, cu hramul „Înălţarea Domnului”, şi 2 case de economie. La 1776, aparţinea mănăstirii Voroneţ, prin dania făcută de Ştefan cel Mare (la ce an, nu se poate spune cu precizie; probabil însă că la 1488, când a fost zidită mănăstirea); o parte din terilorul ei a rămas la România, după cesiunea Bu­covinei către Austria. După credinţa poporului, numele comunei provine de la cuvântul românesc stulpig[23]). Are mori şi ferestee cu in­dustrie mare. Populaţia se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari, precum şi cu agricultura. Comuna posedă 129 hectare pământ arabil, 800 hectare fânaţuri, 3.738 hectare păduri. Se găsesc 76 cai, 800 vite cornute, 2.100 oi, 450 porci şi 91 stupi de albine”[24]. / Iar rezultatul votului, în ciuda acestui tumult, a fost de 296 voturi pentru contele Bellegarde, 0 (zero!) voturi pentru Aurel Onciul şi 53 voturi pentru T. V. Stefanelli[25].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[26], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Varvara AXENTOAIE (16 ani în 1908), Paraschiva ŢIGANESCU (16 ani în 1908) şi Toader GÂNSCĂ (30 ani în 1908) din Stulpicani.

1910, 30 octombrie: „Adunarea alegătorilor români ai ţinutului electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani a hotă­rât următoarele: / I). Dl Conte Bellegarde a renunţat la man­datul de deputat în camera imperială, din cauza împrejurărilor destul de îngreunătoare şi pri­mejdioase dezvoltării sigure şi temeinice a po­porului, în privinţa economică, culturală şi po­litică. / Luând în vedere isprăvile mari şi folosi­toare, munca dezinteresată şi jertfele dlui conte Bellegarde pentru poporul român, întreaga adu­nare îi exprimă, din toată inima, încredere desăvârşită şi recunoştinţă deplină şi-l roagă să primească iarăşi mandatul. / II). Alegătorii români înfierează, cu toată tăria, atacurile neruşinate ale presei jidoveşti la adresa dlui conte Bellegarde şi resping cu indig­nare amestecul netrebnic al celor nechemaţi în trebile obşteşti ale românilor. / III). Devenind vacant mandatul de deputat în camera imperială pentru ţinutul electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani, adunarea alegăto­rilor români din acest ţinut hotărăşte şi proclamă candidat pe dl conte Bellegarde, chiar şi atunci, când n-ar voi să primească acest mandat. / IV). Delegaţii români din comuna Câmpu­lung şi din toate celelalte comune ale ţinutului electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani sunt cu toată stăruinţa rugaţi şi provocaţi să nu treacă peste voinţa şi hotărârea poporului, de a alege iarăşi pe dl conte Bellegarde deputat în ca­mera imperială. / Aceasta o cere cinstea şi vrednicia munte­nilor români. / V). Partidul român şi presa acestuia e ru­gat să ţină seamă de dorinţa şi voinţa poporului român de a sprijini în mod sincer şi efectiv candidatura şi alegerea dlui conte Bellegarde. / Acesta e glasul nestrămutat al poporului. Partidul român va contribui cu atât mai mult la închegarea solidarităţii naţionale şi la împă­ciuirea şi întărirea legăturilor de frăţie între toate păturile neamului nostru, sprijinind, în con­formitate cu hotărârile adunării alegătorilor ro­mâni, alegerea d. conte Bellegarde. / Câmpulung, în 23 Octomvrie 1910. / Preşedintele Adunării: Ştefan Forfotă, primar Vatra Dornei / Vicepreşedintele adunării: Vasile Alboi Şandru / Secretarul adunării: Cosma Moroşan”[27].

1915: „Ţăranii care nu au avut căruţe au fost duşi la săpatul tranşeelor, mai întâi în Carpaţi, apoi, de-a lungul Prutului, la Cernăuţi, în Galiţia şi în Polonia rusească, iar în timpul din urmă, pe frontiera românească, de la Stulpicani, spre Dorna. Munca grea, lipsită de hrană, şi bolile i-au decimat şi pe aceştia. Jandarmii aveau, însă, prin sate izvor nesecat, de unde să-i înlocuiască, şi, când s-au sfârşit bărbaţii valizi, au scos moşnegi, copii şi femei şi i-au mânat ca pe o turmă spre câmpurile de tranşee. De groaza aceasta, cum a venit primăvara, mulţi ţărani dormeau pe câmp şi prin pădure, ca să nu fie aflaţi de jandarmi, care, de regulă, îi ridicau noaptea. Când săpau tranşeele de la frontiera României, erau mereu îndemnaţi la lucru cu fel de fel de înjurături la adresa Regatului şi, mai ales, cu fraza: „Săpaţi bine, căci aceste şanţuri sunt mormântul vostru şi al celora de dincolo!”. În timpul din urmă, lucrau bieţii oameni alături de prizonieri ruşi şi se bucurau de un tratament egal cu aceştia. / Adevăraţii nenorociţi sunt, însă, acei ce au rămas pe la vetre. Părinţii, soţii, fraţii şi feciorii li s-au dus, ca să nu se mai întoarcă. Vetrele le-au fost încălcate ba de ruşi, ba de austrieci. Avutul le-a fost luat de armate şi sufletele le-au fost torturate şi otrăvite cu tot felul de şicane şi învinuiri, şi cea mai sfântă speranţă fu nimicită cu minciuna oficială că România va lupta alături de Austria. / Urmarea a fost totala istovire materială şi morală a ţărănimii şi, în consecinţă, tabloul ce ni se prezintă, astăzi, prin satele româneşti din Bucovina e îngrozitor de trist. Moşnegi gârbovi şi femei disperate fac munca câmpului, iar acasă copiii mor de foame şi de teribilele boli contagioase. Câteşi trei sunt duşi, deodată, la groapă. În vremea aceasta, jandarmii şi străinii aranjează serbări zgomotoase pentru pretinsele victorii ale armatei, iar lumea nebună de durere şi istovită de suferinţă, lasă prohodul şi merge să strige: „Trăiască Împăratul!”. E crâncenă tragedia şi dorobanţul nu vine!”[28].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Infanteristul Ion Bozorog, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Vasile Moroşan, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Toader Popa, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Alexa Serman, Stulpicani, Regimentul 22, rănit”[29]; „Glotaşul Toader Jancu, Stulpicani, Regimentul 24, rănit”[30]; „Infanteristul George Flocea, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Simion Flocea, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Vasile Flocea, Stulpicani, Regimentul 22, rănit”[31].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[32]: La judecătoria Stulpicani – Schmidt Maximilian, judecător de district cu rangul VIII; Bendas Alexie, consilier conducător al judecătoriei Stulpicani, este transferat la Tribunalul Suceava drept consilier de tribunal cu rangul VII”.

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru agricultorii germani din Stulpicani şi împrejurime” („Spar- u. Darlehenskassen­verein für die deutschen Grundwirte in Stulpicani und Unigebung”) următoarele schimbări: mem­brii în direcţiune Alfred Krzeminiecki şi Franz Hilgarth şterşi; vice-directorul Willibald Eckhardt şi mem­brii în direcţiune Leon Krzemienicki şi Xaver Cybulski introduşi”[33]. „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 8 August 1919, privitor la „Însoţirea de păstrare şi credit pentru Stulpicani şi împrejurime”, următoarele schimbări: membrii în direcţiune Vasile de Tudan, Gheorghe Cotlarciuc şi Gheorghe Gheorghiu şterşi; directorul Teodor Cotlarciuc, vice-directorul Teodor a lui Ilie Flocea şi membrul în direcţiune Ion a lui Nicolai Iosif Flocea introduşi”[34].

1919: Comisiunea agrară de ocol Stulpicani: Preşedinte: Nicolai Cortuşan, pretor şi şef al ocolului judecătoresc Stulpicani. / Locţiitor: Wilhelm Praglovschi, judecător, Stulpicani. / Reprezentant al Administraţiei: Alexandru Sbiera, prefect, Câmpu-Lung. / Locţiitor: N. Paproţchi, comisar, Câmpu-Lung. / Reprezentant al Băncii regionale: Orest Bendevschi, preot, Stulpicani. / Locţiitor: Gavril a lui Jon Hutu, agri­cultor, Stulpicani. / Expert agricol: Gheorghe Marcu, referent agricol, Câmpu-Lung. / Locţiitor: Dumitru Mihalea, agricultor, Floceni. / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Liviu Ieşan, administrator silvic, Stulpicani. / Locţiitor: N. Dobrovolschi, administrator silvic, Stulpicani. / Inginer hotarnic: Marcus Şotenfeld, ingi­ner hotarnic de stat, Stulpicani. / Locţiitor: Iohann Krotky, inginer hotarnic civil, Stulpicani. / Reprezentanţi al ţăranilor: Jon Gemănar, agricultor, Doroteea; Alexie Petre Flocea, agri­cultor, Negrileasa. / Locţiitori: Gheorghe Mihalea, agricultor, Slătioara; Toader a lui Jon Robaniuc, agri­cultor, Floceni[35].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Eleonora Bodnarescul la Stulpicani”[36].

1938: „O mare nerorocire în munţii Bucovinei. O groaznică nenorocire s-a întâmplat, săptămâna trecută, în munţii Bucovinei, din apropierea comunei Stulpicani. Avionul „Lot”, care făcea regulat drumul Varşovia-Cernăuţi-Bucureşti, s-a ciocnit, din cauza ceţei şi a furtunii, de un vârf de munte şi s-a prăbuşit, sfărâmându-se complet. Martor al căderii a fost un cioban, care-şi păştea oile în munte. Îngrozit de prăbuşirea uriaşei „păsări”, el a vestit jandarmii din sat, povestindu-le ceea ce văzuse. Toţi cei 14 călători, care se aflau pe avion, erau morţi. În vreme ce erau aşteptaţi să sosească la Bucureşti, trupurile lor atârnau prin vârfurile brazilor sau zăceau frânte în bucăţi printre pietre şi sfărâmături de avion”[37]. / Informații mai ample au fost publicate în Libertatea: „Sâmbătă, în 23 iulie 1938, la ora 4 după-amiază, și-a luat zborul, din Cernăuți, un aeroplan mare, înlăuntrul căruia se aflau 10 călători și 4 conducători. Aeroplanul venea din Polonia și avea de făcut drumul spre București. După câteva minute de la ridicarea în văyduh, aeroplanul a întâlnit o furtună puternică, care l-a silit să coboare subt nori. Din pricina ceței, aeroplanul s-a lovit de vârful unui munte, prăbușindu-se la pământ, în hotarul comunei Stulpicani, din judeţul Câmpulung. / Cei dintâi care au ajuns la locul nenorocirii au fost câţiva ciobani, care au văzut aeroplanul intrând într-un nor gros, au auzit o bubuitu­ră puternică şi pe urmă l-au văzut căzând la pământ. / Priveliştea care s-a înfăţişat înaintea ochilor a fost îngrozitoare. Din cei 14 oa­meni, care se aflau înlăuntrul aeroplanului, nici unul nu a scăpat cu viaţă. În scurtă vreme, au ajuns la locul nenorocirii și autori­tăţile, care, după cele dintâi cercetări, au descoperit numele celor morți. Şi-au găsit moartea: 4 conducă­tori de aeroplan, toţi polo­nezi, apoi câţiva ofiţeri stră­ini, din Japonia, care erau trimişi la înmormântarea Reginei Maria, şi câţiva că­lători români. / În cădere, aeroplanul a in­trat în trunchiurile de brazi, găurind trupurile nefericiţi­lor călători. Marea nenoro­cire a aruncat un val de du­rere asupra familiilor ce­lor morţi”[38].

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[39]: Ungureanu Nicolae, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Stulpicani, judeţul Câmpulung, mort la 25 iunie 1941”.

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Tudoraş Leon, seria 1938, media 7,60, numit în comuna Stulpicani, postul IX, jud. Câmpulung”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[40], următorii învăţători şi învăţătoare: Macovei Domnica, comuna Stulpicani, jud. Câmpulung, media 7,50”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[41], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Mihalescu Octavian, de la Stulpicani, la Cârlibaba; Cotlarciuc Dragoş, de la Deia, la Stulpicani; Gârneaţă Rozalia, de la Moldoviţa, la Stulpicani; Vasilescu Mihai, de la Stulpicani, la Şaru Dornei, Sărişor”. „Prodan Eugen, de la Stulpicani, la Adâncata”[42].

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[43], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Suha”, Onofrei şi Lunguleac, cu sediul în Stulpicani”.

1949: Este numit în Învăţământul elementar, ciclul I[44]: Tănase Nicolae, director la Şcoala elementară Stulpicani”.

În Stulpicanii de azi, comună de oameni vrednici şi gospodari, străluceşte mocnit şi aproape tainic muzeul din casa învăţătorului Chiril Drancă. Domnul învăţător s-a născut pe valea Bistriţei Aurii, la Ciocăneşti, şi, după ce a mărşăluit până la Stalingrad şi înapoi, mereu cu arma în mână, mereu apărându-i pe ţăranii pe care îi conducea în luptă chiar şi de aliaţii nemţi, s-a stabilit la Stulpicani, unde a rămas pentru totdeauna, crescând generaţii după generaţii şi iniţiindu-le şi în taina lemnului mărturisitor, lemnul acela cu meşteşug prelucrat şi care eternizează simboluri ancestrale. Există în căsuţa lui Chiril Dranca bâte ciobăneşti cu încrustări de calendare solare şi de zodiacuri, există lăzi de zestre, care păstrează pe capace simbolurile întregului univers, există linguri, furculiţe şi căuşe de lemn, ba şi câte un corn de vânătoare, ba şi un cuier cu scrieri runice. E un om cu trup puţin, dar cu un suflet până la cer domnul învăţător Chiril Dranca, iar munca lui de o viaţă, inclusiv „statuile” plămădite în măruntaiele pământului, drept rădăcini, merită o expunere care să sporească faima Stulpicanilor în cele patru zări. Şi mai există la Stulpicani un fost orfan de război, Toader Silea, care a oferit satului o fabrică modernă, dar şi un loc de închinăciune, o biserică frumoasă, durată cu dragoste şi cu smerenie. Şi mai există o mulţime de oameni frumoşi, demni şi de o superbă nobleţe muntenească, meniţi parcă pentru a lumina luminoasa vale a Suhăi.

Fluieraş din Stulpicani

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 244

[2] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 43  şi următoarele; Werenka, Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit Oesterreich (Despre reglementarea frontierei Bucovinei, în momentul unificării cu Austria), Jahrbuch der Bukowin. Landesmuseums. III, pp. 1 şi următoarele.

[3] Neumann, Recueil des Traites et Conventions, I, p. 39 și Documentele lui Hurmuzaki, T. VII, Nr CLVIII.

[4] Polek, Dr. J., Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major Friedrich von Mieg, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, pp. 3-

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Albina, Nr. 79, Anul I, vineri 14/26 octombrie 1966, p. 1

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 55, 1876 p. 51, 1907 p. 159, 100

[8] Biserica și Școala, Nr. 44, Anul XI, 1/13 noiembrie 1887, p. 356

[9] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 20, 1 noiembrie 1888, p. 11

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 5/1892, p. 6

[11] Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români, București 1892, pp. 16, 18

[12] Marian, Simion Florea, Insectele în limba, credințele și obiceiurile Românilor, București 1903, p. 234

[13] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[14] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3

[15] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[16] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[17] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[18] „Aici erau adunaţi, în număr impozant, poporenii din comunele Frasin, Doroteea şi Bucşoaia, în frunte cu zelosul paroh Truţă Popescu, vrednicul primar Sahleanu şi secretarul comunal Sidorovici” – p. 2

[19] „Peste 300 de poporeni din satele învecinate Negrileasa, Gemenea, Slătioara şi din Ostra erau deja adunaţi într-o sală spaţioasă, când intră dl Stefanelli, aclamat fiind de cei prezenţi cu multă însufleţire” – p. 2

[20] „Sâmbătă, în 16 martie, la oarele 10 dimineaţa, a sosit dl consilier Stefanelli în Vama, unde a fost primit de peste 500 de poporeni, în frunte cu protopopul Lumicovschi, părintele Tit Iliuţ, vrednicul primar Giorgi Hutu şi bravul secretar comunal Ionaşcu” – p. 2

[21] „Duminică, în 17 martie, şi-a dat dl consilier Stefanelli întâlnire cu alegătorii din Pojorâta şi Sadova, întâmpinat fiind, pe la oarele 11 dimineaţa, cu însufleţite ovaţiuni de aproape 500 de poporeni din comunele acestea, în frunte cu exarhul Eusebie Constantinovici, parohul C. Constantinovici, părintele Şindelar etc.” – p. 2

[22] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[23] O prăjină, de care se agaţă fâşii de tei şi care serveşte a scociorî şi a speria păstrăvii; aceştia, fugind, sunt prinşi în sac (plasă) – Notă Grigorovitza

[24] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 208

[25] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[26] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[27] Revista Politică, nr. 3, Anul VI, Suceava, în 30 octombrie 1910, p. 1

[28] Adevărul, 28, nr. 10355, 9 ianuarie 1916, p. 1

[29] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[30] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[31] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[32] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 6

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[37] Unirea Poporului, Nr. 31, Anul XX, 31 iulie 1938, p. 4

[38] Libertatea, Nr. 30, Anul 36, 31 iulie 1938, p. 4

[39] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[40] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[41] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[42] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[43] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

[44] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cândeşti

Cândeşti. Satul Cândeşti a avut soarta satelor Mitoc, Negostina, Sinăuţi, adică a rămas pe jumătate în Moldova, în Bucovina fiind inclusă cealaltă jumătate, adică o moşioară cu 30 de case. Em. Grigorovitza nu-l menţionează în dicţionarul său geografic, iar Teodor Bălan are informaţii puţine şi indirecte despre satul Cândeşti. În România, existau încă vreo duzină se sate Cândeşti, cu importanţă în veacurile din urmă, iar cele câteva sate cu acelaşi nume din Basarabia, din Iaşi, din Vrancea, abia dacă sunt amintite de mărturiile târzii. Aşa că e greu să găsesc mărturii despre satul acesta de peste Siret, dar trebuie să scot la iveală ceea ce aflu, dând curs rugăminţii cuiva din Cândeşti. Şi iată ce am dibuit, astăzi, printre vechiturile uitate ale istoriei, despre aşezarea moldo-bucovineană Cândeşti:

1430, iulie 7: Fraţii Jumătate, Jurju sau Giurgiu, Ştiful sau Şteful şi Mândrul, primeau uric de la Alexandru cel Bun pentru moşiile moştenite de la părintele lor, Ion Jumătate, şi pe care le împărţiseră între ei frăţeşte, în bună înţelegere. „Iar jupânului Ştiful s-au dat Şerbăneştii, pe Siret, şi cu mori pe Siret, şi Cândeşti pe Siret, cu moară în Siret, între Grămeşti şi Rogoşeşti, şi mai jos de Călineşti”[1].

1480, septembrie 15: Ştefan cel Mare întăreşti boierului Duma, cliucinic, „dreapta ocină şi cumpărătură a paniţei lui, Nastea, fiica panului Petru Brăescul, un sat, anume Cândeşti, pe Siret, cu moară la Siret, între Rusăneşti şi între Călineşti, pe care acest sat l-a cumpărat pan Petru Brăescul de la Maruşca, fiica panului Şteful Jumătate, paniţa panului Ştibor, pentru 300 de zloţi tătăreşti”[2].

1604, martie 22: Onciul din Cândeşti, fiul vornicului Moţoc, nepotul lui Boldur din Herţa, dăruieşte mănăstirii Teodoreni din Burdujeni o parte din Pomârla[3].

1636, ianuarie 28: În faţa Divanului lui Vasile Lupu au venit „Anghelina, fata Cârstii (Ghenovici – n. n.) ce au fost mare vornic, şi cu feciorii ei, Dumitraşco, şi Crăciun, şi Constantin, şi Necula, şi Parvana, şi Apostolachi, cu surorile lor, Tofana, şi Nastasia, şi Ilinţa, şi Marie, nepoţii Cârstii vornic; şi iarăşi Schiva, fata Cârstii vornic, cu feciorul ei, Ghione, şi cu fetele ei, şi cu ginerii ei, toţi nepoţii Cârstei vornic, aşijderea cu nepoţii lor, Ştefan şi Armanca şi Alexandra, feciorii Măricuţii Cernătoae, toţi nepoţii Cârsteii vornicului, de a lor bunăvoie şi au împărţit a lor drepte ocini şi moşii şi cumpărături, dintr-a lor drept hrisov de la Irimie Movila Vodă, ce au avut tatăl lor, Cârste vornicul”. Cu acest prilej, „parte din Cândeşti, ţinutul Sucevei” revenea „Anghelinii, fata Cârstei vornic, cu feciorii ei”[4]. Suretul şi ispisocul de împărţeală a fost emis de către Divan în 8 martie 1636, cu precizarea despre partea din Cândeşti, care este „a treia parte din Cândeşti”[5].

1637, aprilie 4: Acelaşi Vasile Lupu întăreşte vistiernicului Dumitru Buhuş „a lui drepte ocini şi moşii de baştină şi cumpărătură, din uric şi privilegii, anume sate: Cândeşti (Gândeşti, în hrisov – n. n.), pe Siret, cu loc de moară în Siret şi în pârâul satului, cu bălţi de peşte, şi cu podul de peste Siret şi cu vii”[6]. Uricul nu precizează, precum în cazul puzderiei de sate care-i mai sunt întărite, în ce împrejurări şi de la cine a Moştenit Buhuş Cândeştii.

1643, martie 15: O scrisoare de învoială, de la Vasile Roşca, Maria Potronică şi Ştefan feciorul lui Cernat, relatează cum s-au învoit ei cu „feciorii mătuşii lor, Anghelina, fata Crâstei vornic, de le-au dat pentru Cândeşti a treia parte din sat Brăiţăni”[7].

1644, ianuarie 21: „Adică noi, Gligorie Ureche, vornicul cel mare de Ţara de Gios, dimpreună cu femeia mea, Lupa, şi Toma, stolnicul cel mare, cu femeia mea, Aniţa, şi Lupul Bucium, stolnicul, cu femeia mea, Antimiia, şi Savin, cu femeia mea, Nastasiia, mărturisim cu această scrisoare a noastră cum, de bună voia noastră, dinaintea maicii noastre, dumisale jupânesei Solomiei comisoaei, ne-am tocmit şi ne-am împărţit direpte ocine şi moşii de pe socrul nostru, Voruntar comisul şi de pe soacra noastră, de moşii şi de cumpărături ce-au avut dumnealor, mai apoi şi din zapis de-mpărţeală ce s-au împărţit dumneaei, soacra noastră, cu frate-său, Neagoe postelnicul, şi am mai adaos şi jumătate din toate satele care s-au fost venit cu împărţeală lui Condre, vameşul, de pe jupâneasa lui, de pe Sofroniia, iar după moarte le-am împărţit cu Dumitraşco Neagoe, feciorul postelnicului Neagoe… Şi s-au venit pe partea stolnicului Bucium şi a jupânesei dumisale, Antimiei… şi a treia parte de Cândeşti pe Siret, cu vad de moară în Siret”[8].

1708, octombrie 7: „Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, dă şi întăreşte sihastrului Lazăr, care stă la munte cu alţi călugări, o prisacă de stupi la Cândeşti, ţinutul Suceava, care sat este drept de moşie al domnului din părinţi şi moşi, spre a fi hrană şi ajutor lui. Scuteşte de deseatină prisaca de stupi, iar prisăcarul Mitrică este scutit de toate dările şi angheriile „câte ar fi pe alţi mişei, măcar hărtii sau pecetluiri, sau fumărit”, numai să fie de paza stuipilor şi de posluşania acelui sihastru. Dăruieşte acelui sihastru 40 merţe de grâu, 10 merţe de secară, 180 vedre de vin, 24 ocale untdelemn şi 3 ocale tămâie pe an. Blestem”[9]. Bietul călugăr, să fie nevoit să dea pe gât câte minimum 3 litri de vin zilnic! Chiar că-l vezi pe bunul Dumnezeu, după o lună-două de astfel de post. Cât despre prisăcar, el era, în hrisov, un sârb, pe nume Mitrić (se citeşte Mitrici), dar mult mai patriotic sună un Mitrică autohton!

1710, martie 6: „Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei, văzând cartea de milă de la Mihai vv., prezentată de sihastrul Lazăr, întăreşte acestuia prisaca de stupi de la Cândeşti”[10] şi privilegiile.

1727: Testamentul lui Ion Paladi, mare vornic, menţionează „Călineşti pe Siret din gios de Cândeştii lui Mihai Vodă”[11].

1735, ianuarie 23. „Constantin Nicolae Mavrocordat Vodă trimite pe boierii Ion Balş şi Şerban Cantacuzino să stingă conflictul ivit între mănăstirea Homorul şi Ştefan Gherghel pentru jumătate din Băişeşti, ţinutul Sucevei, şi oamenii din Cândeşti, pentru o bucată de loc din Dersca, ţinutul Sucevei, şi oamenii din satul Horodnic pentru o iapă furată”, pentru că „aşijderea se mai jelui egumenul pentru altă moşie, anume Dersca, la ţinutul Sucevei, care i se hotărăşte cu satul Candeaşti a domniei sale lui Mihai Vodă şi s-au făcut mănăstirii mare strâmbătate pentru o bucată de loc ce se cheamă Covalca, de către oameni de Căndeşti, oprind acea bucată de loc, arătând că s-ar fi făcut o moarte de om pe acea bucată de loc şi au plătit-o ei, de care călugării dau samă cum ei nu ştiu nemică de acea moarte de om, nici au dat acei oameni nemică, şi acea bucată de loc este dreaptă a mănăstirii de hotarul Derscăi, având şi mărturie hotarnică”[12].

1752, martie 1. „Constantin Racoviţă Voevod dăruieşte mănăstirii Dobrovăţ satul Cândeşti, ţinutul Sucevei”, „cu vad de moară pe apa Siretului”, pentru că se găseşte „mănăstirea într-o stare atât de rea” şi „fiind înmormântaţi aici părinţii noştri”, „ca să-i fie satul de ajutor”[13].

1753, august 18. „Matei Ghica Voevod întăreşte lui Daniil, egumenul, şi întregului sobor al mănăstirii Dobrovăţ satul Căndeşti. Partea de sus a satului începe la apa Siretului, la vadul Rugăşeştilor (Rogojeştilor – n. n.), de aici la răstoace, la fântâna de piatră a lui Roman, prin pădure, peste părău, la opcină, fântâna putredă, la Ruda, la colţul Rudoaiei, părăul Hliboca, în sus, la hotarul Bălileştilor. / Din cauza hotarului Bucovinei, care a fost tras prin mij­locul satului, jumătatea de sus, cu circa 30 case, a rămas în Bu­covina, restul în Moldova. Partea din Bucovina se hotărăşte cu satele Călineşti şi Rugăşeşti; în apropiere părăul Molniţei, care desparte Bucovina de Moldova. Alexandru Ilschi, membru în comisiunea austriacă, a declarat, la 1782, Februarie 8, că principele Racovită, luând de soţie pe o fată din familia Cantacuzino, a moşteniţi cu ea multe sate. Având 4 fii şi 3 fete, care toţi au murit pe rând, a dăruit mănăstirilor satele sale (Vezi Arh. Stat. Cernăuţi, pachetul Cândeşti)[14].

1803, Octombrie 19: „Serafim, egumenul mănăstirii Dobrovăţ, ţinutul Vaslui, s-a plâns că i se împresoară moşia Căndeşti, ţinutul Sucevii (Berechet St.: Documente vechi 1490-1827, Chişinău, 1928 pp. 56-57 nrl. XXV)”[15]. Posibil, deci, ca locuitorii din cele 30 de case ale satului trecute în Bucovina, să mai fi revenit pe la mai vechile lor pământuri.

1804, Iunie 30: „Mănăstirea Dobrovăţ, stăpâna satului Căn­deşti, ţinutul Sucevei, e în conflict cu Teodor Balş, stăpânul satului Rugăşeşti (Rogojeşti – n. n.). Se trimit boieri să cerceteze hotarul satului Căndeşti (Ibidem pp. 57, 58, nrl. XXVI). / Dl. Mihai Costăchescu: Documente moldoveneşti, vol. I, p. 301, neştiind că hotarul austriac a tăiat în jumătate satul Cân­deşti, a crezut în existenţa a două sate Cândeşti. De fapt, n-a fost lângă târgul Siret decât un singur sat cu acest nume. / Satul Cândeşti a fost proprietatea familiei Racovită. La 1667, Martie 9, copiii lui Toma (Cantacuzino) vornicul şi ai so­ţiei sale Ana, anume Nastasia şi Catrina, căsătorită cu Ion Racoviţă, împart între olaltă moşiile părinţilor lor. Catrina primeşte sa­tul întreg Cândeştii, ţinutul Sucevei, cu mori şi case (Buletinul co­misiei istorice a României, vol. VIII, 1929, pp. 45-47). / Un şat Cândeşti pe Sirete (al nostru?) a fost întărit de Ion Vodă (1572-1574) nepoţilor lui Vasco Mihăilaş (Paul Mihailovici: Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia, Chi­şinău, 1933, tipografia Uniunii clericilor ortodocşi din Basarabia, pp. 6-9, nrl. II)”[16].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[17].

1899: „Cândeşti, sat, judeţul Dorohoi, pe moşia cu acelaşi nume, comuna Dersca, plasa Berhometele. Are 117 familii, cu 470 suflete. Se află pe şesul Siretului, între ca­lea naţională Mihăileni-Botoşani şi pârâul Molniţa. Aşezările sătenilor sunt bune, fără livezi, numai cu grădini. Proprietatea din vechime a fost a mănăstirii Dobrovăţul din judeţul Vaslui. Are o biserică, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de­servită de 1 preot, 2 cântăreţi şi 1 pălămar. Este de zid, fă­cută în anul 1858, de poseso­rul moşiei, Stoianovici. În sat este o şcoală, cu 1 în­văţător, frecventată de 35 elevi. Calitatea pământului este bună. Sătenii împroprietăriţi au 494 hectare 82 ari pământ, iar pro­prietarul moşiei are 298 hectare 5 ari câmp. Pâraie principale sunt: Viţcanul, ce trece pe moşie, şi Molniţa, ce curge pe la hotar. Drum mai însemnat este ca­lea naţională Mihăileni-Botoşani. Se hotărăşte cu: Călineşti, Pârâul-Negru, Viţcani şi Buco­vina. Numirea moşiei şi a satului se zice că vine de la Cândea, ce era din vechime proprietar. În hrisovul din 1463 (6072), iu­nie 11, de la Ştefan cel Mare, se vede că un Toma Cândea era consilier domnesc şi boier de credinţă (existau, în Moldova, şase sate Cândeşti, dar Toma Cândea nu are nici o legătură cu satul lui Ion Jumătate de pe Siret şi, apoi, al feciorului său Mândrea sau Mundrea – n. n.)”[18].

1910: Printre partizanii politici ai lui Aurel Onciul se afla, cu renume de publicist, care scria şi în „Minerva” din Bucureşti, Ion Irimescu-Cândeşti, Irimescu din Cândeşti identificându-se cu „teoria românizării rutenilor” şi intrând, astfel, într-o polemică cu Vasile Liţu, de la „Revista Politică”, pe care îl cataloga drept „anarhistul lui Iorga”[19].

1914-1918: „Mihai a lui Petrea Giuraniuc, născut în Cândeşti, la 2 noiembrie 1888, să fi murit în martie 1917, în Oberhollabrunn, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Vasile şi Ilie a lui Petrea Giuraniuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20].

1918, mai 7: „Luni, în 7 Mai 1918, în ziua de Sf. George, (când) s-a încheiat pacea între Puterile Centrale şi România”, cu rectificările de frontieră, niciodată puse în practică, prin care Bucovina câştiga, în defavoarea României, „un teritoriu de 1.800 chilometri. În colţul dintre Transilvania şi Bucovina, noua frontieră duce, de pe muntele Ceahlău, peste Bistricioara şi muntele Bivol, înspre Cornul Luncii. Ea cuprinde satele Borca, Drăgoiasa, Şarul Negri, Şarul Dornei, Arenii, Broştenii, Găineştii ş.a. / Înspre est, noua frontieră o ia, mai în jos de Sirete, la punctul numit „La Ţară” şi duce spre Cândeşti, dincolo de Herţa, la Lunca de lângă Nouasuliţă. Localităţi mai însemnate pe acest teritor sunt: oraşele Mihăileni şi Herţa, apoi Mamorniţa şi Molniţa”[21].

1919: În comuna Cândeşti, din judeţul Siret, 19 cai aveau „râia cailor”[22].

1919: În „Tabloul circumscripţiunilor electorale” din Bucovina, în Circumscripţia 17 Siret, figura, la poziţia 6, comuna Cândeşti[23].

1931: În publicaţia Ministerului de Interne „Tablou de regruparea comunelor rurale”, Bucureşti 1931, p. 316, comuna Cândeşti, cu sediul în Cândeşti, face parte din judeţul Rădăuţi (poziţia 12), deci îşi păstrează statutul bucovinean.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[24], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Rotaru Aurelia, de la Horodnicu de Jos, Centru, la Cândeşti; Cuter Virginia, de la Cândeşti, la Vicovu de Sus, Bivolărie”.

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, doc. 99, Bucureşti 1975, pp. 146, 147,

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. II, doc. 229, Bucureşti 1976, pp. 349, 350

[3] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 141, p. 85

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, doc. 321, Bucureşti 1996, pp. 363, 364

[5] Ibidem, doc. 350, pp. 392, 393

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIV, doc. 52, Bucureşti 1998,  pp. 48-50

[7] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVII, doc. 51, Bucureşti 2005, p. 58

[8] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVII, doc. 236, Bucureşti 2005, pp. 216, 217

[9] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 641, p. 212

[10] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 649, p. 215

[11] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. IV, Cernăuţi 1939, p. 17

[12] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. IV, Cernăuţi 1939, pp. 123, 124; DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 734, p. 245

[13] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, pp. 83, 84

[14] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, p. 84

[15] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, p. 84

[16] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, p. 84

[17] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[18] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul II 1899, p. 283

[19] Revista Politică, Nr. 13, Anul VI, 8 ianuarie 1911, p. 7

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[21] VIAŢA NOUĂ, nr. 1/1918, p. 7

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicula 31, 25 mai nou 1919, p. 3

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 62, 6 septembrie nou 1919, p. 4

[24] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Stroieşti

Stroieşti – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

STROIEŞTI. Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul şi Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinţii şi Zaharinţii la obărşia Şomuzului”. Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici şi al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domneşti, deţinând şi vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieştilor şi a multor sate munteneşti, care tocmai răposase.

1495: În 13 martie 1495, Ştefan cel Mare întărea satul „Stroeştii, în gura Şumuzului”, fraţilor Dragoţăl, Petrea, Gliga şi Cârţilă, precum şi nepoatelor lor de soră, Nastea, Parascheva şi Anghelina.

1617: În 16 aprilie 1617, Nestor Ureche obţinea uric pentru Stroieşti, în „fundul Şomuzului”. Stroieştii sunt menţionaţi, pentru a doua oară, în 17 aprilie 1617, când vornicul Nestor Ureche capătă întăritură domnească pentru „Stroinţii din fundul Şomuzului”, tatăl cronicarului având multe moşii pe valea Moldovei, toate confiscate, ulterior, şi înstrăinate, inclusiv de sângerosul şi cumplitul Duca Vodă, care, în 1 mai 1666, avea să dăruiască lui Stamati vel (mare) postelnic „un sat anume Stroeşti la ţănut Sucevii cu vecini şi cu curţi gata şi cu heleştee şi cu tăt venitul, care sat mi-au fost dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.

1666: În 1 mai 1666, Duca Vodă întăreşte marelui postelnic Stamati satul Stroieşti, „cu vecini şi cu curţi gata, şi cu heleşteie şi cu tot venitul, care sat mi-au fost domniei mele dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.

1743: În 1743, pe moşia boierului Stamati, Stroieşti, soseşte primul emigrant transilvănean, împreună cu soţia, Vasile MITRU, plugar din Leşu Ilvei, apoi, peste 10 ani, în 1753, vine, tot din Leşu, împreună cu soţia şi cu două fete, Marin BROASCĂ, grănicer în Regimentul 2 Românesc.

1763: Peste alţi zece ani, în 1763, vine, împreună cu soţia, patru băieţi şi două fete, George TURTUI, plugar din Rebra Mare.

1768: În 5 iulie 1768, se face hotarnica satului şătrarului Constantin Stamati. Din uricele lui Stamati rezulta că, în 1578, satul aparţinea lui Toader vistiernic, dar se împărţea între Todosia Tăbucioaia şi fraţii ei Andreiaş şi Toderaşco. Pe vremea aceea, satul era pustiu.

1669: Trei ani mai târziu, în 9 noiembrie 1669, sunt menţionaţi, într-o înzestrare la Ilişeşti, primarul, preotul şi diaconul din Stroieşti, respectiv vornicul Paicul, popa Vartolomei şi diaconul Dumitru ot Stroieşti.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Stroeşti, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „17 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 15 birnici, iar la Zăhăreştii, „6 – toată suma caselor”, însemnând „1 jitar câmpulungenesc” (aşa se explică venirea neamului câmpulungean Grămadă la Zahareşti) şi 5 birnici.

1774: În 1774, vine şi un preot, George POP din St. Ioan, împreună cu soţia şi o fiică, pentru a păstori, împreună cu Butie POP, preot din Canciu, parohia stroieşteană. În 1744, la venirea austriecilor, satul Stroieşti avea doar 22 familii (20 ţărani, în 1775), iar în 1784, 97, populaţia satului sporind, ulterior, datorită coloniştilor galiţieni, aduşi în sat mai ales după 1848.

1822: Vienezul Adolf Schmidl, în intenţia lui de a scrie un amplu ghid de călătorie prin provinciile imperiului habsburgic, a trecut şi prin Bucovina, venind dinspre Bistriţa, prin valea Bârgaielor, staţii de poştă întâlnind la Poiana Stampei, Dorna, Valea Putnei, Pojorâta, Vama, Gura Humorului, Stroieşti şi Suceava. Fără să-şi dateze întâmplările, dar publicând, în revistele vieneze, începând cu anul 1822, fragmente de materiale, Schmidl face, astfel, o datare indirectă, care ţin de începutul secolului al XIX-lea[2].

1860: Din 1860, funcţiona la Stroieşti o şcoală cu 6 clase, iar din 1890 avea să fie deschisă şi la Zahareşti o şcoală cu 2 clase[3].

1862: Biserica Naşterii Maicii Domnului din Stroieşti a fost construită în 1862 de George de POPOVICI, pe locul unei vechi bisericuţe, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi renovată în 1903, iar biserica Sfântului Dimitrie din Zahareşti a fost ctitorită, în 1542, de  pârcălabul de Hotin Nicoară HROVICI. În 1843, biserica din  Stroieşti, cu 1.014 enoriaşi, patronată de Nicolai de POPOVICI, era slujită de parohul Andrei DANCIUL, iar biserica din Zahareşti, cu 476 enoriaşi, patronată de Iordachi de CATARGIU, de preotul administrator Ioan DAN. În 1876, biserica din Stroieşti avea 1.620 enoriaşi, fiind patronată de Georgie de POPOVICI şi slujită de parohul Emanuel ISOPESUL, iar cea din Zahareşti, cu 1.522 enoriaşi, dar proveniţi şi din satele Liteni şi Buneşti, fiind patronată de Nicolai de GORZYCKI, de familia armenească BOTUŞAN şi de Andrei MOISA, paroh fiind Constantin BERARU. În 1907, paroh la Stroieşti era  Ioan DOROFTEI, născut în 1863, preot din 1889, paroh din 1899, preot cooperator fiind Vasile BOCA, născut în 1878, preot din 1902, iar cantor, din 1904, Dionisie MAXIMIUC, născut în 1860, în vreme de biserica din Zahareşti îl avea paroh pe Eugen TURTUREAN, născut în 1867, preot din 1898, paroh din 1906, cantor fiind, din 1900, Leon MALCINSCHI, născut în 1864.

1866: „Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico. Prin moartea cavalerului Ionică de Costin, a pierdut gimnaziul sucevean un stâlp însemnat al cauzelor sale celor naţionale, iar studenţii săi au pierdut pe un părinte şi sprijinitor îndurat. / Ionică Costin, fiind cu locuinţa în Suceava, a fost, drept zicând, reprezentantul nobilimii bucovinene în afacerile cele naţionale ale Gimnaziului şi a fost şi reprezentantul mărinimiei nobilimii faţă cu învăţăceii cei săraci ai Gimnaziului. Pare-ni-se că chiar îl vedem, sau în trăsură, sau pe jos, vizitând sau pe directorul, sau pe vreunul dintre catiheţi, sau dintre ceilalţi profesori, înştiinţându-se despre progresul tinerilor noştri, în mod obişnuit, iar în special, despre al acelora care, pentru sărăcia lor, aveau fericirea de a fi ocrotiţi sub scutul mărinimiei sale. Pe unii dintre învăţăcei îi susţinea cu straie, pe alţii cu plătirea cvartirului şi a viptului, pe mulţi cumpărându-le cărţile cele necesare; iar ecoul cuvântărilor sale ocazionale către toţi studenţii gimnaziali erau cuvintele cele părinteşti: „Învăţaţi, dragii mei băieţi, ca să fiţi fericiţi!”. / El însuşi fiind om cult, îi plăcea să vadă şi pe alţii înzestraţi cu cultură. În privinţa aceasta iată şi altă dovadă, extrasă din programul gimnazial din acest an. În toamna anului 1864, care toamnă a fost, pe la noi, foarte ploioasă şi furtunoasă, aranjându-se, de către mai mulţi binevoitori, parte profesori gimnaziali, parte amploiaţi, o serată muzicală declamatorică, în folosul studenţilor sărmani şi al întemeierii unei biblioteci pentru aceştia, Ionică cavaler de Costin, acuma om în vârstă, numărând peste 60 de ani şi, pe lângă aceasta, încă şi pătimaş de un picior, nu numai că, cu multă căldură, a subscris ideii aceleia prea nobile, dar încă şi în persoană a călătorit, pe la locuinţele con-nobililor săi, adunând contribuţii însemnate şi aţintind o sumă banală neaşteptată la serata aceea. / El, răposatul, s-a şi bucurat, totdeauna, de recunoştinţă publică. pentru atari osteniri. Studenţii gimnaziali abia aşteptau să sosească ziua onomastică a domnie sale sau anul nou, mergând ei, atunci, grămadă, spre a-şi esprima, înaintea domniei sale, simţămintele cele de mulţămire şi de recunoştinţă. Între altele, amintim aci de frumoasa poezie, a fostului student gimnazial, din a 6-a clasă, din anul 1863, Ioan Bumbac, în care acesta, cu ocazia, anului nou, de pe muntele Eliconului declara pe cavalerul Ioan de Costin drept mecenat al culturii naţionale. Afară de aceasta, în nici un program al gimnaziului sucevean, din câte au ieşit până acuma, nu lipseşte numele „Ioan Costin”, exprimându-i-se domniei sale cea mai vie şi mai intimă recunoştinţă pentru truda şi oferta ce o hărăzi institutului celui abia înfiinţat. Iar osteneala cea din urmă a domniei sale fu încă şi cu aceea recunoscută, că se proclamă, de către comitetul seratei, drept Senior. / Pierderea numitului bărbat este, aşadar, mare pentru gimnaziu. Dar tot atât de mare este ea şi pentru biserica, şi pentru cetăţenii Sucevei. Biserica Sântului Niculae, din Suceava, are datoria sfântă de a-l înregistra pe domnul Ioan Costin între prea fericiţii ctitori, pentru că, daca el nu ar fi fost acoperit-o, pe spezele sale, astăzi era o ruină. Iar bieţii săraci din Suceava încă îl deplâng, lipsindu-le mila, pentru că Ionică Costin nicicând nu ieşea în drum, fără de punguţa cu cruceri şi, odinioară, noi înşine fiind martori, şi întâmpinându-l, înaintea porţii, doi săraci, tocmai când ieşeam din ogradă, exclamă bătrânul, în mod binevoitor, dar si umoristic: „Iată, mi-am uitat coiful mântuirii săracilor!”, întorcându-se, îndată, după punguţă. / Ne luăm, cu multă plăcere, încă şi libertatea de a aminti de o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroieşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popovici şi nepoţi, de la sora lui Ionică Costin. Prea nobilii aceşti domni, în toate iernile, depuneau, în ograda unchiului lor, câte 24-30 de stânjeni de lemne, de ars, care, sub privegherea numitului, se împărţeau între cei săraci din Suceava. „Quod natura dedit, nemo negare potest”. De la părinţi se moşteneşte dorul îndurării spre cei săraci şi asupriţi de nevoi materiale. Încă şi acum, cu „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru Împărăţia Sa!”, răsună, de pe buzele oamenilor săraci din Suceava, numele prea fericitului proprietar din Stroieşti, Manolachi Popovici, iar în Stroieşti şi în Stupca, cu cea mai mare mulţămire, aud călătorii pe ţărani rostind: „Dumnezeu să-i trăiască pe boierii noştri, pentru că-s milostivi către noi!”. Iată care este cauza acestei felicitări. / Domnii fraţi Popovici, în timpul nevoii celei grele, care, în anul acesta, a asuprit atât de amar ţara noastră, au ţinut, în curţile lor, mese deschise pentru cei de tot lipsiţi. O faptă care este de un sânge cu faptele părintelui lor, Manolachi, şi cu cele ale unchiului lor, Ioan cavaler de Costin, care punga sa o numea „coiful mântuirii săracilor”. Dânsul, îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroiesti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi. / Fie-i răposatului ţărâna uşoară, iar pe cei ce i-a sprijinit el, în viaţa-şi, şi mai vârtos pe studenţii gimnaziali din Suceava, îi chemăm ca nu numai să-l păstreze întru amintire şi să urmeze sfaturilor lui celor binevoitoare, ci, ducându-i, oarecând, calea pe la Stroieşti, să-i sărute ţărâna mormântului, căci el este în rând cu Gheorgghe Lazăr şi cu alţi români, care au meritat renume etern pentru ostenelile lor întru prosperarea cauzei celei patriotice”[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[5].

1880: „Una dintre icoanele sacre ale lui Epaminonda Bucewsky, o „Maica Domnului”, care ornează capela de pe mormântul neuitatului nostru amic, proprietar mare, Popovici din Stoieşti, este admirabilă”[6].

1895: Zahareştii aveau, în 1895, când Daniel Werenka publică „Topographie der Bukowina”, 950 locuitori, păstoriţi de preotul Constantin Berariu, învăţător al satului fiind Vasile Sluşanschi, iar cantor, Leon Malcinschi. Primar al satului era Constantin Fărtăeş.

1898: În 1898, când se înfiinţează o Însoţire Raiffeisen, la Stroieşti era preot şi preşedinte al înfrăţirii un prieten al lui Grigore Filimon, Ioan Doroftei, director al băncii rurale fiind Pentelei Poleac.

1905: „Pe la sfârşitul lui August 1905 şi începutul lui Septembrie, Grigore Filimon a venit cu bicicleta sa la părintele Ioan Doroftei, de la Stroieşti, judeţul Suceava, plângându-se de dureri de cap şi de piept. De aici a plecat la părintele Eugen Sârbu, la Tişăuţi, unde i s-a făcut tot mai mare rău, încât, în cele din urmă, a trebuit să plece (să fie transportat) la spitalul de boli nervoase din Cernăuţi” (Dionisie Udişteanu), unde a şi murit.

1906: „În Suceavă a repaosat, marţi, în 18 decembrie 1906, cetăţeanul Nicolai Dorofteiu, în etatea de 74 ani, după un morb scurt şi greu. Cu el a dispărut una din cele mai cunoscute figuri dintre burghejii români din Suceavă. Repăosatul, tata vrednicului paroh gr. or. din Stroieşti, Ioan Dorofteiu, prin virtuţile sale a ştiut să-şi asigure un loc de cinste deosebită între concetăţenii săi, fără deosebire de limbă şi lege”[7].

1906: În mai 1906, „pe lista încredinţată d-lui (învăţător) superior din Stroeşti, Alexandru ŢĂRAN” pentru înfiinţarea unei proiectate societăţi culturale, „Luceafărul Bucovinei” sunt menţionate numele unora dintre săteni, precum: Dumitru GEMĂNARIU, Aurelia BATARIUC, Gavril MLEŞNIŢĂ, George TOMOIAGA, Procopie RODINCIUC, Simion HOLCA, Vlad COSMIUC, Eduard PRAL, Petru SUBCINSCHI, Traian ŢĂRAN, Vasile COCARIU, dl ILNIŢCHI, Gavril GEANARIU, Istrati GEMANARIU, Arsânte GEMANARIU, Niculai CRIŢAN şi Pentelei POLEAC[8].

1907: „Într-un număr al preacinstitei „Voinţa Poporului”, cinstită ca faţa lui Florică şi a lui Onciu, apăruse un articol cap de operă de minciuni în contra părintelui Ioan Doroftei. Părintele Ioan Doroftei e un om cumsecade, precum o şi mărturisesc şi sătenii. Lui are să-i mulţămească satul pentru înfiinţarea băncii, el a stat pentru înfiinţarea prăvăliei de acolo, asta o ştiu prea bine gospodarii satului Stroeşti, cu case înalte, frumoase, încăpătoare, curate, albuţe, între desişul pomilor care le încunjură, cu coşare mai totdeauna pline de păpuşoi ca aurul, cu şuri mari, pline de fân, dar mai cu seamă cu gospodari de frunte, precum sunt cele trei neamuri ale Bârtoenilor, Criţănilor şi a Policenilor, care şi joacă rolul principal aice. Dar părintele Ioan Doroftei mai făcuse şi moară de foc în sat. Mă întâlnesc cu un om, ducând un sac de păpuşoi la moară: „Încotro, bădică?”. „Până la moară”. „Dar a cui e moara?”. „Da’ a cui să fie, a popii, Dumnezeu să-i deie sănătate, că bine a mai ghicit-o, nu mai prăpădim vremea îmblând până la gropi, asupra Bălăcenei”. „Dar curtea şi livada aceea a cui e?”. „Apoi, dă, domnule, a boierului nostru, Popovici, care a dat mai mult de jumătate la biserică, la şcoală şi are bani puşi şi în bancă; bun boier, zău bun, domnule!”. „Dar popa vostru cum e: bun sau rău?”. „Ba să te ferească sfântul, că-i destul de bun”. / Acum cine să fi scris minunatele cele de şire? Poftim, iată un păcătos de învăţător, Popovici, din cei mai buni, care are, pare-mi-se, abia 2 clase şi acelea făcute încă câine-câineşte. Acesta e unul de aceia care îmblă după potcoave de cai morţi, care nu ştie nici el săracul nimică, ş-apoi îi mai zic băieţii „domn învăţător”, ş-apoi tocmai unul ca acesta s-a găsit să bârfească contra preoţilor. Oameni buni din Stroeşti, cereţi de la domnul inspector alt învăţător, nu daţi băieţii să îmble degeaba la Popovici, care nu ştie nici el nimică. Pentru voi, dragilor mei gospodari, trebuie să vă fie preotul preot, ca unul ce poartă straiele sfinte, ca unul ce a îmbătrânit învăţând prin şcoli, pe când învăţătorul trebuie să vă fie tot învăţător. Staţi să vă întreb, cine se cade să aibă mai mare cinste în sat: un gospodar cu 12 fălci ori un calic cu 20 de prăjini? Aşa-i că gospodarul!… Apoi gospodar în sat e preotul şi lui i se cade cuvântul cel bun şi învăţătorul e cel cu 20 prăjini, vra să zică învăţătorul are să tacă înaintea preotului, cum are să tacă calicul înaintea gospodarului şi, când îl auziţi bârfind pe unul ca acesta, mai puneţi-i belciug. Au doară nu e preotul acela care se roagă pentru sufletele voastre, care vă înmormântează şi care vă sfătuieşte de bine? Să-l lăsaţi voi să-l bajocurească un ticălos de învăţător, care îşi răsuceşte toată ziulica musteaţa, dar să vă înveţe copiii nici habar n-are? / Un învăţător care voieşte binele poporului”[9].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stroieştencele Ana MATEICIUC (20 ani în 1907) şi Rahila DELNEA (22 ani în 1907).

1908: „Cu prima zi de iunie 1908, se activează, în comuna Stroieşti, districtul Suceava, un oficiu poștal. Cu îngrijirea poştei a fost încredinţată doamna Eufrozina Ţăran”[11], soția conducătorului școlii din Stroiești, A. Țăran. „Foaia dumneavoastră, în numărul din 24 noiemvre 1907, într-o notiţă întitulată „În atenţia forurilor şcolare”, a adus ştirea cum că conducătorul şcolii din Stroieşti, dl Alexandru Ţăran, a dat voie să se ţină un praznic în şcoală, într-o clasă, la un timp când învăţământul nu era încă încheiat. În „Voinţa Poporului” din 8 decembrie 1907, se dezminte însă ştirea aceasta, zicându-se că masa s-a dat la oarele 12, după timpul învăţământului, va să zică nu pe timpul învăţământului. Fapt este însă că masa sau mai bine zis praznicul, care s-a dat pentru copiii de şcoală, în amintirea unui repaosat, a început a se pregăti şi da pe timpul învăţământului, şi anume de la oarele 10, înainte. Clasa a 3-a, în care s-a dat ospăţul, avea, de la 10, la 11, oar de desen ; această oră nu s-a ţinut, însă, precum mi-a comunicat însuşi dl înv. Subcinschi, deoarece în clasa în care avea acest domn ora de desen îmblau muieri cu oale şi bucate, pregătind ospăţul, iar o parte din copii erau ocupaţi cu scoaterea şi aşezarea lăiţilor şi formarea de mese din acestea, deci, neputând dl Subcinschi ţine ora sa, ceea ce a mărturisit şi singur, s-a dus în clasa a 2-a, unde priveghea copiii adunaţi din mai multe clase, ca să-i rânduiască apoi la ospăţul pregătit în clasa a 3-a. Eu, ca catehet, ţineam, de la 10, la 11, exhortă în clasa a 4-a, în care timp am fost, toată ora, stingherit prin larma ce se făcea pe coridor. De la 11, la 12, avusem exhortă în clasa a 5-a; înainte de începerea exhortei însă m-a rugat dl învăţător Gemeniuc (bun cunoscător de folclor și interpret la vioară, de la care a cules Voievidca multe piese – n. n.), să le dau copiilor drumul mai timpuriu, înainte de 12, ca să nu se întârzie la ospăţul pregătit; i-am împlinit, deci, deşi contra voinţei mele şi fără să am eu de a răspunde pentru această dorinţă a dumisale şi, înainte de 3/4 la 12, am ieşit din clasă, iară copiii au rămas şi, venind dl Gemeniuc, i-a condus apoi la masă. / Masa s-a pregătit şi dat aşadară pe timpul învăţământului, stingherindu-se şi scurtându-se, prin aceasta, învăţământul. Ospăţul se putea pregăti şi da după încheierea învăţământului de dimineaţă, ca să nu se stingherească şi scurteze deloc învăţământul, şi, dacă nu la casa gospodinei respective, care a pregătit şi dat ospăţul pentru copiii de şcoală, cu cea mai curată şi mai bună intenţiune, atunci într-o clasă în care, necerând deocamdată trebuinţă, nu se ţine deloc învăţământ şi stă, prin urmare, la dispoziţiune pentru ospăţ, evitându-se prin aceasta o scurtare a învăţământului, sau, cel mai bine şi mai potrivit, în localităţile şcolii celei vechi, unde s-ar fi putut afla două odăi destul de spaţioase, ce stau deşerte, fără să fie întrebuinţate. Afară de aceea, cred că ar fi fost cu cale ca dl superior să mă încunoştinţeze şi pe mine, ca catehet, despre ospăţul proiectat şi, înainte de începerea ospăţului, să mă invite, aflându-mă eu pe acolo, ca să vin şi să binecuvântez masa pregătită pentru şcolari şi aşa să se contribuie, şi prin aceasta, la creşterea religios-morală a tineretului şcolar. Judece, deci, lumea ori de nu cade asupra dlui superior Ţăran vreo responsabilitate oarecare! Mulţămindu-vă respectuos pentru publicarea acestor şire, ce servesc spre constatarea adevărului şi înformaţiune celor interesaţi în afacere, subsemn cu stimă: / Vasile Boca, / preot şi catehet ort. or. în Stroieşti”[12]. Știrea de la care pornea acest scandal, datorat faptului că catehetul Boca nu fusese invitat să binecuvânteze masa de pomenire pentru școlari, este următoarea: „După cât ne este cunoscut, legile şcolare opresc conveniri sociale de orice natură în localităţile şcolii. Cu toate acestea, conducătorul şcolii din Stroieşti, dl Alexandru Ţăran, împrotiva legilor şi fără să anunţe măcar forului şcolar local, a dat voie să se ţină chiar şi praznic în şcoală, într-o clasă, la un timp când învăţământul nu era încă încheiat. Aceasta s-a întâmplat sâmbătă, în 16 noiembrie 1907. Cu toate că praznicul era făcut de o gospodină cu dare de mână pentru copiii şcolari, totuşi şcoala nu se poate întrebuinţa pentru ospeţe şi cu atât mai puţin nu în timpul învăţământului. Praznicul se putea face la casa gospodinei şi copiii se puteau conduce acolo, după încheiarea învăţământului. Cu praznice s-a făcut începutul. Ca mâine ne vom trezi că dl Ţăran, ca să se facă popular, va da voie să se serbeze şi nunţi în localităţile şcolii. Are consiliul şcolar districtual şi cel de ţară cunoştinţă de aceste lucruri? Aşteptăm ca forurile şcolare să ancheteze asupra afacerii acesteia şi să aprecieze abuzul acesta după merit”[13].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Stroeşti, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe dreapta pârâului Trepar, afluent al pârâului Hraniţa. Suprafaţa: 13,01 kmp; po­pulaţia: 1.952 locuitori români, de religie gr. or. Este în apropiere de drumul principal Suceava-Gurahumora şi legată de comunele înveci­nate prin drumuri de câmp. Are o şcoală populară, cu 2 clase (deci, 60 şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Dom­nului”. La 1776, era proprietatea călugărului Stamati. Populaţia, formată din locui­tori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.820 hectare pământ arabil, 222 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 5 hectare imaşuri, 7 hectare şi 50 ari pă­duri, 2 hectare 50 ari heleşteie. Se găsesc 138 cai, 664 vite cornute, 1.313 oi, 540 porci, 50 stupi. Stroeşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 7,43 kmp; popu­laţia: 73 locuitori, dintre care 62 români; religiile gr. or. şi altele. Se compune: 1) din moşia Stroeşti propriu-zisă, cu 5 case şi 34 locuitori, cuprinzând şi târlelc Pripasna şi Toloca, şi 2) din târla Gropile. Depindea odinioară de comuna Stroeşti, şi erau în stăpânirea călugărului Stamati”[14].

1908: „Din Stroieşti. Miercuri, în 19 August 1908, s-a înfiinţat, în Stroieşti, o societate cu numele „Arcaşul“. Acest „Arcaş“ promite o activitate rodnică, căci în fruntea lui stau, pe lângă oameni şcoliţi, şi ţărani probaţi în onestitate, între care şi primarul comunei, Ştefan Bîrtoi, care, în decursul vorniciei sale, a îndreptat multe rele din Stroieşti. Crâşma, care era o adevărată plagă în Stroieşti şi care a făcut „dija” pe un evreu boier, sub primăria lui Ştefan Bîrtoi vegetează, căci evreul trebuie să păzească legea închiderii crâşmelor în Duminici şi sărbători. De la acest primar „tânăr“ să ia primarul „bătrân” din Ilişeşti pildă şi să poruncească evreilor din Ilişeşti să nu vândă, pe ascuns, atâta rachiu în Duminici, căci doară vede singur că, în fiecare Duminică, îşi sparg „goii” capurile ameţite de rachiul evreiesc. Stroiştenilor, urmaţi sfaturile de bine şi bunul Dumnezeu vă va ajuta pe calea apucată!”[15].

1909: „Liga românilor din Bucovina”, înființată la Suceava, în 1908, avea, în 1909, 6 secții: 3 în Suceava, și câte una în Cernăuți, Șcheia și Stroiești[16]. Din Stroiești întreține, vreme de câțiva ani, în coloanele gazetei Tribuna din Arad o adevărată rubrică de „analiză bucovineneană” un oarecare „N. I. Russu”, care merită identificat, datorită vocației scriitoricești pe care o proba. Probabil că e vorba de un învățător.

1914: În 3 decembrie 1914, deputatul Dr. Aurel Onciul lansa apelul, „adresat chiar ţăranilor români din Bucovina, ca să se întrunească, duminică, în 5 decembrie, la Suceava, în adunare ţărănească”, apel semnat şi de „George Hutu, gospodar şi primar al oraşului Câmpulung, Alexandru Buburuzan, gospodar în Mănăstirea Humorului şi fost deputat în Sfatul Ţării, Ştefan Forfotă, gospodar şi primar al oraşului Vatra Dornei, Ştefan Bârtoi, gospodar şi primar în Stroieşti, George Boncheş, gospodar în Vatra Dornei şi deputat în Sfatul Ţării, Zaharie Zub, gospodar în Horodnicul de Sus”, apel adresat Regelui României, căruia i se cerea să intre în război de partea Austro-Ungariei, precizându-se că „noi, ţăranii români din Bucovina, am fost şi rămânem pururea credincioşi împărăţiei”, spre finalul textului răspicându-se: „Poporul Român Bucovinean a dat până acum cu prisos dovadă că este „neclintit în credinţa sa cătră Împărăţie”, se luptă doară fiii acestui popor cu neasemuită vitejie pe câmpul de luptă şi mii de feciori de ai noştri au pornit de bună voie în război, ca să-şi verse sângele întru apărarea Patriei şi a Tronului”[17].

1914-1918: „Nicolai a lui Dumitru Moroşan, din Stroieşti, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în anul 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Catrina a lui Dumitru Moroşan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Niculiţa Nicolai Dr. cav. de, Costâna (Stroeşti)”[19].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Aglaia Bocaneţ la Stroieşti”[20].

1930, iulie 18: Joia grijilor în Bucovina. Străduinţele autorităţilor de a evita turburări. Suceava, 17 (iulie). Capii autorităţilor din Cernăuţi şi Bucureşti, aflători în Suceava, nu au o clipă de odihnă. Zilnic, judeţul este cutreierat în lung şi în lat, toate comunele sunt vizitate şi pretutindeni se supraveghează cu atenţie executarea măsurilor de ordine luate de centru. Ţăranii cer ca deputaţii să vină în mijlocul lor pentru a le asculta păsurile. Până acum, numai deputatul Gorcea a făcut aceasta. Zvonindu-se că în comuna Arbore s-ar proiecta dezordini, dl Gorcea, care este foarte popular acolo, a plecat imediat în comună, a luat contact cu consiliul comunal şi cu fruntaşii satului şi a reuşit să liniştească spiritele. Dl Gorcea a mai vizitat comunele Pârteştii de Jos, Pârteştii de Sus, Cacica, Botoşana, Cajvana etc. / O ordonanţă pe care un preot nu vrea s-o citească. În ultimele zile, nu s-au semnalat tulburări. Domnii general Gavrilescu şi locotenent-colonel Băican, secretarul general Cădere, inspectorul Cătuneanu şi Dumitrescu străbat judeţul în lung şi în larg. Au mai sosit în localitate, pentru a lua măsuri de ordine, domnii Pihal, subinspector la Siguranţa din Cernăuţi şi colonel inspector Bendescu, de la Inspectoratul 2 jandarmi Cernăuţi. Dl prefect Miloteanu a primit delegaţia de studenţi, în frunte cu studentul Doboş Boca. Aceiaşi delegaţie s-a prezentat dlui secretar general Cădere, pentru a da asigurări formale că nu vor avea loc dezordini. Ieri s-au placardat în oraş ordonanţe, din partea dlui prefect Miloteanu, care face apel la cuminţenia populaţiei şi, totodată, anunţă că, dacă se vor produce dezordini, vinovaţii vor fi aspru pedepsiţi. Autorităţile în subordine sunt, de asemeni, foarte vigilente. / Ici, colo, unde s-au mai semnalat agitaţii, s-au luat imediat măsuri. Astfel, în comuna Băişeşti, preotul Grigoraş n-a voit să explice populaţiei ordonanţa prefecturii, spunând că el nu are a primi ordine din partea autorităţilor administrative. În această comună se dedă la agitaţii un anume Emilian Popinciuc, licenţiat în Drept. / În comuna Stroeşti s-au spart câteva geamuri. Autorii au fost identificaţi. Ei se numesc Petre Poleacu şi Nicolae Toma Văleanu. O delegaţie a evreilor din Burdujeni s-a prezentat la domnul prefect Miloteanu, exprimându-şi teama ca agitaţiile să nu se întindă şi în târgul lor. Prefectul a dat formale asigurări. Şeful poliţiei din Solca, dl Costică Popovici, împreună cu pretorul Reuţ, au căutat, de asemeni, să liniştească pe viligiaturişti, convingându-i să nu părăsească localitatea, deoarece, în urma măsurilor luate, nu se vor produce nici un fel de tulburări”[21].

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Strungaru Eremia, soldat, ctg. 1930, cu ultimul domiciliu în comuna Stroeşti, judeţul Suceava, mort la 12.VIII.1941”[22]. „Lista Nr. 9[23]: Moroşeanu Grigore, sergent, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Stroeşti, jud. Suceava, mort la 17 iulie 1941”.

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[24], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Loy Leopold, la Stroeşti, p. 10”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[25], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Isopescu Xenofon, de la Stroeşti, la Părhăuţi; Isopescu Aurelia, de la Stroeşti, la Părhăuţi. „Ivan Petru, de la Stroeşti, Gropeni, la Cajvana, post I, interese familiare”[26].

Cripta familiei Popovici din Stroieşti, cu icoana lui Bucevschi „nu există în inventar”, cum zice preotul

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[2] Călători, XIX, III, pp. 291, 292

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 159, 162

[4] Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Familia, Anul XVI, 1880, nr. 1, pp. 4-6

[7] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul I, Cernăuţi, joi 23 decembrie stil nou 1906, p. 3

[8] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 11/1906, p. 3

[9] Apărarea Națională, Nr. 38, Anul II, vineri 17 mai stil nou 1907, p. 2

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Apărarea Națională, Nr. 37, Anul III, duminică 31 mai stil nou 1908, p. 4

[12] Apărarea Națională, Nr. 2, Anul III, duminică 5 ianuarie stil nou 1908, p. 2

[13] Apărarea Națională, Nr. 86 și 87, Anul II, duminică 24 noiembrie stil nou 1907, p. 2

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 207, 208

[15] Apărarea Naţională, Nr. 49, Anul III, Cernăuţi, duminică 23 august stil nou 1908, pp. 3, 4

[16] Tribuna,Nr. 234, joi 29 octombrie / 11 noiembrie 1909, p. 5

[17] Viaţa Nouă, III, nr. 149, 22 nov. n. 1914, p. 4

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 13 mai nou 1921, p. 203

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[21] Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3

[22] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[23] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[24] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[25] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[26] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Straja

STRAJA. Cătun, cu rol de strajă, al Vicovului de Sus, sat atestat documentar în 23 mai 1436, satul Straja îşi împleteşte istoria cu Vicovu de Sus, prima menţionare a unor săteni din Straja făcându-se în 18 iunie 1767, când egumenul Putnei se plângea lui Grigore Callimah Vodă împotriva vecinilor din Frătăuţi, Gicove şi Straja, „care nu s-au obişnuit a trăi în vatra satului, unde este sălişte şi biserică, ce trăesc împrăştiaţi pe acele moşii, aducând cu bucatele lor stricăciune şi pagubă mănăstirii”. Comuna Straja are o monografie de excepţie, publicată în 1897[1], care ar trebui republicată, după întregirea cu mărturia veacului trecut după Dimitrie Dan[2], până, să zicem, la minunatul ansamblu „Străjăncuţa”. Din această monografie voi folosi puţine informaţii, dar toate cele „9 ilustraţiuni, portretul autorului şi o hartă a comunei”, în intenţia declarată de a stârni interesul faţă de opera cărturarului Dimitrie Dan, personaj unic în felul său şi demn de păstrat în memoria veacurilor.

După Dimitrie Dan, care, sub influenţa lui Simion Florea Marian, forţează nota în a identifica străvechea localitate dacică Valcau în Falcău, mizând şi pe faptul că, în pădurea de după fabrica de cherestea din Falcău, încă se mai zăresc vestigiile unei construcţii antice – cetată dacică, în opinia la Marian, deşi descrierile din vremurile vechi sugerează mai curând un zigurat asemănător celui din Densuş. Fără îndoială, pământul acesta, aflat, la 1897, în „proprietatea lui Miron Popescu şi a Nataliei Cotos, născută Popescu a lui Ilie, gospodari din Straja”[3], unse s-ar fi alat şi cea mai veche biserică din părţile acelea de ţară, şi cimitirul. Iconostasul acelei bisericuţe a fost adus, apoi, la întâia bisericuţă din Straja, făcută din lemn, şi strămutată, în 1884, la Rus-Plavalar. „Pe locul unde a stat sfânta masă se află împlântată în pământ o cruce masivă de fier. Această cruce fusese, mai înainte, pe acoperământul bisericii din Falcău şi al acelor două biserici din Straja. Locul unde a fost biserica ultimă de lemn şi unde sunt mai multe morminte de-ale foştilor păstori sufleteşti din loc este încunjurat cu un grilaj de leaţuri”[4].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[5], din 1772-1773, înregistrează la Straja, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „40 – toată suma caselor”, însemnând „13 liuzi ai ofiţerului ce şade acolo şi care proviant de la Piatra” primeşte, 1 ţigan şi 26 birnici.

1774: În 1774, Straja avea 45 de familii de iobagi mănăstireşti, în 1775, 1 popă şi 38 familii de iobagi mănăstireşti, iar în 1784, 80 familii.

1778: În 11 iunie 1778, Constantin Cărcul, vătaf de Straja, Vasile şi Gligoraş Juravle, care au fost de faţă la hotărnicirea părţilor lui Vasile Zub de pe muntele Lucina, dădeau mărturie egumenului Ioasaf cum că mănăstirii Putna nu i s-a dat a treia parte din munte, care i s-ar fi cuvenit.

1784: În 16 iunie 1784, mănăstirea Putna arenda satele Straja şi Vicovu de Sus unor lipoveni.

1788, Hacquet: „În pragul munţilor, acolo unde izvorăşte Suceava, am găsit ţinutul de la Straja şi Frasin, îmbrăcat tot cu mesteceni. În pădure se ardea coaja acestor copaci, pentru a se face catran. Pentru aceasta, se procedează în felul următor: / Locuitorii, ce se îndeletnicesc cu aceasta, cojesc copacii cei mai bătrâni, dar totuşi plini de sevă, până la tulpină sau îi cioplesc împrejur… / Într-un cuptor încap zece care mici de coajă, care dau douăzeci de vase de catran, a zece ocale vasul. Ocaua din Moldova are vreo doi funţi şi jumătate, socotiţi după greutatea de Viena. O asemenea oca de catran curat se vinde cu treisprezece, până la paisprezece parale sau douăzeci, până la douăzeci şi unu de creiţari, iar cea de catran brut, cu şapte parale”[6].

1802: O întreagă istorie a începuturilor temeinice ale comunei Straja, culminând cu o operă în general neştiută a marelui pictor bucovinean Epamenonda Bucevschi: „Condicele matricale pentru parochia Straja le-a introdus, la anul 1802, deja amintitul paroh Ştefan Ternovieţchi, care a murit la 27 aprilie 1830. Acesta a avut un vicar, în persoana preotului Georgie Hacman, de la anul 1812, până la 1817. Acestuia i-a urmat, ca ad­ministrator parohial, preotul Ioan Lemeni (tatăl pictorului Gheorghe Lemeni[7] – n. n.), până la aprilie 1831. De la acest răstimp, s-a păstorit parohia Straja de administratorul parochial Vasile Bunceac. Acesta s-a născut la anul 1802 şi era fiul preotului Ştefan Bunceac din Vicovul de Sus, care repaosă acolo, la anul 1841. Vasile Bunceac a fost hirotonit în presbiter la 3 august 1819, aşadar în etate de 17 ani, de episcopul Daniil Vlachovici. De la 1819-1827 a fost amintitul pastor sufletesc cooperator în Şipiniţ, lângă socrul său, preotul Lomicovschi, iar de la anul 1827-1831, administrator în Câmpulung. În Straja a fost preotul Vasile Bunceac activ pană la 24 noiembrie 1846, când fu pus în disponibilitate. Maria, soţia lui, muri la 4 aprilie 1839, iară el la 6 decembrie 1847, şi fu înmormântat lângă soţia sa, pe locul bisericii celei vechi. Acest pastor sufletesc a fost moşul după mamă al autorului acestei monografii. / De la anul 1846, a păstorit parohia Straja fostul paroh din Şipot, Andrei Lipeţchi, până la finea lunii lui februarie 1859, când fu el desrădicat din păstoria sufle­tească şi intră în clerul regular în mănăstirea Suceviţa. Acesta muri pe cale spre Suceviţa. / De la 6/18 martie 1857, păstori parohia Straja ginerele parohului Lipeţchi, fostul cooperator din Vicovul de Sus, Dimitrie Onciul (tatăl marelui istoric – n. n.), ca administrator, până la finea auului 1860, iar de la 1861, ca paroh, până la 15/27 februarie 1881, când trecu el ca paroh la în­vecinata comună Vicovul de Sus. / Pe timpul păstoriei parohului Dimitrie Onciul, şi anume la 2 ianuarie 1866, fu dezlipită cotuna Sadău de la parohia Straja şi decretată ca espositură parochială. / Tot pe timpul şi prin înrâurinţa parohului Onciul, s-a zidit, în Straja, o biserică frumoasă, de piatră, în stil gotic, care este înzestrată cu un iconostas ieşit de sub penelul prea timpuriu reposatului pictor academic Epaminonda Bucevschi. Biserica a fost începută la anul 1867, terminată în, anul 1870, sfinţită însă abia la 23 octombrie (4 noiembrie) 1877. Actul sfinţirii l-a săvârşit delegatul arhiepiscopesc şi mitropolit Silvestru Morariu-Andrievici… La anul 1880, fu numit parohul din Straja, Dimitrie Onciul, protopresbiter districtual al Vicovelor”[8].

1860: Din 1860, funcţiona în Straja o şcoală cu 6 clase[9], „în casa gospodarului Aftanasie Chira. Primul învăţător la această şcoală a fost, de la activarea ei, până la finea lui iulie 1862, Nicolai Onciul, în calitate de suplent. Acestuia i-a urmat Nicolae Bocance, ca învăţător definitiv, până la finea lui iunie 1869”[10].

1867: Biserica Naşterii Maicii Domnului din Straja a fost construită în anii 1867-1870, pe locul unei bisericuţe din 1786, care avea, în 1843, 1.453 enoriaşi, preot administrator fiind Vasilie BUNCIAC. În 1876, biserica avea 2.129 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie ONCIUL. În 1907, paroh era cărturarul Dimitrie DAN, născut în 1856 la Suceava, preot din 1880, paroh din 1890, preot cooperator fiind George COSMOVICI, născut în 1873, preot din 1904, iar cantor, din 1894, Andrei CANTEMIR, născut în 1847.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[11].

1869: „La 3 iulie 1869, s-a desfiinţat şcoala naţională şi în locul ei s-a deschis o şcoală publică de o clasă, sub privegherea Statului, într-un edificiu de lemn, pe locul şcolii din prezent. La această şcoală a funcţionat deja amintitul Nicolae Bocance, de la 1 septembrie 1869, până la 6 cctombrie 1871. Lui îi urmă Grigorie Aurite, în calitate provizorie, şi funcţionă de la 21 noiembrie 1871, până la finea lui august 1873. De la 19 octombrie 1873, pană la 31 august 1886, a condus această şcoală învăţătorul Samuil Sosnovici, iar trecând el în pensie, îi urmă, de la 2 septembrie 1886, Nichifor Bocance, în calitate provizsorie. La 1889, deveni el definitiv, iar la anul 1890, când se lărgi şcoala locală în una de două clase, i se încrezu conducerea ei. / În anul 1890, fu orânduit pentru şcoala locală Nicolae Hurjui, ca învăţător inferior, care a fost aici activ până la anul 1892. Acestuia i-a urmat, în oficiu, în aceeaşi calitate, Vasile Beuca, iar lui îi urmă, în anul 1893, domnişoara Ecaterina Vasilovici ca înveţătoare auxiliară. / La anul 1894, iarăşi fu lărgită şcoala locală, din una de două clase, în una de patru clase, şi fură numiţi ca învăţători auxiliari: domnişoara Magdalina Vasilovici şi secretarul comunal din loc, Alecsandru Daşchievici. / Cu începutul anului şcolar 1896/97 fu permutată domnişoara Magdalina Vasilovici la Vicovul de Sus şi Alecsandru Daşchievici fu desrădicat. În locul lor însă fură introduşi fraţii Constantin şi Elena Velehorschi, primul ca învăţător provizoriu, iar a doua ca învăţătoare auxiliară. / La şcoala locală s-a introdus, la iniţiativa preşedin­telui consiliului şcolar local, Dimitrie Dan, cu începutul anului şcolar 1896/97, un învăţământ practic din mesărit şi strugărit, care se conduce de învăţătorul Constantin Velehorschi”[12].

1870: „Din dealul Scorbura s-a exploatat piatră, de la anul 1870, până la 1895, de un german din Moravia, Franz Morbiţer, i. r. conducător de clădiri în disponibilitate . Acesta a făcut o invenţie de nişte sobe anume şi a ars un ciment de primă calitate, pentru care ţi-a luat un patent şi un privilegiu”[13].

1879: „Ieşind din Straja, spre Falcău, întâlneşte călătorul, pe un tăpşan, în partea dreaptă a şoselei, la km 12,5, un monument de piatră, în formă de piramidă. El a fost ridicat de fostul forestier al pădurilor fondului religionar din Straja, Popiel, întru amintirea jubileului căsătoriei de 25 de ani  (24 aprilie 1879) a prea iubitului şi mărinimosului nostru împărat Francisc Iosif I. Monumentul este înzestrat cu o inscripţie cu litere de aur, în limba germană, şi a fost sfinţit de postul paroh local şi protopresbiter districtual Dimitrie Onciul. / Un asemenea monument, în formă de piramidă, însă mai înalt decât cel amintit, s-a ridicat, tot din acel incident, de Franz Morbitzer, în grădina fostei fabrici de ciment, de la capătul satului dinspre Vicov. Astăzi, acest loc, care mai înainte a fost al fondului religionar, apoi se vându lui Franz Morbitzer, a trecut, prin cumpărare la mezet, dimpreună cu toate edificiile, în prezent dezolante, şi cu fierăstrăul de alături, în proprietatea lui Peter Preisser”[14].

1889; „Administrarea fondului religios a contribuit, pe cât a fost posibil, la extinderea acestor căi ferate locale; a fost în interesul lor propriu să creeze trasee de trafic, care să permită exploatarea zonelor lor forestiere colosale și să creeze surse de venit mai profitabile. Fondul religios are, de asemenea, gatere proprii în Falcău (fierăstrău cu aburi), în Brodina și în Rus pe Boul (ferăstrău cu apă), care sunt totuși închiriate”[15].

1896: Pe teritoriul comunei Straja, o unealtă preistorică din cremene „a fost aflată de neuitatul meu fiu, Ilarion, studinte în cl. V-a gimnazială, pe care l-a răpit cruda moarte într-un mod atât de înfiorător, dimpreună cu unchiul său, Eusebie, studinte într-a VII-a clasă, în dimineaţa zilei de 26 Iunie 1897, când îi înghiţiră valurile Sucevei celei nemiloase”[16].

1896: Cabinetul de lectură „Paza”, cu 70 de membri, a fost înfiinţat în vara anului 1896, cu o zestre de „vreo 50 de tomuri şi broşuri, primite în dar de la Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, Dr. Ioan Sbiera, profesor de universitate; Dr. George Popovici (poetul T. Robeanu – n. n.), deputat în camera imperială din Viena şi parohul Dimitrie Dan. Din foi, se află la cabinet Deşteptarea şi Patria”[17].

1896: O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „dl paroch Dimitrie DAN, din Straja”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Ioan CHIRA, Ilie URSULIAN, Marina a Ilie URSULIAN, cantor bisericesc Ioan URSACHI, învăţător superior Nichifor BOCANCE, secretar comunal  Alexander DAŞCHEVICI, cantor Andrei CANTEMIR, asistent silvic Franz BITTNER, juratul Ioan POPESCUL, Mihai TOMIAC, Georgi COTOZ, Dimitrie POPESCUL, Istrati JURAVLE, Nichifor ROMANIUC, Nicolai POPESCUL alui Dimitrie, învăţătoarele Magdalena VASILOVICI şi Glicheria VASILOVICI, Dumitru CÎRCIUL, Iacob PĂDUCHE, Chireac COTOS, Ioan PĂDUCHE, Teodor JURAVLE, Vasile POPESCUL, Ilie PĂSĂILĂ, Alexandru POPESCUL, Vasile CHIRA, Petru COTOZ, Vasile BUTA, Georgi PĂSĂILĂ, Dimitrie POPESCUL, Teodor CHIRA, Andrei COCA, Gavril JURAVLE, Constantin POPESCUL, Vasile BODNARIU, Miron CHIRA, Simion TARNOVIEŢCHI, Iacob CÎRCIU, Pavel POPESCU, Elena PĂTRĂUCEAN a lui Ioan, George CHIRA alui Ioan, Ioan PITIC, Teodor POPESCUL, Vasile URSULEAN, George URSULIAN, Mihai COTOS, poliţaiul Pamfil COTOZ, Ioan POPESCUL, Teodor COTOZ, Pavel PETREUCEAN, Georgi PASAILĂ, Teodor HASNA, Constantin CHIRA, Ilie PETREUCEAN, Cosma COTOS, Dimitrie BURACIUC, Gavril POPESCU, Ioan STIRBAN, Nistor POPESCU, Vasile PĂTRĂUCEAN, Petru PADUCHIE, Maria POPESCUL, Safta PINTESCU, Marina COTOS, Safta PITEI, Paraschiva PASAILĂ, Catrina COTOZ, Maria şi Toader JURAVLE, Dimitrie URSACIUC alui George, Achilina BODNAR alui Costan, Terentie BODNAR, Alexandru PINTESCU, George PINTESCU, Maria POPESCUL, Elisaveta JURAVLE, Ilie POPESCU, Maria COTOZ, Constantin JURAVLE, Ioan BRES, Maria HANŢAR, Nicolai STIRBAN, Ana POPESCU, Maria HASNA, Rachila BEIN, Irina BEIN, Maria GLEŞCA, Elena COTOS, Maria POPESCU, Ioan HANZAR, Dimitrie CALANCE şi Tanase CALANCE[18].

1897: Ţiganii lăutari din Straja, de la care Alexandru Voievidca a cules câteva hore, formau un taraf sătesc, ei numindu-se „Meţcan, Perdeica şi Porşuga şi sunt toţi fierari şi muzicanţi”[19]. „Tineretul îşi petrece duminica şi sărbătorile jucând: hora, arcanul, moldoveneasca, fudula, oropiţa, ruseasca, nemţeasca şi altele, pe un petic de sesie, lângă casa preotului, care i s-a pus la dispoziţie spre acest scop de parohul prezent (Dimitrie Dan, adică – n. n.). / Înainte vreme se cânta, la joc, din fluier şi cimpoi, care instrumente acum au ieşit din modă. Aproape toţi bărbaţii ştiu să zică din fluier, unii şi din vioară, şi să trâmbiţeze din bucium şi trâmbiţă. Din trâmbiţă ştiu trâmbiţa chiar şi femei”[20].

1901, Gustav Weigand: „Duminică, 18 august 1901, în jurul orei 11,00, am mers în primul sat românesc, cu peste 3.000 de locuitori, la Straja[21]. M-am dus direct la biserica mare, asaltată de credincioşi, unde se sărbătorea „Ziua de naștere a Împăratului” (Franz Josef – n. n.). Preotul a rostit un discurs patriotic, apoi şi-a omagiat împăratul, cântând imnul național, şi-abia după aceea a avut loc sacramentul, la care au luat parte toți cei prezenți. Preotul Dan, parohul de acolo, căruia îi datorăm mai multe lucrări frumoase despre populația Bucovinei, și Dr. Onciul (Isidor Onciul, arheologul biblic – n. n.), din Cernăuţi, m-au însoțit, după-amiază, până la faimoasa Mănăstire Putna, mormântul lui Ștefan cel Mare, unde am poposit[22]. Apoi am trecut printr-o zonă bine cultivată, dens populată, până la Voitinel. În casa parohială, am lucrat zadarnic, timp de două ore, cu doi bărbați, apoi am ajuns, în sfârșit, să cunosc dialectul local, în timp scurt, discutând cu o femeie de 60 de ani[23]. În timp ce mergeam pe drum, am întâlnit mulți țărani sfioși, care mergeau pe jos, călare și în căruţe, venind de la o sărbătorire în mănăstirea Suceviţa[24], spre care m-am grăbit și în care am găsit cea mai ospitalieră întâmpinare dintre toate mănăstirile Bucovinei”[25].

1902: Banca populară raiffeisiană din Straja a fost înfiinţată în 1 noiembrie 1902, sub direcţiunea cărturarului Dimitrie Dan, cu Constantin Popescu preşedinte şi Nicolai Bocance vistiernic.

1904: „Straja poate fi privită ca o comună bucovineană model, ca un sat model pentru Românii din orice parte. Casele sunt bine clădite, curate, se înşiră pe amândouă laturile drumului drept, încunjurate de curţi largi, bine ţermuite cu scânduri. / Ce sunt oamenii din Straja se poate vedea într-o zi de hram mare, când ei se adună toţi la biserică şi, fiindcă e o Duminică de Paşti ca aceasta, în curând ei sunt toţi acolo. Chipuri mândre cu ochi negri adânci, cu pletele revărsate pe umeri; spătoşi, cu umbletul încet şi sigur. Oameni, nu glumă! Cojoacele albe, nouă, tivite cu blană de miel neagră, şi prin care ies mânecile largi ale cămăşii de pânză curată, sumanele cafenii, cizmele nalte trase vitejeşte peste genunchi, li dau şi mai mult înfăţişarea unor luptători totdeauna gata. În mână au pălăriile de croială ungurească, cu margenile răsfrânte în sus. Câte unul şi-a pus ciorapi verzi de lână ca ai pădurarilor şi alte podoabe împrumutate. Toţi flăcăii au înfipt în pălării, de bucuria Paştilor, flori de hârtie şi pene. Şi cătanele, pentru ca să arăte din partea lor că ştiu să preţuiască o zi ca aceasta, şi-au înflorit şăpcile cu rămurele de brad. / Femeile au îmbrăcat şi dânsele cojocele, care lasă slobode mânecile, ce sunt înfoiate numai la neveste. Cele mai multe poartă catrinţa strâmtă, prinsă înainte, neagră, cu dungi supţiri în lung şi o margine lată roşie. Dar se văd şi fuste de postav umflate, puternic colorate, şi care se cheamă „sucne”: aceea dintre fete, care poate să capete o „sucnă”, e foarte mândră de aceasta şi iese în rândurile dintăiu. Pe cap, femeile măritate au ştergarul învălătucit pe supt bărbie, fetele-şi lasă cozile pe spate, iar cele care vreau să se ştie că doresc mire aşază pe părul lor lins un cerculeţ de mărgele şi alte podoabe, care se cheamă „gâţă”… / În Straja se vede o casă gospodărească, dar mică şi lipsită de orice fel de împodobire, casă trainică ţi încăpătoare pentru oameni mulţămiţi cu puţin. Acolo s-a născut istoricul Dimitrie ONCIUL, şi în vorba lui hotărâtă şi răspicată, în lucrul lui încet şi sigur, în căutătura lui care-ţi caută ochii, se vede înrâurirea acestor săteni ai Strajei, între cari a trăit fiul de preot cei dintâi ani ai vieţii sale. Acum în casa parohială se află o bibliotecă bună, şi se scriu de Dimitrie DAN, parohul Strajei, care e membru corespondent al Academiei Române, lucruri folositoare pentru cunoaşterea poporului nostru şi a trecutului său”[26].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Straja, comună rurală, districtul Ră­dăuţi, aşezată pe malul stâng al Sucevei şi lipită, în partea sa de Est, de comuna Vicovul de Sus. Suprafaţa: 26,42 kmp; po­pulaţia: 2.896 locuitori români de religie gr. or. şi o foarte mică fracţiune de izraeliţi şi germani. Cuprinde, pe lângă vatra co­munei, şi târla Falcău. Este străbătută de drumul districtual Vicovul de Sus – Şipot; prin apropiere, pe malul drept al Sucevei, trece linia ferată Hadicfalva-Frasin. Are o şcoală populară, cu 4 clase (deci, 120 şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. A fost întemeiată pe teritoriul numit „Braniştea”, dăruit de Stefan cel Mare, prin hrisovul din 13 Martie 1490, mănăstirii Putna. Într-un alt document, al lui Vasile Lupu, de la 1647, se pomeneşte că o parte din acest teritoriu a fost uzurpată de către unguri şi poloni. În această localitate se află o fabrică de lemnărie de re­zonanţă şi una de ciment. Populaţia, formată din lo­cuitori originari şi din colo­nişti transilvăneni, se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari, precum şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 400 hectare pământ arabil, 995 hectare fânaţuri, 13 hectare grădini, 386 hectare imaşuri, 5.367 hectare păduri. Se găsesc 178 cai, 1.823 vite cornute, 1.665 oi, 687 porci, 160 stupi. Straja, moşie, cu administraţie particulată, districtul Rădăuţi. Suprafaţa: 47,95 kmp; po­pulaţia: 68: locuitori germani romano-catolici. Cuprinde, pe lângă sine, şi localitatea cu fierăstrăul Boul”[27].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[28], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Aniţa a lui Toader POPESCU (48 ani în 1908) din Straja.

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Rezervistul Ilie Burlă, Straja, Regimentul 22, rănit; Corporalul Toader Buta, Straja, Regimentul 22, mort; Fruntaşul George Cotos, Straja, Regimentul 22, rănit; Rezervistul David Cotos, Straja, Regimentul 22, rănit; Fruntaşul Laurentie Petrancean, Straja, Regimentul 22, rănit; Fruntaşul Sofronie Juravle, Straja, Regimentul 22, rănit”[29]; „Infanteristul George Popescu, Straja, Regimentul 22, rănit”[30]; „Infanteristul Constantin Buta, Straja, Regimentul 80, mort; Infanteristul Lazar Cîrciu, Straja, Regimentul 80, rănit”[31]; „Infanteristul Toader Paduche, Straja, Regimentul 80, rănit; Infanteristul Dumitru Pasailă, Straja, , Regimentul 80, rănit; Infanteristul David Pătrăucean, Straja, Reg. 80, mort (28.05-23.07.1915); Infanteristul Iosif Popescul, Straja, Regimentul 80, rănit; Infanteristul Ştefan Popescul, Straja, Regimentul 80, rănit; Infanteristul Petru Stirban, Straja, Reg. 80, mort (28.05-23.07.1915)”[32]; „Rezervistul Alexandru Tomiac, Straja, Regimentul 22, prizonier; Infanteristul Petru Tomiac, Straja, Regimentul 22, prizonier”[33]; „Infanteristul Petru Chira, Straja, Regimentul 22, rănit”[34]; „La propunerea doamnei Sanfira a lui Ilie Todorescu, din Straja, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Ilie a lui Toader Todorescu, născut la 14 iulie 1878 la Straja. Doamna Sanfira Todorescu susţine că soţul ei, Ilie Todorescu, a murit, la 8 mai 1916, la Taşchent (Rusia) ca prizonier”[35]; Anton Greisler, din Straja, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1918, într-un spital militar din Lemberg, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Greisler, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[36]; „Veniamin a lui Gavril Zuravle, din Straja, a participat la război şi ar fi picat pe frontul italian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea tatălui său, Gavril a lui Veniamin Zuravle, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[37].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Rădăuţi făcea parte, ca locţiitor, Petrea Pitic, agricultor Straja[38]. „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de păstrare şi cre­dit pentru Straja”, următoarele schimbări: directorul Dimitrie Dan şters; directorul Ioan Boca introdus”[39].

1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[40] şi a proprietarilor lor: Fabrica din Straja, jud. Rădăuţi, proprietatea dlui Ilie Cârciu, cu sediul în Straja, jud. Rădăuţi.

1924: „Casele, înconjurate cu grădini şi acoperite cu şindrilă, cu păreţi ca neaua, au ferestre mari, luminoase, iar uşile, tăiate în mijlocul faţadei, îngăduie să se vadă, câteodată, femei gătite în alb, cu mâna streaşină la ochi. Nu în multe părţi se pot întâlni gospodării mai aşezate ca în Straja… Nicăieri oamenii nu sunt mai sobri şi mai cumpătaţi ca aici şi nicăieri vrednicia nu dă mai multe semne de belşug decât în acest sat, înşirat ca nişte boabe, cale de câţiva kilometri, în lungul Sucevei”[41].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[42]: Rudich Samuel, măcelar, domiciliat în Straja; Popadine Dumitru, cojocar, domiciliat în Straja; Surcheş Max, morar, domiciliat în Straja; Surckes Max, ţesător, domiciliat în Straja; Mick Filip, cizmar, domiciliat în Straja; Carol Capelar, cizmar, domiciliat în Straja; Juravli Teodor, dulgher, domiciliat în Straja; Popescu Dumitru, tâmplar, domiciliat în Straja; Winstein Iacob, morar, domiciliat în Falcău.

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[43] – Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Popescu Ioachim, funcţionar, cu ultimul domiciliu în comuna Brodina, jud. Rădăuţi, născut în comuna Straja, jud. Rădăuţi, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 4 ani închisoare corecţională şi 1 an interdicţie, conform art. 259 ai 260 din codul penal. / Ştirbău Gheorghe, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Brodina, jud. Rădăuţi, născut în comuna Straja, jud. Rădăuţi, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională şi 1 an interdicţie, conform art. 259 ai 260 din codul penal. /  Chira Constantin, agricultor, cu ultimul domiciliu în Rădăuţi, născut în comuna Straja, jud. Rădăuţi, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 6 luni închisoare corecţională, conform art. 261, combinat cu art. 258 din codul penal”.

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[44]: Hasna Gheorghe, caporal, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Straja, judeţul Rădăuţi, mort la 17 iulie 1941.

1942: Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[45]: Nicolae Sfârnaciuc, paznic, bunul expropriat fabrica România, comuna Straja, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 2.000 lei; Ghotan Gavril, paznic, bunul expropriat fabrica România, comuna Straja, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 1.000 lei; Cotos Iacob, paznic, bunul expropriat fabrica România, comuna Straja, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 1.000 lei”.

1943; „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[46], următorii învăţători şi învăţătoare: Fedarciuc Filaret, comuna Straja, jud. Rădăuţi, media 7,37; Ghinea Dumitru, comuna Straja, jud. Rădăuţi, media 9,41; Spânu Aritina, comuna Straja, şcoala de fete, jud. Rădăuţi, media 7,20; Spânu Teofil, comuna Straja, şcoala de băieţi, jud. Rădăuţi, media 7,79”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[47], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Băncescu Silvia, de la Straja fete, la Vaşcăuţi; Nimigean Vladimir, de la Straja, băieţi, la Sinăuţii de Jos; Humoreanu Ioan, de la Straja, băieţi, la Voevodeasa; Duduman Viorica, de la Gălăneşti, la Falcău”. „Tcaciuc Felicia, de la Straja, la Suceviţa, post VI, unică silicitantă, teren”[48].

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[49], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Bradul Bucovinei”, Ilie Cârciu & Co, cu sediul în Straja”.

La Straja s-au născut pictorii George COTOS (3 aprilie 1915) şi Traian ROTARU (20 septembrie 1939).

[1] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897

[2] Dimitrie Dan, 08.10.1856, Suceava – 25.05.1927, Cernăuţi. A scris „Die Lippowaner in der Bucovina“ (1890), „Armenii orientali în Bucovina“ (1891), „Ţiganii din Bucovina“ (1892), „Documente privitoare la istoria Rezeşilor“ („Revista Politică“), „Lujenii, biserica, proprietarii moşiei şi locuitorii lui“ (1893), „Cronica Episcopiei de Rădăuţi“ (1912), o schiţă biografică şi bibliografică a arhimandritului Vartolomei Măzăreanu, o monografie a comunei Straja, o lucrare monografică despre rutenii din Bucovina, o mulţime de tradiţii populare româneşti etc.

[3] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, p. 6

[4] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, p. 6

[5] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 339

[6] Călători, X, II, pp. 816-820

[7] Gheorghe Lemeni, 1813, Rădăuţi – 1848, Suceava. Rădăuţeanul Gheorghe Lemeni ar fi putut deveni primul mare artist plastic al Bucovinei, dacă nu s-ar fi stins de foarte tânăr. Atras de litografie, datorită contactului cu pictorii-topografi austrieci, care vizitau Rădăuţii, Lemeni a urmat un parcurs spectaculos de iniţiere în artele frumoase, care începea cu Academia Mihăileană din Iaşi, continua cu atelierul lui Ferdinand Piloty din Munchen şi cu Academia di San Luca din Roma. A lăsat după sine portrete şi un autoportret.

[8] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, pp. 7, 8

[9] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 40, 1876 p. 62, 1907 p. 170

[10] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, p. 8

[11] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[12] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, p. 9

[13] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, p. 14

[14] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, pp. 15, 16

[15] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[16] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, p. 1, inclusiv nota 1.

[17] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, p. 10

[18] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 48/1896, p. 3

[19] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, p. 22

[20] Dan, Dimitrie,Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, pp. 23, 24

[21] La Straja, au cântat Parasca Tarnoveţchi (De-ar fi mândra sus, la cruce) şi Costan Ştirban (16 ani).

[22] La Putna, a cântat Artemi Zubaş (49 ani)

[23] La Voitinel, „femeia de 60 de ani” poate fi Natalie Morăraş (Foaie verde ci cicoari) sau Trifelia Coroamă.

[24] La Suceviţa, a cântat Ion Şlahtinschi (22 ani).

[25] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[26] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 92-96

[27] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 207

[28] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[29] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[30] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[31] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[32] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[33] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[34] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi în 20 Martie nou 1919, pp. 4-6

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[37] Monitorul Bucovinei, Fascicula 3, Cernăuţi 3 februarie nou 1921, pp. 28-33

[38] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[39] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5

[40] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[41] AUREL I. GHEORGHIU, Privelişti din Bucovina pitorească, Bucureşti 1924, p. 89-91

[42] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[43] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[44] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[45] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

[46] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[47] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[48] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[49] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Storojineţ

Storojineţ, Institutul idropatic – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

STOROJINEŢ. În 18 februarie 1448, Roman Vodă, fiul lui Ilie, după ce îl ucisese pe unchiul său, Ştefan Vodă, cel care îi arsese ochii lui Ilie, îşi răsplătea lefegiii poloni, oferindu-i lui Petrea, fiul lui Toma, satul „Storojineţ, pe Siret, mai sus de Rubcea” (Ropcea).

1490: În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 4-a biserică, la Storojineţ, cu popă”.

1634: În  25 februarie 1634, satul Storojineţ încă era unul răzeşesc, fraţii Vidraşco şi Cărste stăpânind a patra parte din sat, pe care i-o vindeau lui Gligorie Ropceanul, acest Gligorie din Ropcea cumpărând, împreună cu jupâneasa lui, Nastasia, şi alte părţi de moşie la Storojineţ, în 10 iunie 1638.

1670: În 22 iunie 1670, Costana, fata lui Bilaş, şi fiul ei, Tofan, vindeau lui Dumitraşco pitar partea lor de moşie din Storojineţ, pentru 30 lei bătuţi, printre martori aflându-se şi Tiron de Storojineţ, iar Antimia Cazacu şi feciorul ei, Costin, alţi răzeşi din Storojineţ vindeau, tot în 1670, partea lor, adică o şesime din sat, pentru 40 lei turceşti, marelui logofăt Dumitraşco.

1710: În 15 aprilie 1710, fostul vornic Ştefan Sorocean dăruia feciorilor lui, Alexandru, Toderaşco şi Vasilie, moşia lui din „Storojineţ pe Sirete”. Fraţii Soroceanu aveau să primească încuviinţarea de a strânge birurile de pe moşia lor, în 6 noiembrie 1721, de la Racoviţă Vodă.

1737: În 30 ianuarie 1737, egumenul Dragomirnei, Ioasaf, pretindea că mănăstirea are în stăpânire jumătate din satul Storojineţ, dar că nu posedă urice şi zapise, acestea fiind arse de cazacii lui Timuş Chmelnicki.

1742: În 30 mai 1742, Gheorghiţă Cauteş, fiul lui Gavrilaş Ropceanul, dăruia a patra parte din satul şi moşia Storojineţ feciorilor lui Dumitraş Ropceanul.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Storojineţ din Ocolul Berhometelor „38 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 2 femei sărace, 20 scutelnici ai banului Beldiman şi 15 scutelnici ai lui Andrei Beldiman.

1774: În 1774, Storojineţul avea 35 familii, în 1775, Storojineţ şi Comăreşti aveau, împreună, 1 mazil, 1 popă şi 42 familii de ţărani, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 140.

1777: Din 1777, la Storojineţ se stabilise măcar un evreu, Moise Blaukopf, cel care avea să se ocupe cu gestionarea veniturilor de stat din întreaga Bucovina. Nepotul său, fiul lui Fishel Blaukopf, Izchak Josef Blaukopf, născut la Storojineţ, în 14 ianuarie 1858, avea să ajungă adjunctul primarului Cernăuţilor, dr. Alois cavaler von Tabora, între anii 1877 şi 1898.

1786: Biserica Sfântului Gheorghe din Storojineţ, ctitorită în 1786 de familia FLONDOR, se afla, în 1843, când avea 1.358 enoriaşi, sub patronatul lui Nicolai de FLONDOR, paroh fiind Ilie FILIEVICI. În 1876, biserica avea 1.883 enoriaşi, patron bisericesc fiind Georgie de FLONDOR, iar paroh, acelaşi Ilie FIRLIEVICI. În 1907, patroni bisericeşti erau Ioan de FLONDOR şi evreul Samuel OHRENSTEIN, paroh fiind Nicolai FIRLIEVICI, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1884, iar cantor, din 1900, George POJOGA, născut în 1863.

1828: În 1828, s-a stabilit la Storojineţ evreul Markus Anhauch, comerciant din Lvov, al cărui fiu, Salomon Anhauch, a fost primul evreu care a beneficiat de dreptul de a avea proprietăţi agricole în Storojineţ, ca urmare a decretului imperial din 2 decembrie 1865.

1858: Din 1858, funcţiona la Storojineţ o şcoală germană de băieţi de 6 clase, una de fete, tot cu 6 clase, fiind deschisă în 1874. În 1893, s-a deschis o şcoală cu 2 clase, iar în 1896, una cu o clasă[2].

1861: „La anul 1861 mi-a fost dat să văd venind la Storojineţ un soi de oaspeţi straşnici şi neînţeleşi pentru capul meu neştiutor de copil. Era într-o zi frumoasă de vară, cam pe la vreme de toacă, când s-a întâmplat lucrul. Umbla, încă de pe la Duminica Mare, aşa vorba printre oameni că s-ar fi ivit lăcusta în ţară şi ne arăta tata – ţin minte bine – nouă, băieţilor din şcoală, nişte cobiliţe de iarbă, zicându-ne că aşa fel ar fi cam jivinele zburătoare, despre care era vorba. / De era drept sau nu că au venit lăcustele prin Bucovina, pe unde anume au năvălit şi când, asta nu era harnic să spună nimeni. Sârma de telegraf nu se pomenea încă, pe atunci, şi, aşa, ne-am trezit numai deodată cu dânsele prin văzduh. Era, cum v-am spus, după amiază, când, ce să vezi, a început să se arate de după creş­tetele pădurii mari, din dosul curţilor boiereşti, un fel de colţ de pată pe cer, ce nu semăna de loc a nor, căci era neagră ca iadul şi, când se lăţea, când se ţuguia, tot crescând şi acoperind, din ce în ce tot mai mult, cerul din partea ceea. / Târgoveţii, ieşiţi de prin case, se uitau toţi, cu ochii înspăimântaţi, la întunecimea cerului, de unde venea primejdia şi, ca oile când se bulucesc la un loc, de frică începeau să se adune grămadă, unii pe lângă curtea veche, alţii pe lângă şcoală, cei mai mulţi însă pe lângă biserica leşească de alături, pesemne din pricină că popa lor se apucase să le citească nişte molitve de prilej. Şi se auzea, dintr-o parte şi alta, zbierete de copiii speriaţi şi răcnete de femei apucate de groază, de începuse să ne fie teamă la toţi. / Numai bătrânul boier, care deh, mai văzuse el lucruri de astea, nu şi-a pierdut cumpătul. A dat îndată poruncă la argaţi să adune căpiţe de paie, strujeni, mohor, pleavă şi gunoi uscat şi să le aşeze, din depărtare, în depărtare, pe locul pătrat din mijlocul târgului. Şi, când s-au strâns hăt multe grămezi, ba ce zic, erau girezi, nu şagă, căci se afla tot târgul acum în picioare şi ajuta la cărat, a poruncit să le dea foc la toate deodată. Pe de altă parte, a pus pe străjeri să scoată săcăluşele şi să le încarce ţeapăn şi a împărţit şi praf la bereznicii curţii şi la toţi câţi îi ştia că au vreo puşcă sau câte un pistol pe la casă, tot cu poruncă să nu tragă focuri decât când va da el singur semnul. / Băieţii din şcoală şi copiii de pe la case – nu mai ştiu cine-i va fi îndemnat, dar mă tem, că a fost tot popa leşesc – cărăbăneau, în timpul acela, la căldări, lighene, tigăi de spijă, tăvi şi alte lucruri de casă, ca să sune, la semnul dat în un vătrar sau ciocan într-însele, tot cu scopul că doar, doar vom speria lăcustele. Că frica cea mare era ca nu cumva să încerce gâzele dracului să poposească la noi, căci n-ar fi rămas fir de iarbă, păpuşoi, orz sau secară împrejurul Storojineţului. / Şi, Doamne, frumoasă primire a mai avut lăcusta la noi! Zicea baba Zamfira – o preoteasă bătrână, ce venea pe la mama – că nici la întâlnirea împăratului cu Ţarul muscălesc, la 1821, la Cernăuţi, n-a văzut aşa comedie. Avea drep­tate săraca babă, Dumnezeu s-o ierte, că aşa dandana şi poznă mare nici nu cred să se mai fi auzit cândva pe la casă de creştini. Parcă intrase tătarii, să ne robească, nu altceva. / Când a început să se dezlipească coada no­rului de lăcuste de marginea pădurii şi am văzut stolul lungăreţ şi gros, aşa, cam pe la mijlocul înălţimii, de unde pătrundea bâzâitura sa surdă şi, nu ştiu cum, straşnică la urechile noas­tre, numai că s-a apropiat deodată unul din străjeri, cu cangea roş, înfierbântată de cele zece săcăluşe, şi a prins să le descarce, în vreme ce bereznicii şi cu ceilalţi trăgeau din puşti şi pis­toale, de se zguduia văzduhul. / Şi a pornit a suna şi clopotul nostru de la şcoală, odată cu cele trei clopote de la biserică şi cu cel de la scăldători, şi s-a ridicat un vuiet de zângănituri de fier şi hârburi, şi strigăte de sute de glasuri, care, odată cu detunăturile săcăluşelor, cu pălălaia şi cu fumul cel gros al girezilor aprinse, se ridica năprasnic la cer, crunt, negru şi straşnic, de credeai că piere lumea. / Aşa mi s-a întipărit ceasul acela fioros în minte, încât n-am să-l uit cât voi trăi. Ştiu că ne apucase pe toţi un fel de turbare şi apoi ca o ameţeală, din care ne-am trezit abia când focul grămezilor de mohor, pleavă şi de paie se prăbuşise demult în cenuşă şi scrum şi nu se mai dedea sus, în cer, nici fum, nici pară… dar nici nu se zărea urmă de lăcuste”[3].

1864: „În primăvara anului 1864, apa Siretului, blândă şi paşnică de obicei, s-a revărsat, în urma unor ploi neîncetate, într-un chip aşa de înspăimântător peste maluri, încât prefăcuse partea sătească a Storojineţului într-o adevărată mare. Şi înecase lunci, fânaţe, câmpuri cu bucate, parte din gospodării, făcând daună mare la oameni”[4].

1865: „În anul 1865 n-a picat, de la Paşti, până la Sân-Petru, nici un strop de ploaie. Secase parcă cerul de atâtea ploi, ce s-au fost revărsat în anul trecut, şi sta aşa, fără nori, de se stingea pământul de secetă şi ţarinele de arşiţă. Iar săracele vite, hitionite ca vai de ele, din lipsă de păşune au avut în urmă iarnă groaznică. Nu era fir de nutreţ pe la casele oamenilor, nici fân, nici trifoi, nici strujeni, doar numai paie putrede, rămase din alţi ani, sau rogoz de baltă şi frunzar de cel amar, cules de prin pă­duri şi pajişti băhnoase. Din pricina asta a şi dat ciuma în bietele dobitoace şi s-au pomenit săracii oameni, la 1866, fără un cap de vită. An straşnic pentru Bucovina întreagă, că, pe lângă toată nevoia, nici nu s-a rodit nimic şi a izbucnit o foamete în ţară care a secerat mii şi mii de vieţi. / Umblau oamenii ca nişte năluci, trăind din bu­ruiene, ciuperci, ciocălăi măcinaţi, vânzând locu­rile cu câţiva creiţari prăjina şi apucându-se până şi de furtişag, şi de prădăciune, numai ca să-şi lungească bieţii zilele. Atunci au pierit, ţin minte, şi nenorociţii ţigani din Storojineţ (lăutarii lui Ionică Borşan din Dealul Crivei – n . n), de nu rămăsese decât puţinele suflete, care tră­iau pe la curtea boierească. / Nenorocirea aceasta şi jalnica împrejurare că partea de sus a moşiei Storojineţului căzuse în mâni străine a pricinuit, apoi, şi o altă pacoste mare. Noul stăpân, un jidov din Galiţia, cu numele Ohrenstein, a adus cu sine fel de fel de litvă leşească şi rusească, aşa numiţii Boici, lu­crători la velniţă, care n-au şi zăbovit a împes­triţa poporul nostru român cufundat în ticăloşie (în sensul de slăbiciune – n. n.) şi pieire”[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova. / Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[6].

1888: „Noua biserică din Storojineţ, la a cărei clădire a contribuit mai ales dl. Georgie cav. de Flondor, fu sfinţită într-a 30 Septemvre 1888 de IPSS mitropolitul Dr. Silvestru Morariu. La acest act solemn au fost de faţă mai mulţi oaspeţi şi domni: consilierul consistorial Dionisie cav. de Bejan, consilierul la Curtea de Apel Mihai Piteiu şi brigadirul (general de brigadă) Teodor Seracin”[7].

1890: Comunitatea evreiască din Storojineţ a ajuns atât de puternică, datorită afacerilor pe care le dezvolta, încât, în 1890, primar al orăşelului a devenit farmacistul Philipp Fuellenbaum, următorul primar fiind, după mutarea farmacistului la Cernăuţi, avocatul Isidor Katz, sub conducerea lui ajungând Storojineţul să fie recunoscut drept oraş, în 1898, cu prilejul sărbătoririi jubileului de 50 de ani de domnie al împăratului Francisc Josif.

1896: O listă de subscripţie din 16 februarie 1896, în favoarea Societăţii „Şcoala Română”, cuprinde următoarele nume de locuitori ai Storojineţului: medic David SEINFELD, avocat Isidor KATZ, notar Titus de CUPARENCO, consilier c.r. Nicolai BALMOŞ, spiţer FULLENBAUM, Ioachim IEREMICIUC, inspector Ottokar SIKORA, Minodor BENDEVSCHI, Ieronim MALCINSCHI şi Ion ANDRUHOVICI[8].

1903: În urma alegerii consiliului comunal Storojineţ, în 8 şi 9 august 1903, de către 8 electori români, 2 nemţi şi 20 evrei, în Corpul I au fost aleşi deputaţi: Josel, Cherşcu şi Bercu MAURUBER şi cumnatul lor, Zelig LEISING; în Corpul II: Iţcu, Moşcu şi Chaim WELT, plus socrul lui Iţcu, Zelig SISCHER. Alţi deputaţi comunali: Cherşcu Leiba HERT şi ginerii lui, Haim SOMMER şi Eisig HERMANN, farmacistul FILLENBAUM, Motio VEICH, Jankel DRIMMER, Leiba ZAPPLER, Volf LOEBEL, Herşcu Leiba HERMAN, Ancel Herşcu SOLL, Moşco LINCER, Aron STORPER şi Moşcu PREMINGER, toţi votaţi şi de parohii FILIEWICZ şi Hieronim MALCINSCHI, dar şi de primarul CUCERA. Secretar comunal era TURK[9].

1904: Un important rol în asigurarea unei prosperităţi sociale armonioase în părţile Storojineţului au avut-o, în deceniile de la cumpăna veacurilor trecute boierii cavaleri de la Prisăcăreni, fraţii Grigorcea, Modest şi George, cei care, printre alte fapte pline de nobleţe, vor pune la dispoziţie, după anul 1904, burse integrale copiilor de ţărani bucovineni dispuşi să urmeze cursurile liceului agricol din Rădăuţi. Unul dintre cei doi fraţi, Modest cavaler de Grigorcea, a înfiinţat, în 1 ianuarie 1893, cea de-a doua, după cea din Gura Humorului, „însoţire districtuală de economie şi credit” din Bucovina, la Storojineţ, instituţie bancară de tip Raiffeisen anterioară cu mai bine de doi ani celei din Cernăuţi, înfiinţată tot de Modest cavaler de Grigorcea, în 4/15 iunie 1895. În 1 martie 1894, când s-a citit raportul primului an de activitate, „însoţirea a sporit atât de iute încât printr’însa s-au trecut, în acest an, peste un milion de florini şi că acum împărtăşeşte părtaşilor săi un câştig de 8 la sută. Pe lângă aceasta, tot prin stăruinţa d-lui Grigorcea, însoţirea a dat din câştigul său 200 fl. Pentru Societatea Doamnelor Române. De am avea şi pe alocurea însoţiri de aceste şi bărbaţi cu inimă pentru popor ca boierul Grigorcea, omul nevoeş mai lesne şi-ar putea prinde nevoile şi nu ne-ar mânca omida cămătarilor, cum ne-a mâncat şi cum ne mai mănâncă”[10].

1906: „Introduceri noi de comunicaţie. Ministeriul c. r. de comerţ a încuviinţat construirea unei reţele telefonice în Suceava, care, peste scurt timp, va fi legată cu reţelele din Storojineţ şi Cernăuţi, precum şi cu reţelele din Lemberg şi Viena. Avântul ce l-a luat, în timpul din urmă, mijlocul acesta de comunicaţiune, până acuma atât de neglijat, este în mare parte meritul şefului suprem al poştelor din Bucovina, al consilierului aulic Posch. Şi de astă dată a documentat acest şef că promovarea intereselor comune constituie una din grijile sale principale. De la sosirea sa în ţara noastră, numărul oficiilor poştale, care se activează prin comunele mai mici, sunt aşijderea creaţiunea sa. Dar nu numai pentru sporirea oficiilor grijeşte acest şef, după putinţă, căci pretinde de la aceştia şi cunoaşterea limbii poporului. Se înţelege că acest lucru e greu de săvârşit, deoarece e plină Bucovina de funcţionari poştali străini, care nu cunosc de loc limba poporului. Spre a elimina aceste neajunsuri, a primit dl Posch 14 băeţi români în calitate de impiegaţi poştali; ar fi de dorit dacă şi alţi şefi ar urma acestui exemplu”[11].

1907: Iar Iancu Flondor, cel care spulberase un alt mit muntenesc, orchestrând înfrângerea şi ieşirea din politică a deputatului George Popovici – cel care şi-a semnat opera poetică cu calamburul T. Robeanu (Te robea, nu? – îşi întreba George Popovici o fostă iubită, când publica primul poem, pe care i-l dedicase cândva), împingându-l, practic, la sinucidere, îi pregătea un destin asemănător şi contelui Francisc de Bellegarde, pe care îl mai sabotase o dată, când, ca să nu piardă pădurea „Laura”, de la Vicov, dobândită în mod fraudulos, „Iancu Flondor zădărnicise legea ce o pre­gătise contele, în înţelegere cu stăpânirea pentru scăparea pădurilor şi păşunilor de servitute”[12]. Flondor, care ieşea rar, dar însoţit de „muzicanți, călăreți și steaguri” [13], din conacul de lângă Storojineţ, conac înconjurat de slujitori, care s-au stabilit în preajma care, mai târziu, avea să se numească Flondoreni, folosindu-se, ca de atâtea alte ori, „și de o înțelegere cu liderul partidului evreilor din Bucovina, Dr. Straucher” [14], supărat fiind pe faptul că muntenii „s-au hotărât să treacă şi ei peste voinţa partidului şi a căpitanului Iancu Flondor” [15], „trădat şi vândut pe contele Bellegarde ca luda pe Hristos” [16], impunând candidatura lui Stefanelli, care, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la fiecare adunare electorală în parte, organizate la Frasin, Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Câmpulung, Fundu Moldovei, Pojorâta etc. „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”, deşi, peste tot, câte „o ceată mică de Bellegardişti, seduşi prin nişte agitaţiuni condamnabile, au încercat să conturbe adunarea”[17].

1907: „Mai că nici un district din Bucovina nu e aşa de aglomerat de deputaţi ca districtul Storojineţului. Toţi jonglerii şi naufragiaţii politici îşi iau refugiul în districtul nostru şi-şi dezvoltă aici programele lor, programe care-s unul mai pocit decât celălalt. Candidaţii pentru districtul nostru răsar ca ciupercile, dară nici una dintre aceste candidaturi nu poate fi privită de serioasă. Mare haz între alegători a stârnit candidatura viceprimarului din loc, Ieronim Malcinschi. / Nu ne putem explica motivele care l-au silit pe Malcinschi să candideze şi el. Malcinschi a anunţat – cui, nu ştim –  candidatura sa încă în carnaval şi de aceea ţinem candidatura sa drept şagă de carnaval. Mai circulă prin oraş şi district şi versiunea că Malcinschi voieşte, prin candidatura sa, să fie contra-candidatul vestitului Onciul şi să-i îngreueze, prin aceasta, lupta sa electorală. / Doctorul Onciul a meritat pe deplin să fie combătut la alegerea din districtul Storojineţului, că el s-a arătat foarte nemulţămit mai ales faţă de oraşul nostru. Suntem în poziţie să comunicăm şi publicului cititor modul puţin cavaleresc al doctorului Aurel Onciul cum răsplăteşte el binefacerile. Oraşul Storojineţ, voind a introduce apeductul şi canalizarea în oraş, s-a adresat, la timpul său, cu o petiţie la Dieta Țării, ca să i se acorde un mic ajutor pecuniar. Toţi deputaţii dietali au fost pentru acordarea ajutorului, numai Aurel Onciul, deputatul ales de districtul nostru, a combătut din răsputeri pe colegii săi din dietă şi urmarea a fost că Storojineţul n-a căpătat ajutorul dorit. Să-i fie ruşine lui Onciul, mai ales faţă de contra-candidatul său de odinioară, Nicolai Wassilko, care, măcar că a picat la alegerea din districtul nostru, totuşi a pledat pentru un ajutor bănesc de cel puţin 10.000 coroane pentru oraşul Storojineţ. Ne miră mult cum de cutează Onciul să-şi arate fața prin oraşul nostru şi să nomineze chiar candidaţi pentru acest district. Nu încape nici o îndoială că Onciul merită să fie aspru pedepsit pentru ingratitudinea sa, nu putem însă concede nicicând ca Malcinschi să fie contrariul lui. N-am avea nimic în contra candidaturii lui Malcinschi, dacă n-am participa şi noi la lupta electorală şi n-am pune şi noi candidatul nostru în districtul Storojineţului. Coloritul politic al lui Malcinschi nu ne este deplin cunoscut, ori că-i Onciulean, ori că-i român naţional. Candidaţii ce candidează incognito nu sunt pe placul nostru şi nici nu putem să-i sprijinim. Îl sfătuim deci pe domnul Malcinschi să nu ne bage beţe în roate şi să nu se facă ridicol în faţa lumii. Cu Onciul vom fi noi gata şi n-am dori să avem a ne lupta cu doi contrari. Malcinschi n-are nici pic de auspicii în districtul nostru. Care sunt aderenţii săi, ovreimea din oraş şi acei plugari din jurul oraşului, cărora le e Malcinschi epitrop? Aşteptăm, cu certitudine, că Malcinschi va repăşi de la candidatura sa. / Alt candidat a căruia reuşită e şi mai problematică decât a lui Malcinschi e Chisanovici. Chisanovici se înşeală grozav, dacă crede că tocmai noi, ăştia din Storojineţ, vom alege un deputat care fu lepădat de alte districte. N-am rămas noi numai la atâta, să ne mulţămim cu un naufragiat politic. Avem noi, mila Domnului, candidatul nostru, care simţeşte româneşte şi care va apăra şi promova interesele naţiunii noastre, şi nu ne trebuie candidaţi de pănura lui Chisanovici. Să nu creadă însă lumea că noi numai de aceea-1 combatem pe Chisanovici, pentru că el e învăţător. Nu şi iarăşi nu. Noi îl combatem pentru pasul său greşit, adică pentru aceea că s-a aliat clicei Onciul-Lupu şi a discreditat încrederea ce au avut-o învăţătorii în el. Onciul şi Lupu nu-l vor putea ajuta, va trage la alegere o trântă formidabilă, de nu se va putea arăta în faţa lumii. Districtul Gura-Humora şi Solca l-a tratat după cum i s-a cuvenit, la noi o s-o păţească asemenea. Îl sfătuim şi pe acest cuconaş ca să-şi pună pofta-n cui, să şeadă binişor locului şi să ne dea bună pace. Agenţii democraţilor nu pot reuşi nimic prin districtul nostru. Toţi alegătorii sunt pe partea candidatului nominat de „Apărarea Naţională”, dl consilier Isopescul-Grecul. Dorim să-l vedem pe acest candidat cât mai curând în jurul nostru şi să-i ascultăm dezvoltarea programului său”[18].

1908: „Conferinţa învăţătorească districtuală din Sorojineţ. La 1 Iunie al anului jubilar 1908 se adunase educatorii poporului din ţinutul Storojineţului ca, în unire intimă, să ţie sfat asupra chestiilor de şcoală şi de stare. Dară în următoarele să ne întoarcem privirile noastre nu asupra obiectelor fixate de pertractare al acestei conferinţe de două zile, ci asupra omagiilor aduse din partea învăţătorimii patriotice prea iubitului nostru împărat, pe care creionul într-adevăr nu le poate zugrăvi. / În ziua primă, frumos decorata sală de consiliu era deja, la 8 ore dimineaţă, plină de participanţi, aşa că punctualitatea aceasta documentată făcu o impresie plină de satisfacţie asupra înfăţişatului conducător al consiliului şcolar ţinutal, Dr. Korn, cât şi asupra inspectorului şcolar districtual, Ion Nuţu. Un sunet metalic, pricinuit din partea inspectorului şcolar numit, care prezida conferinţa, aduse deodată în odaia de pertractare o tăcere sfântă. Declarând prezidentul conferinţei numite sfatul învăţătoresc deschis, salută în mod cordial pe toţi cei de faţă şi arată apoi, într-o oraţiune de o oră, însemnătatea anului jubiliar 1908. El scoase în relief caracterul şi însuşiile personale ale prea adoratului nostru monarh, atinse timpul său de domnie plin de fapte măreţe, determină activitatea sa rodnică desvoltată în favorul şcoalei şi învăţătorilor şi sfârşi cu dorinţa ardendă: „Maiestatea Sa apostolică, prea graţiosul nostru împărat, Francisc Iosif I, şi prea înalta casă împărătească să trăiească mulţi, mulţi ani!“. Conducătorul sfătuirii nici nu fini bine şi strigătele asurzitoare de „Să trăiască!“ resunau din toate părţile, iară în urma acestora se întonă imnul poporal austriac, cu mare însufleţire, în limba română şi germană. / După aceea, îl salută conducătorul conferinţei, Ion Nuţu, pe prezidentul consiliului şcolar discrictual şi-l rugă, totodată, să binevoiască a înainta serbarea omagială de loialitate chiar până la treptele prea înaltului tron şi să binevoiască a le recomanda concluziile luate de către conferinţă forurilor competente, spre realizare. Într-un răspuns aplaudat, mulţămi el pentru salutul cordial, persecutat de strigăte de „Bravo!“ şi declară că el va stărui din resputeri să corespundă dorinţei aduse înaintea sa. Apoi primi, pe calea de urgenţă, cuvîntul învăţătorul Dimitrie Rusceac, care aşternuse conferinţei următoarele: Cu privire la expunerile prea nimerite ale domnului inspector şcolar ţinutal, cerusem cuvîntul, ca să propun următorele. Acu se împlinesc 60 de ani de când prea luminatul nostru împărat se suise pe tronul monarhiei austro-ungare. Peste tot locul, vra să zică şi în comuna cea mai depărtată a iubitei noastre patrii, se zoresc supuşii credincioşi ca să-i aducă omagiile lor prea iubitului şi încărunţitului monarh, care de 60 de ani domneşte, spre binele şi norocul popoarelor sale. Şi noi, învăţătorii din districtul Storojineţului, vroim a lua partea la generala serbare jubiliară, ca să dăm expresie şi prin aceasta simţurilor noastre excelente de „credinţă“ , „dragoste“ şi „mulţumită“, care ne însufleţesc pentru prea bunul nostru împărat. Şi noi vroim să sărbătorim jubileul de 60 de ani de domnie al împăratului nostru, pe care noi, învăţătorii, întotdeauna îl adorăm ca protector şi sprijinitor al şcoalelor poporale şi al învăţătorilor. Ca să-l sărbătorim corespunzător pe prea iubitul nostru împărat, care în realitate e ceea ce prezice o inscripţie de pe tabla de pompă, aşezată deasupra intrării în camera de tron din palatul imperial, în următoarele cuvinte „Der habsburgslothringische Schatz“, propun aranjarea unei festivităţi jubiliare cu programul următor: Participarea la un tedeum festiv, care să se celebreze la 2 Iunie în toate casele dumnezeeşti din Storojineţ şi 2: ţinerea unei şedinţe festive alăturate în sala de conferinţă. / Propunerea aceasta se primi unanim, fără dezbateri, sub strigăte vii de „Bravo!“ . / Apoi se anunţă la cuvânt învăţătorul Emis Kostoris, care se îndreptase către conferinţă cu rugămintea ca aceasta să eternizeze anul jubiliar 1908 prin un act de binefacere, în folosul „copilului“. El propune învăţătorimii din districtul amintit ca să intre corporativ, ca membru fondator, cu suma de 500 coroane în societatea înfiinţată în Storojineţ, care are de scop întemeierea unui „azil pentru copii“. După ce se primeşte şi propunerea aceasta unanim, trece conducătorul conferinţei la rezolvarea ordinii de zi al acestei sfătuiri învăţătoreşti. / A doua zi, dimineaţă, adică în 2 Iunie, se strânse învăţătorimea ambelor grupe, adică grupa româno-germană şi ruteană, în sala festivă, frumos împodobită, unde droaia de flori ce încunjura icoana împăratului împrăştia un miros plăcut. Şi din partea regimului veni căpitanul (prefectul, adică – n. n.), Dr. Robert Korn şi comisarul districtual, Dr. Karl Trusa. Îmbrăcaţi în straie sărbătoreşti, merse învăţătorimea întreagă a districtului numit, fiind însosiţi de personalităţile amintite, în corpore, de-a rândul, în toate casele dumnezeieşti, unde înălţară rugi fierbinţi întru sănătatea prea luminatului nostru împărat. Apoi veniră la un loc toţi învăţătorii, cu ambii inspectori, Nuţu şi Rongusz, venerabila preoţime din oraşul Storojineţ, cât şi reprezentanţii regimului, în sala festivă. / Inspectorul şcolar ţinutal deschise şedinţă festivă şi acordă cuvântul oratorilor George de Popescul, Ioan Koszka şi Karl Laufersweiler, care, în cuvântările lor festive, ţinute în limbile ţării şi viu aplaudate, se ocupară cu faptele împăratului nostru. După fiecare oraţiune, se cânta, în limba respectivă, imnul poporal austriac. După aceea, citi conducătorul şedinţei o telegramă de omagiu, propusă de învăţătorul Rusceac, care avu următorul cuprins: „Membrii conferinţei învăţătoreşti districtuale, ce se ţine în Storojineţ, adunaţi azi la o şedinţă festivă, aduc, cu ocazia jubileului de 60 de ani de domnie al Maiestăţii Voastre cesaro-regeşti şi apostolice, în supunere nemărginită simţurile de dragoste copilărească şi de fidelitate neschimbată”. / În urma depeşei aceasteia, care fu imediat expediată către cabinetul Maiestăţii Sale împăratului, răsună imnul românesc „Cântecul jubiliar“ , care formă totodată şi finea festivităţii de dimineaţă. / Seara, aranjase învăţătorimea numită o serată festivă, împreunată cu dans, la care participase toată învăţătorimea, venerabila preoţime din oraşul Storojineţ, apoi căpitanul districtual, inspectorii şcolari districtuali şi multe alte personalităţi din loc. O adiere de eutuziazm se observă prin sala festiv decorată, iară semnul caracteristic al petrecerii era dispoziţiunea sărbătorească. Pretutindeni vedeau feţe vesele, care manifestau în destul aderenţa ce o posedeau pentru ziua Terpsichora”[19].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Storojineţ (Storozynetz), târg, situat pe ambele maluri ale râului Siret, ocupă o suprafaţă de 18,32 kmp şi are o popu­laţie de 5.674 de locuitori, dintre care aproape 3.000 români, ce sunt de religie ortodoxă. Restul sunt ruteni şi poloni, pripăşiţi acolo încă de la unirea Buco­vinei cu Galiţia, apoi mulţi evrei şi câţiva colonişti ger­mani, veniţi de dată mai recentă. Locuitorii ruteni sunt de confesiune greco-catolică şi numai polonii şi germanii romano-catolici, având câte o biserică aparte. Româniii au două bise­rici, şi anume una mare, în mijlocul târgului, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, şi alta mică, mai veche, care se află în partea vetrei fostului sat, având hra­mul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Storojineţul este sediul unul căpitan (prefect) şi al judecăto­riei ocolului Storojineţ, având, pe lângă obişnuitele oficii ad­ministrative districtuale, şi un inspectorat silvic, post de jan­darmi, oficiu metric, poştă şi telegraf. Ca instituţiuni culturale are o şcoală de băieţi şi una de fete, cu câte 6 clase (deci, cu câte 180 şcolari – n. n.), o şcoală filială, în partea satului vechi, şi o şcoală specială de împletit. În Storojineţ se întrunesc 5 căi de comunicaţie, din care una îşi are podul său peste Siret; tot aci e şi o staţiune a liniei locale ferate Hliboca-Berhomet. Storojineţul avea, între anii 1860 şi 1870, şi un stabiliment de băi foarte frecventat, mai ales pentru situaţiunea favo­rabilă climaterică, şi în urmă şi o fabrică de berce căutată. Actualmente industria mare se reduce la 2 fabrici de spirt, 2 de tăbăcărie, câteva mori de mă­cinat şi ferestraie de scânduri. Localitatea Storojineţ e rela­tiv foarte veche, căci o găsim pomenită într-un uric din anul 1448, prin care Roman Vodă dăruieşte satul cu acest nume unui oarecare Petre Tomin. Pe la 1176, satul Storojineţ era proprietatea mazilului Tudorachi Soroceanu. Până în anul 1847, Storojineţul, ca moşie, forma o proprietate din cele mai vaste şi frumoase, aparţinând boierului Niculai Flondor, care a lăsat-o apoi moş­tenire, pe jumătate, fiului său Gheorghe, după ce dăduse altă jumătate, şi anume partea din­spre Panca, fiicei sale, Eufrosina, măritată după marele boier patriot Gheorghe Hurmuzaki. Această din urmă parte a tre­cut, apoi, în posesiunea familiei evreieşti Ohrenstein, iar restul proprietăţii din jurul comunei (numită Munteni) a rămas în stăpânirea familiei Flondor, cu toate drepturile de patronat local. Deasupra Storojineţului, lângă drumul ce duce spre Cernuăuţi, se afla, până în anii 1866, o co­lonie numeroasă de ţigani, Criva, constituită din foşti robi boiereşti şi fugari, ce exer­citau meseria de lăutari şi lin­gurari. Decimaţi prin foametea şi holera de la 1866, ei au dis­părut aproape cu totul, făcând loc populaţiunei slave, venită în localitate din părţile Galiţiei. Posedă 2.342 hectare pământ ara­bil, 814 hectare fânaţuri, 23 hectare grădini, 308 hectare imaşuri, 2.096 hectare pădure. Se găsesc 338 cai, 449 vite cornute, 560 porci, 176 stupi. Storojineţ-Munteni, moşie cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 28,84 kmp; po­pulaţia: 231 locuitori, în majo­ritate ruteni şi izraeliţi, restul români şi poloni; religiile greco-orientală, mozaică, greco-catolică, romano-catolică. Storojineţ-Ohrenştein, moşie cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 16,77 kmp; po­pulaţia: 55 locuitori, în majori­tate izraeliţi”[20].

1909: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[21], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Frosina a lui Vasile CONDRIUC (17 ani în 1909), Vasile ISPAS (cântăreţ lăutăresc, 41 ani în 1909) şi Măriuţa a lui Mihalache BLED (19 ani în 1909) din Storojineţ.

1910, 13 noiembrie: „Cauzele depunerii mandatului pentru Camera Deputaților din Viena de către contele Bellegarde ar fi fost, conform „Revistei Politice”[22], faptul că s-ar fi „îngrețoșat de ticăloțiile multe ce le-a văzut în jurul său”, atunci când „la politicienii noștri a aflat neîncredere, pizmă și dușmănie”, manifestate prin trădări („ca Iuda pe Christos, numai să-i poată lua locul”) din partea consilierului de tribunal, Dr. Romul Reuț, ba chiar „însuși căpitanul partidului nostru românesc, dl Iancu Flondor, seamănă că s-a pus în fruntea gheșeftarilor, cărora, din diferite cauze, le dă sprijin, pângărindu-și numele său bun. De altfel, cum ne-am putea explica faptul că a binevoit să iasă și dumnealui, o dată, din curtea lui de la Storojineț, fără muzicanți, călăreți și steaguri, pentru a se scoborî în mijlocul muntenilor noștri, la Câmpulung, unde a vorbit plin de dușmănie neadevăruri împotriva contelui, a amenințat, ca totdeauna, că, dacă nu i se vor supune toți și nu-l vor alege pe consilierul Reuț deputat, va depune conducerea partidului?”. / Înlăturarea brutală a contelui Francisc de Bellegarde din viața politică românească a însemnat, deci, o imixtiune a lui Iancu Flondor în activitatea „comitetului național districtual, din care nu face parte. El a jucat, în adunarea aceasta, ca mulți alți nechemați, bunăoară judecătorul Zacharowski, rolul de agitator al consilierului Reuț și a smomit pe cei slabi de înger și fără de curaj să apuce pe o cale greșită”. / Datorită acestei rupturi, Flondor a avut de pierdut, pentru că, în fond, după alungarea istoricului George Popovici (T. Robeanu, ca poet) – tot în districtul electoral Vatra Dornei – Câmpulung, și tot de el provocată, pentru că „îi lua fața”, l-a determinat și pe Bellegarde să se vindece de românism. „Dacă contele Bellegarde nu este amic al poporului și nu a lucrat și jertfit destul pentru popor, arate-ne dl Iancu cav. de Flondor, șeful Partidului Național din Bucovina, ce a lucrat și jertfit el pentru nația sa!”[23]. Și cum nu existau „jertfiri” și din partea marelui boier bucovinean, concluzia s-a impus cu brutalitate: „Așa un domn nu merită să fie capul poporului român din Bucovina”. / Conform revistei sucevene a Dr. Matei Lupu, Iancu Flondor s-ar fi folosit, în acest complot împotriva notorietății contelui Bellegarde, și de o înțelegere cu liderul partidului evreilor din Bucovina, Dr. Straucher, care ar fi „dat poruncă la toți evreii alegători din districtul electoral Vatra Dornei – Câmpulung să glăsuiască, la alegere, pentru dl consilier Reuț”. / În timpul acesta, „într-un local de bere din Cernăuți, pe strada Cuciurul Mare, mi se pare că în casa dlui G. Vistec, câțiva bărbați, în frunte cu domnii Florea Lupu (cumnatul lui Aurel Onciul – n. n.) și Aurel Onciul (plus fratele lui, Titus – n. n.), și-au înjghebat societatea politică „Unirea” (penibilă lozincă pentru niște antiunioniști acerbi – n. n.), care avea de scop dezrobirea poporului țărănesc de sub robia politică a popilor și boierilor”[24], iar Iancu Flondor, fost „deputat în camera provincială, pe timpul nefastei ere Bourguinon”[25], „s-a înspăimântat… de societatea în care a intrat” și „s-a retras… de la conducerea partidului, ca să strice cuibul infectat, în care a fost tras mai mult cu de-a sila”[26].

1912: Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Din cei 92 patroni români, sunt 76 patroni în câte o parohie, 10 patroni în câte 2 parohii şi 6 patroni în câte 3 parohii. Aceştia din urmă sunt : Gheorghe baron Vasilco (Ceremuş), Constantin şi Ioan de Baloşescu (Storojineţ), Dimitrie cav. de Niculiţă-Popovici (Suceava), comuna Volcineţ, şi Centrala română. Cei mai numeroşi români se află în protopresbiteratul (aş putea zice judeţul) Storojineţului, citadela nobilimii noastre. Aci aflăm familii ca: Flondor, Goian, Grigorcea, Hurmuzachi, Stârcea, Vasilco etc., care au jucat şi joacă şi astăzi un rol preponderent în mişcarea noastră politică şi naţională. Cred însă că nu greşesc, dacă afirm că o bună parte dintre patronii români o formează mazilii şi răzeşii; aşa vedem la Ceremuş, Coţmani, Nistru şi, întru câtva, Storojineţ şi Siret”[27].   

1912: „Asociația învățătorilor și învățătoarelor din districtul Storojineț invită la serata literar, muzical, declamatorie, împreunată cu dans, care se va aranja sâmbătă, la 1 iunie stil nou 1912, în sala Primăriei din Storojineț. Intrarea: 3 coroane de persoană; pentru o persoană în familie: 2 coroane. Președinte de onoare: Dr. Constantin Isopescul de Grecul, deputat în dietă și parlament, profesor universitar etc. Pentru comitetul Asociației: D. Mitrofanovici, președinte; I. Gherman, secretar”[28].

1914: În octombrie 1914, „mahalaua din Storojineţ, în care locuiesc numai Români, a fost prădată şi în parte mistuită prin foc de Ruşi”[29]. Evreii din Storojineţ au avut de suferit şi în perioada primului război, dar şi în cea a următorului măcel planetar. După ocuparea nordului Bucovinei de către armatele sovietice, mulţi evrei din Storojineţ, fiind consideraţi exploatatori ai clasei muncitoare, au fost arestaţi şi deportaţi, în 13 iunie 1941, în Siberia.

1918: „În vara anului 1918 (eram inspector şcolar districtual în Storojineţ), spre surprinderea mea, am aflat că Iancu Flondor stă sub cea mai strictă supraveghere poliţienească. L-am vizitat şi i-am comunicat confidenţial situaţia în care se găseşte, lucru care l-a impresionat foarte neplăcut, întrerupând orice contact cu lumea din afară… / Pe la începutul lui octombrie, au sosit la Storojineţ dece­datul Sava Muntean şi Mitrofanovici, fiul directorului şcolar din Cupca, ambii ofiţeri în armata austriacă, comunicându-mi intenţia de a trece cu orice preţ la Iaşi. Nefiind posibilă o convorbire în Storojineţ ne-am dat întâlnire la directorul şcolar Mitrofanovici din Cupca. Aici le-am dat informaţiunile de care dispuneam şi am nominalizat persoanele de absolută încredere din Tereblecea şi Stăneşti pe Siret, pe unde trebuia aceşti doi să treacă frontiera fără incident, ceea ce s-a şi întâmplat. După vreo săptămână, am avut de furcă cu directorul şcolar Mitrofanovici, care cerea de la mine, cu toată insistenţa, informaţiuni despre fiul său; ajun­sesem într-o situaţie penibilă. / A venit vestea despre prăbuşire, frământările au început, pleava a început să-şi arete colţii. Iancu Flondor plecase la Cernăuţi, se încerca şi un jaf la moşia lui. Am făcut apel la intelectuali şi oameni mai de seamă, împreună cu judecătorul Gheorghe Jemna formând o gardă naţională, care a stăvilit întru câtva excesele. Am fost informat că s-a hotărât ridicarea românilor mai de seamă de către legionarii ucraineni. Trebuia să ne păzim. Ziua activam pentru susţinerea ordinii şi alte chestiuni impuse de împrejurări, noaptea făceam naveta între Storojineţ şi Cernăuţi, informând pe Iancu Flondor despre cele ce se petrec la Storojineţ. / Legionarii ucraineni, în număr de 7, pe care i-am întâlnit, într-o noapte, plecând spre Storojineţ, pe când eu plecam spre Cernăuţi, nu şi-au îndeplinit misiunea, pentru că se zvonise că trupele române se apropie. Acest zvon, care din timp a fost intenţionat răspândit, ne-a scăpat de multe neplăceri. / Între timp, se formase şi consiliul naţional al Unirii, al cărui membru am fost. / La Rădăuţi au început să sosească trupele române, am aşteptat cu înfrigurare sosirea lor şi la Storojineţ, atât din punctul de vedere al Unirii, cât şi al siguranţei, căci situaţia neclară în care ne găseam ne exasperase cu desăvârşire. / Într-o zi am fost chemat la telefon de către comandamentul armatei române din Rădăuţi, comunicându-mi-se că în Hliboca (Adâncata) se găseşte un tren, cu un detaşament, care intenţio­nează să plece spre Storojineţ, însă nu are informaţiuni despre situaţia de acolo. Am răspuns că detaşamentul poate pleca spre Storojineţ fără grijă. / Am fost pus în legătură cu detaşamentul din Hliboca, care mi-a cerut ca o delegaţie să vină până la Hliboca, care va avea însărcinarea să intre în fruntea detaşamentului. La Storojineţ, cerându-mi-se garanţii de siguranţă, am răspuns că n-am mij­loace de transport şi am cerut să se detaşeze maşina de la tren şi s-o expedieze la Storojineţ. Cu această maşină ne vom înapoia la Hliboca. A sosit maşina, însă nimeni, afară de mine, n-a plecat în întimpinare. Vestea despre sosirea armatei s-a răspândit. / În tren, am dat informaţiunile necesare şi garanţia personală că detaşamentul poate să intre în Storojineţ fără orice pericol. Pe la orele 9, noaptea, am sosit cu detaşamentul în Storojineţ, o noapte îngrozitor de întunecoasă. Am descins din tren şi detaşamentul, cu steagul tricolor în frunte, a parcurs străzile principale ale Storojineţului. Obloanele şi storurile erau lăsate în jos, nici o suflare de om pe stradă. Cu mare greutate am determinat pe proprietarul unui restaurant să deschidă prăvălia, spre a găzdui pe ofiţeri. Am înştiinţat pe vreo câţiva români despre sosirea acestui detaşament, însă, afară de dl Gheorghe Jemna, n-a sosit nimeni. După încartiruirea detaşamentului, ne-am despărţit”[30].

1918: Prin hotărârea cu nr. 3, din 12 Noembrie 1918, „Către poporul român”, semnată de Președintele Consiliului național, Dr. Iancu Flondor, și de secretarul Dr. Radu Sbiera, fiul lui I. G. Sbiera, autorul celei mai bune gramatici a limbii latine, dar un poet atât de mediocru, încât l-a dezamăgit chiar și pe temeinicul său prieten, Sextil Pușcariu, spune că bucovinenii au hotărât „să stăpânească singuri țara lor Bucovina”, se proclama starea de asediu „asupra ținutului Cernăuți, asupra tot nordului Bucovinei, de pa Prut, până la Nistru, precum și asupra districtelor Vijnița, Vășcăuți, Siret, Rădăuți și Storojineț. / Toți locuitorii sunt provocați să predea Comandamentelor de jandarmerie celor mai apropiate, până în decurs de 24 ore de la publicarea acestei hotărâri, toate armele și munițiile aflătoare la ei. / Contravențiuni față de acest ordin se vor pedepsi în modul cel mai aspru, conform legii marțiale”[31].

1919: 1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[32]: La judecătoria Storojineţ – Sbiera Ion, judecător de district cu rangul VIII; Lichtenfeld Emanoil, judecător de district cu rangul VIII; Jemna George, judecător la judecătoria Storojineţ, judecător de district cu rangul VIII; Eipert Peter, judecător la judecătoria Storojineţ, judecător de district cu rangul VIII; Förster Sigmund, consilier la judecătoria Storojineţ, consilier de tribunal cu rangul VII, era promovat la Judecătoria Cernăuţi;

1919: Comisiunea agrară de ocol Storojineţ: Preşedinte: Ion Sbiera, consilier de tribu­nal şi şef al ocolului judecătoresc Storojineţ. / Locţiitor: Gheorghe Jemna,  judecător dis­trictual, Storojineţ. / Reprezentant al Administraţiei: Isidor Manescu, consilier superior administrativ, Sto­rojineţ. / Locţiitor: Dr. Frederic Kuczynski, secretar administrativ, Storojineţ. / Reprezentant al Băncii regionale: Vasile Ungurean, avocat, Storojineţ. / Locţiitor: Ion Gherman, învăţător superior, Budeniţ. / Expert agricol; Orest Prelici, referent agricol, Storojineţ. / Locţiitor: Ilie Vasca,  agricultor, Pătrăuţii pe Siret. / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Isidor Janoş, proprietar mare, Panca. / Locţiitor: Gheorghe Medveţchi, proprietar mare, Bobeşti. / Inginer hotarnic: Adrian Onciul, inginer civil, Storojineţ. / Locţiitor: Max Weissel, inginer hotarnic de stat, Storojineţ. / Reprezentanţi ai ţăranilor: Andrei Carp, agricultor, Iordăneşti; Ion Ungurean, agricul­tor, Suceveni. / Locţiitori: Nicolai Tomiuc, agricultor, Sto­rojineţ; Procopie Lunguliac, agricultor, Ropcea[33].

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, cârciumarii cu faimă ai Bucovinei. La Storojineţ activau, cu succes, Moses Hausknecht şi Moses Gottlieb, dar şi marele proprietar din Prisăcăreni, Dr. Radu Grigorcea, care avea propriile lui crâşme, comisarul superior al gărzii financiare din Storojineţ Klemens Rudnicki, inginerul Adrian Onciul, administratorul de percepţie Berl Herbst, agronomul Teodor Kozma din Storojineţ şi primarul Pătrăuţilor pe Siret Ilie Stefuriac[34].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Flondor Iancu Dr., Storojineţ, (Storojineţ, Broscăuţii-Vechi); Goian Dimitrie cav. de, Storojineţ (Jadova)”[35].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Vasilca Hoinic la Storojineţ – şcoala de fete, Iustin Cârdeiu la Storojineţ”[36].

1922: „În aprilie 1922, Primăria oraşului Storojineş a contractat pe la consumatorii de lumină electrică ai acestui oraş un împrumut forţat în sumă de 150.000 lei pentru repararea maşinilor uzinei electrice şi s-a obligat în scris să restituie sumele împrumutate, în rate anuale, şi anume de 10 % la finele anului 1922 şi câte 30 % la finele anilor 1923, 1924 şi 1925”[37].

1931: „Viața sportivă. Se poate vorbi la noi, în Storojineț, de sport exact la fel ca şi de o viaţă culturală, care excelează prin… absență. Afară de câţiva „pioneri” ai sportului, care sunt paraţi pentru orice sacrificiu, pe care însă, din lipsă de mijloace, nu-l pot face, publicul care ar trebui să încurajeze inițiativele şi să-şi dea obolul cel puțin interesându-se de mişcarea sportivă, lipseşte. „Sport?… nu mă ocup cu astfel de fleacuri?”, cam asta e parola en vogue, la noi. / Sportul storojinețenilor constă cam în următoarele: vara, băi pe la Siret, excursii sentimentale prin luncile Siretului sau prin pădurile Crivei şi apoi tradiţionala primblare, de la redacţia noastră, până la grădina pub­lică, unde se mai întâmplă de fac câte o pauză, respirând splendidul aer, cu miresme plăcute, aduse de vreo adiere de vânt de pe la cojocăriile şi tăbăcăriile din vecinătate. Iarna, pe la patinaj, întâlneşti domnişoare ce …vânează partide strălucite şi doamne cărora li s-a urât cu monotonia vieţii conjugale. Sperăm însă că interesul pentru adevă­ratul sport, deocamdată trandafiriu, va în­verzi, va înflori şi va… creşte. Incontestabil că sportul cel mai practicat de la noi e fotbalul, care, după ce a trecut printr-o criză gravă, pare a se fi stabili­zat acuma. Patru cluburi sportive, neînscrise în nici o organizaţie oficială, au cadrele des­chise pentru amatori. În ordinea unui clasa­ment neoficial, ele sunt: „Iancu Flondor”, „Macabi”, „T. I. M. P.” şi „Hasmonea”, ultimul recent reapărut, pentru a-şi serba jubileul de… un sfert de veac de existentă. / O veche doleanţă a tuturor cluburilor este înscrierea în federaţie, astfel că acţiu­nea conducătorilor clubului campion (neofi­cial) de a se înscrie în federaţie va fi bi­nevenită tuturora. / Am vorbi şi de alte sporturi, dar, din lipsa lor, ne resemnăm și aşteptăm sur­prizele viitorului. Cluburilor sportive storojinețene, precum şi celor din provincie, care şi ele au de satisfăcut aceleaşi deziderate, le făgăduim tot sprijinul foii noastre. Mai rugăm pe ama­torii sportivi din centrele provinciale să ne trimită la redacţie corespondențe obiective, tratând chestiunile sportive de prin centrele lor”[38].

1941: În 4 iulie 1941, când unităţi ale armatei române au intrat în Storojineţ, 200 evrei au fost împuşcaţi în următoarele două zile, iar 4.000 evrei au fost înghesuiţi în două şcoli, timp în care casele lor au fost jefuite. Primarul oraşului, Petru Bruja, a demisionat, în semn de protest, iar în locul său a fost numit primar Dimitrie Rusu, care, împreună cu viceprimarul Ştefan Tomovici, a organizat un ghetou, care includea străzile Grădiniţei, Ieronim, Malcinschi şi Lumea Nouă.  În această lume vrăjmaşă, nebună, au manifestat atitudini omeneşti faţă de evrei Şerban Flondor, colonelul Bârzescu, comandat al Legiunii de jandarmi, şi Isidor Palade, secretarul primăriei din Storojineţ. Din păcate, umanitarismul lor nu a fost suficient, evreii fiind încolonaţi, zilnic, în ordine alfabetică, şi duşi, prin Iedineţ din ţinutul Hotinului spre lagărele din Transnistria, de unde puţini s-au mai întors.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[39], următorii învăţători şi învăţătoare: Popescu Victoria, comuna Storojineţ, Maidan, jud. Storojineţ, media 8,08”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 336

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 33, 1876 p. 68, 1907 p. 150

[3] Grigorozvitza, Em, Povestea unui târg moldovenesc, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 258-262

[4] Grigorozvitza, Em, Povestea unui târg moldovenesc, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, p. 265

[5] Grigorozvitza, Em, Povestea unui târg moldovenesc, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 268, 269

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 19, 15 octombrie 1888, p. 12

[8] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 20/1896, p. 3, 4

[9] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 65/1903, p. 2

[10] DEŞTEPTAREA, nr. 6 din 15/27 martie 1894, p. 46

[11] Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5

[12] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[13] Revista Politică, nr. 5, Anul VI, Suceava, în 13 noiembrie 1910, p. 3

[14] Ibidem, p. 2

[15] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[16] Revista Politică, Nr. 26, Anul VII, Suceava, în 23 aprilie 1911, p. 4

[17] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[18] Apărarea Națională, Nr. 24, Anul II, duminică 31 martie stil nou 1907, pp. 1, 2

[19] Apărarea Naţională, Nr. 39, Anul III, duminică 14 iunie stil nou 1907, p. 2

[20] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 205, 206

[21] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[22] Revista Politică, nr. 5, Anul VI, Suceava, în 13 noiembrie 1910, p. 1

[23] Ibidem, p. 2

[24] Ibidem, p. 2, final

[25] Ibidem, p. 4

[26] Ibidem, p. 5

[27] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[28] Gazeta Mazililor și Răzeșilor Bucovineni, Nr. 4, Anul II, 1 iunie 1912, p. 62

[29] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 146, 1 noiembrie 1914, p. 4

[30] Clain, Corneliu, Amintiri din anul 1918, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi 1938, pp. 86-89

[31] Monitorul Bucovinei, Apare după trebuinţă, Cernăuţi, în 19 noiembrie nou 1918

[32] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[37] Curierul Provincial Bucovinean, No. 3, Storojineţ, 8 noiembrie 1931, p. 4

[38] Curierul Provincial Bucovinean, No. 2, 1 noiembrie 1931, p. 3

[39] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552