Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Stulpicani

Oasteţii familiei şi muzeului Chiril Dranca din Stulpicani, în 1980

STULPICANI. Legenda spune că, pe Suha Mare, lângă Topliţa Rece, s-ar fi aflat, cândva, prisăcile domneşti şi că de la „ştilbicanii” lui Ştefan cel Mare, care se ocupau cu ştiubeiele cu miere ar veni numele satului Stulpicani. Legenda poate să conţină şi mult adevăr, dar Em. Grigorovitza susţine că „numele comunei provine de la cuvântul românesc stulpig – prăjină de care se agaţă fâşii de tei şi care serveşte a scociorî şi a speria păstrăvii; aceştia, fugind, sunt prinşi în sac (plasă)”. Dar protopărinţii stulpicănenilor (apicultori sau nu), de la care Ştefan cel Mare a cumpărat satul, plătind 160 zloţi tătăreşti, au fost Şandru Gardu, vărul lui, Şuşman, precum şi unchiul şi mătuşile lor, Ioan, Magda, Maria şi Neaga, ultimii patru fiind copiii lui Coste Mădzărescul.

1488: În 17 august 1488, Ştefan cel Mare a dăruit noii sale ctitorii, mănăstirea Voroneţ, „satul Ştilbicani de lângă Topliţa Rece, pe Suha Mare şi Suha Mare de la gură la obârşie, cu izvoarele ce cad în aceasta, cu poienile şi făneţele lor”. Moşia Stulpicanilor cuprindea întreaga vale a Suhăi, în 1488, şi fusese, până la vânzare, stăpânită de obştea unui sat liber, înrudită cu obştea Câmpulungului Moldovenesc, iar legăturile de sânge vor dura peste veacuri, dovadă că, în 11 iunie 1723, când Racoviţă Vodă întăreşte proprietatea mănăstirii Voroneţ, satul este numit „Ştulbucani din Câmpulung”. Mănăstirea Voroneţ lua zeciuiala „din păne, făneţe, stupi şi din tăt locul şi de la tăţi lăcuitorii care şed pe locul mănăstirii, fie ei câmpulungeni, deoarece au locuri cumpărate de la vecinii mănăstirii”.

1753: Primul emigrant transilvănean, care s-a stabilit la Stulpicani, a fost Ion Ungurean, plugar din Ilva Mare, care a venit, în 1753, împreună cu soţia şi doi băieţi, fiind urmat, în 1763, şi de fratele său, Matiaş, fost grănicer năsăudean, care a emigrat împreună cu soţia, cu doi băieţi şi o fată. În 1760, s-au stabilit la Stulpicani, împreună cu familiile (total: 16 oameni), patru fraţi ardeleni din Topliţa, Simion, Vasile, Grigore şi Gavril Creangă. În 1762, a venit, din Sângeorgiu, un alt grănicer năsăudean, Tudor Dumbravă, împreună cu soţia, doi băieţi şi o fată, iar în 1768 a venit, din Leşu Ilvei, grănicerul Vasile Ungurean, împreună cu soţia.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la „Ştulbicanii… 82 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 1 panţir, 4 femei sărace şi 74 birnici, aceştia fiind: Ion FLOCIA, Ursul FLOCIA, Nichita FLOCIA, Toadir DUMBRAVĂ, Toadir FLOCIA, Grigore FLOCIA, Gavril MĂGAN, Ion BĂLĂU, Ilie MĂGAN, Georgiţă ROGINĂ, Toadir PAŞCAN, Vasile ŢIGĂNESCU, Simion ŢIGĂNESCU, Petrea ROGINĂ, Petrea POPESCU, vornicel, Toma DOBRIAN, Mihalachi GEMĂNAR, Ion CATRINAR, Iacob, rus, Toader CATRINAR, Vasile ZANCUL, Nicolai POPESCUL, Georgii PLĂMĂDIALĂ, Ion ŢIGĂNESCU, Lupul PLĂMĂDIALĂ, Vasile HÂNTUL, Ion HÂNTUL, Pintelei CÂRNIALĂ, Vasile CÂRNIALĂ, Ifrim CÂRNIALĂ, Ion PLĂMĂDIALĂ, Chiruţă COBUZ, Ion PATROLE, Constandin, baci, Sandul, baci, Vasile STURZA, Chirilă ZANCUL, Ion sin Chirilă ZANCUL, Simion ZANCUL, Ion, săcuiul, Toadir GEMĂNAR, Georgii sin lui (fiul lui Toadir Gemănar), Pavel, rus, Toadir sin lui, Nicolai, rus, Ştefan TRAISTĂ, Ion sin lui Vasile, rus, panţir, Andrei, rus, Onul, ungurian, Maftei, ungurian, Ion, rus, Grigori, rus, Simion, rus, David VERDIŞ, Gavril MUSCĂ, Georgii MUSCĂ, Toadir MUSCĂ, Vasile MARCU, Gavril LUCAN, Nistor LUCAN, Georgii LUCAN, Ioana LUCĂNIŢA cu Andrieş holtei, Vasile sin Ioanei LUCĂNIŢII, Toadir VERDIŞ, Dumitru VERDIŞ, Gavril sin Dumitru VERDIŞ, Ion CABA, Agapi MOROŞAN, Toadir MĂGAN, Constandin zet Crăciun FARAON, Dumitru FARAON, Ion CRĂCEA, Petrea CATRINAR ot Capu Codrului, Ion COBUZ ot Cacica. / Rufeturile erau: popa Miron CIOFU, popa Vasile, diaconul Toadir, Vasile, rus, panţir, săracele Ioana CÂRNILOAIA, Maria, băciţă, Tiniţa COBUZOAE, şi Maria a lui ANDRIEŞ, crav.

1774: Conform Corografiei lui Werenka, alcătuită în baza evidenţelor germane, Stulpicanii aveau, în 1 octombrie 1774, 71 de familii, iar în 1784 – 92.

1775: Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra. Adică un preţ dublu faţă de cel de pe piaţa câmpulungeană. După ocuparea nordului Moldovei de armatele austriece, pe vechea moşie a Stulpicanilor se aşează, încetul cu încetul, familii de nemţi şi de ucraineni, întemeind, practic, noi sate, pe vetrele unor străvechi cătune, dar de doar două-trei case.

1775: „Pe 13 septembrie, comisarii de frontieră s-au întâlnit la Baia (în Moldova). Demarcația în curs de desfășurare avea, acum, un curs atât de favorabil, încât întreaga frontieră sudică și, de asemenea, granița de est, până la Cernăuţi, putea fi corectată până la începutul lunii noiembrie. Austria şi-a fost adjudecat, în sud, Candreni (de lângă Dorna-Watra) și Stulpicani (de lângă Câmpulung), precum și întinderi considerabile de pământ, între râurile Siret și Suceava. Dar acum astfel de dispute au izbucnit între comisari, motiv pentru care nu numai că demarcația ulterioară a stagnat, dar Tahir Aga a declarat că o parte din frontierele deja corectate (de exemplu, între râurile Siret și Suceava) sunt îndoielnice. Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă. Dar nici acum comisarul turc nu voia să audă nimic despre Prevorodok sau de hotarul de la Rohatin; el a insistat ca această întindere, de la Cernauca, de-a lungul pârâului Onut, până la confluența sa cu Nistrul, graniţa să fie trasată de pârâul Onut. În aceste condiții, numai acordul autorităţii vieneze putea duce la finalizarea activității de demarcație[2]. În consecință, în „Convenția explicată ”, din 12 mai 1776, Austria a renunțat la dorința unei părți din zona fortăreței Hotin, în timp ce Turcia recunoaște aceste afirmații , pentru a înlocui nu numai că a renunțat la teritoriile satelor dintre pâraiele Hukău și Răchitna, cedate Turciei de către Austria, ci și că, deși cu reticență, conform primului articol, Turcia a fost obligată să restituie zona dintre Onut și pârâul Rohatin, în schimbul acestor sate, dacă locuitorii din Hotin au persistat în revoltele lor[3]. Granița din sud-est a fost reglementată doar printr-un contract, semnat la Palamutka, la 2 iulie 1776, în conformitate cu dorințele Turciei, cu graniţa reglementată în așa fel încât enclava dintre Siret şi Suceava a revenit Principatului Moldovei”[4].

1823: Biserica Arătării lui Cristos din Stulpicani a fost construită în 1823, ctitorii ei fiind Vasile FLOCEA şi Teodor a POPII. În 1843, biserica avea 1.417 enoriaşi în Stulpicani, Negrileasa, Doroteea şi Plutoniţa, paroh fiind Elisei ANDRIEVICI. În 1876, biserica avea doar 980 enoriaşi, dar numai în Stulpicani, unde exista şi un serviciu poştal pentru toată valea Suhăi, paroh fiind Ioan ZURKAN (Ţurcan). În 1907, paroh era Emilian DAN, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1903, iar cantor, din 1906, Gavriil HUTU, născut în 1879.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşti cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[5].

1865: În necrologul teologului Vasile Ianovici, publicat în Albina, Simion Florea Marian (Ilișești, în 3/15 octombrie 1866) subliniază „feeriile trecute”, deci vacanța din vara anului 1865, când universitarul Ianovici „a călătorit prin munți, așezându-se la nepotul său, parohul din Stulpicani D. Zurcan, unde petrecea și în sudiu, făcea excursiuni de aici pe la amici și cunoscuți”[6].

1875: În 19 februarie 1875, s-a născut, la Stulpicani, viitorul publicist şi scriitor bucovinean Nectarie Cotlarciuc.

1879: Din 1879, funcţiona la Stulpicani o şcoală cu 4 clase[7].

1886: La conferința pastorală din protopresviteria Homorului în Bucovina, din 20 noiembrie / 2 decembrie 1886, „părintele Petru Boca, parohul din Stulpicani” a prezentat 5 „elaborate teologice”, cu tot atâtea teme[8].

1886: În 1886, temuta bandă a lui Simion Big din Negrileasa, în care, alături de câţiva berchişeşteni (Costan Flocea, Grigori Coca, Georgi Ţimpău, Ioniţă Coca, Ieremie şi Vasile a Antonesei), făceau parte Dumitru a Popi din Stulpicani şi negrilenii Gavril şi Simeon Scheuleac, a călcat, prădat şi ucis pe evreul Gottlieb din Stejăroaia şi pe huţanul Ivan Droniuc din Benia, dar tâlharii au fost prinşi de procurorul sucevean George Isăceanu, după ce puşca evreului Gottlieb a fost găsită la Simion Big. Procesul s-a ţinut cu mare vâlvă la Suceava, tâlharii fiind apăraţi de socrul primarului Franz cavaler Des Loges, Samuil Isopescu, şi de avocaţii evrei Finkler şi Robinson. Verdictul s-a dat în 21 mai 1887, când Simion Big a fost condamnat la 20 ani închisoare, iar cetaşii lui, cu excepţia fraţilor Scheuleac, care au fost achitaţi, au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea între 6 şi 15 ani.

1888: „Duminică, 4 Noemvre 1888, stil nou, se va aranja în localităţile şcoalei poporale din Stulpicani o serată cu dans. Preţul de intrare pentru o persoană 1 florin, pentru o familie 1 florin 50 creiţari. Venitul curat este menit pentru şcolerii seraci din Stulpicani. Oferte benevole sunt a se trimite comitetului, care constă din următorii Domni: Petru Boca, paroch ortodox-oriental, Ignat Şmidt, învăţător, şi Wihelm Mallek, c.r. administrator poştal”[9]. Dar dincolo de astfel de întâmplări nefericite exista viaţa reală, din ce în ce mai prosperă la Stulpicani şi mai marcată de petreceri mondene, după modelul austriac.

1891: O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Petru BOCA, paroch din Stulpicani”, conţine următoarele nume de localnici: fata parohului, Maria BOCA, Nicolaiu COZAN, Alexiu FLOCEA, Ion (alui) Vasile FLOCEA, Simion (alui) Iacob MOROŞAN, Mihaiu (alui) Gavril FLOCEA, Niculaiu (alui) Ion HUTU, Vasile (alui) Petru MOROŞAN, Vasile (alui) Petru FLOCEA, Ion (alui) Grigori FLOCEA, Ana (alui) Georgi POPESCU, Acsenia (alui) Ilie POPĂ, Ion ARAMĂ, Alexiu BĂCILĂ, cantorul bisericesc Teodor COTLARCIUC (părintele viitorului Mitropolit al Bucovinei, Nectarie COTLARCIUC), Ion BUZILĂ, Gavril (alui) Simion DUMBRAVĂ, Ion RUSU, Grigori (alui) Iordachi POPĂ, Teodor (alui) Ion FLOCEA, Nistor (alui) Petru MOROŞAN, Maria (alui) Emanuil BALOŞ, Ioana (alui) Niculai BILAVSCHI, Ilie POPA, Ion (alui) Georgi FLOCEA, Georgi (alui) Ion DIACONU, Vasile (alui) Dumitru CATRINARIU, Ileana (alui) Ion HUTU, Nistor FORMINTE, Simion SILEA, Simion ŞOMITCA, Georgi OSTANSCHI, Ioana (alui) Vasile ZAMCU, Paraschiva (alui) Vasile MOROŞANU, Maria (alui) Georgi POPA, Eudochia (alui) Pintileiu COZAN, Petru SILEA, Teodor (alui) Ion HUTU, Simion CATRINARIU, Catrina (alui) Ion ARAMĂ şi Maria alui Gheorghi BUZILĂ[10].

1892: Preot în Stulpicani și informator al lui Simion Florea Marian pentru studiul „Înmormântarea la români” era Vasile Turtureanu[11], iar pentru „Insectele în limba, credințele și obiceiurile Românilor”[12], informatorul lui Marian a fost „Nico Cotlarciuc, studinte gimnazial” și viitor Mitropolit al Bucovinei.

1898: „Fondul religios are în jur de 25.000 de hectare pe valea Suha, în mare parte păduri, iar producția materială se presupune a fi în jur de 70.000 de metri cubi. De la Drumul împărătesc, din Frasin, un drum lung de aproximativ 18 kilometri duce, prin Stulpicani, către Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suha; în legătură cu acest drum, a fost înființată o linie pentru transport cu aburi, în vagonete; ea trebuie extinsă în valea principală. / Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă. / Costurile de livrare din valea Suha au fost estimate la 1.200.000 coroane și au fost următoarele: / a). Aproximativ 32.000 pentru construirea de drumuri și rutier; / b). Construirea depozitelor, circa 16.000-20.000 coroane; / c) cale forestieră 8.000 coroane”[13].

1903: Banca populară raiffeisiană s-a înfiinţat în 1 februarie 1903, sub direcţiunea lui Georgiu Pojoga, cu Ion Tonigariu preşedinte şi cu Emilian Iliuţ casier.

1907: În vreme ce Francisc Belegarde şedea liniştit la Viena, „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”[14]. Dar „pe când se făcea atâta tărăboi straşnic şi foarte scump pentru candidaţii puşi de cărturari, muntenii mergeau, pe jos sau în căruţele lor sprintene, din sat în sat şi stăteau de vorbă gospodăreşte cu ai lor” [15], şi astfel, deşi „n-a candidat, ci a fost rugat să primească candidatura”[16], tocmai acel „curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde” a câştigat mandatul şi, „în ziua de alegere, a fost chemat telegrafic de munteni, să vină la Câmpulung, în mijlocul lor. De la gară şi până la locuinţa sa, a fost purtat numai pe braţe şi cuvintele ce le-a rostit alegătorilor români nu le vor uita muntenii nicicând. Contele nu a făcut ca ceilalţi deputaţi, să părăsească ţinutul şi să nu-şi mai arate faţa, ci el s-a aşezat în Câmpulung”[17]. / Contele Bellegarde beneficia de o anti-campanie electorală acerbă. Chiar şi T. V. Stefanelli, care se va lustrui, peste trei ani, cu numele lui Bellegarde, aşa cum s-a lustruit cu numele lui Eminescu, a plecat, vineri, 15 martie 1907, ora 7, din Cernăuţi, „spre a se prezenta alegătorilor săi din districtul Câmpulungului. La gara din Cernăuţi s-au fost adunat, spre întimpinarea scumpului oaspe, peste 50 de membri ai Partidului Naţional, în frunte cu preşedintele partidului, dl prof. Dr. Saghin, apoi vicepreşedintele, dl prof. Grigori Halip, dl consilier O. Ţurcan, dl prof. Dr. Ghiorghiu, dl consilier Emilian Isopescu, dl adjunct Dori Popovici, apoi un număr mare de membrii ai Societăţii „Junimea”, în frunte cu preşedintele, dl Vihovici”. La Frasin[18], la Stulpicani[19], unde „adunarea hotărăşte cu unanimitate de voturi să-l provoace pe contele Bellegarde, care e străin de lege şi de neam, ca să-şi retragă candidatura”, T. V. Stefanelli, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la Bucşoaia, mai ales după ce „dl exarh Ioan Procopovici, care a desfăşurat poporenilor daunele cele mari şi ruşinea nemaipomenită pentru întreg neamul românesc, dacă ar fi ales în parlament, din partea românilor câmpulungeni, un bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde”, a rostit, desigur, numai „cuvinte pline de dragoste faţă de poporul românesc”. La fel, şi la Vama[20], dar mai ales la Câmpulung, unde Stefanelli a fost întâmpinat „de o delegaţiune numeroasă a inteligenţei române şi străine, precum şi de mulţi poporeni”, „la consfătuirea care a aflat loc, apoi, sub prezidiul primarului Eudoxie Prodanciuc, şi la care au luat parte peste 80 de persoane de încredere, s-a hotărât ca îndeosebi membrii inteligenţei române să explice poporenilor cât de mari daune ar urma pentru întregul neam românesc, dacă şi-ar lăsa răpit mandatul din Câmpulung de un străin”. La Pojorâta şi Sadova[21], la propunerea amintitului exarh, „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”. / Bucovina a fost, întotdeauna, interesată de reprezentativitate, adică de o bătălie în care românii nu aveau alți adversari decât pe românii din celelalte grupări politice. În 1907, de pildă, adversara „națională” nu era alta decât proaspăt înființata „clică pseudodemocratică în frunte cu Aurel Onciul şi Florea Lupu”, care provoca, cică, „nişte frământări şi zbuciumări, care dovedesc, că trăim în vremi grele”. În aceste condiții, recursul apropierii de popor a majorității „inteligenţei noastre, în frunte cu vrednica preoţime” era vitală, mai ales că intelectualitatea românească din Bucovina era mereu dispusă „la fapte și la jertfe”, precum cele din martie 1907, când „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”. Stefanelli, lustruitor de sine cu prietenia lui Eminescu, dar și realizator al superbelor colecții de documente câmpulungene, era magistrat și beneficia de credibilitatea unor lozinci electorale pline de amoc naiv al expresiei patriotarde: „În situaţiuni grele se înalţă sufletele; crescând primejdiile, sporesc şi luptătorii sinceri”[22].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Stulpicani, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată la confluenţa pâraielor, Negrileasa, Ostra şi Gemine, formând aci un singur pârâu, numit Suha. Suprafaţa: 53,17 kmp; populaţia: 1.567 locuitori români şi foarte puţini germani şi izraeliţi; religia gr. or. pentru majoritate. Se compune din vatra satului, cu 902 locuitori, şi din cătunele Gura Ostrei, Măcieşu, Măgura, Molid, Şesul Timolui, Şipotu şi Ursoaea. Este lipită de drumul districtual şi de linia industrială Ostra-Bucşoaea. Are un oficiu poştal, o şcoală populară, cu o clasă, o biserică parohială, cu hramul „Înălţarea Domnului”, şi 2 case de economie. La 1776, aparţinea mănăstirii Voroneţ, prin dania făcută de Ştefan cel Mare (la ce an, nu se poate spune cu precizie; probabil însă că la 1488, când a fost zidită mănăstirea); o parte din terilorul ei a rămas la România, după cesiunea Bucovinei către Austria. După credinţa poporului, numele comunei provine de la cuvântul românesc stulpig[23]). Are mori şi ferestee cu industrie mare. Populaţia se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari, precum şi cu agricultura. Comuna posedă 129 hectare pământ arabil, 800 hectare fânaţuri, 3.738 hectare păduri. Se găsesc 76 cai, 800 vite cornute, 2.100 oi, 450 porci şi 91 stupi de albine”[24]. / Iar rezultatul votului, în ciuda acestui tumult, a fost de 296 voturi pentru contele Bellegarde, 0 (zero!) voturi pentru Aurel Onciul şi 53 voturi pentru T. V. Stefanelli[25].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[26], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Varvara AXENTOAIE (16 ani în 1908), Paraschiva ŢIGANESCU (16 ani în 1908) şi Toader GÂNSCĂ (30 ani în 1908) din Stulpicani.

1910, 30 octombrie: „Adunarea alegătorilor români ai ţinutului electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani a hotărât următoarele: / I). Dl Conte Bellegarde a renunţat la mandatul de deputat în camera imperială, din cauza împrejurărilor destul de îngreunătoare şi primejdioase dezvoltării sigure şi temeinice a poporului, în privinţa economică, culturală şi politică. / Luând în vedere isprăvile mari şi folositoare, munca dezinteresată şi jertfele dlui conte Bellegarde pentru poporul român, întreaga adunare îi exprimă, din toată inima, încredere desăvârşită şi recunoştinţă deplină şi-l roagă să primească iarăşi mandatul. / II). Alegătorii români înfierează, cu toată tăria, atacurile neruşinate ale presei jidoveşti la adresa dlui conte Bellegarde şi resping cu indignare amestecul netrebnic al celor nechemaţi în trebile obşteşti ale românilor. / III). Devenind vacant mandatul de deputat în camera imperială pentru ţinutul electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani, adunarea alegătorilor români din acest ţinut hotărăşte şi proclamă candidat pe dl conte Bellegarde, chiar şi atunci, când n-ar voi să primească acest mandat. / IV). Delegaţii români din comuna Câmpulung şi din toate celelalte comune ale ţinutului electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani sunt cu toată stăruinţa rugaţi şi provocaţi să nu treacă peste voinţa şi hotărârea poporului, de a alege iarăşi pe dl conte Bellegarde deputat în camera imperială. / Aceasta o cere cinstea şi vrednicia muntenilor români. / V). Partidul român şi presa acestuia e rugat să ţină seamă de dorinţa şi voinţa poporului român de a sprijini în mod sincer şi efectiv candidatura şi alegerea dlui conte Bellegarde. / Acesta e glasul nestrămutat al poporului. Partidul român va contribui cu atât mai mult la închegarea solidarităţii naţionale şi la împăciuirea şi întărirea legăturilor de frăţie între toate păturile neamului nostru, sprijinind, în conformitate cu hotărârile adunării alegătorilor români, alegerea d. conte Bellegarde. / Câmpulung, în 23 Octomvrie 1910. / Preşedintele Adunării: Ştefan Forfotă, primar Vatra Dornei / Vicepreşedintele adunării: Vasile Alboi Şandru / Secretarul adunării: Cosma Moroşan”[27].

1915: „Ţăranii care nu au avut căruţe au fost duşi la săpatul tranşeelor, mai întâi în Carpaţi, apoi, de-a lungul Prutului, la Cernăuţi, în Galiţia şi în Polonia rusească, iar în timpul din urmă, pe frontiera românească, de la Stulpicani, spre Dorna. Munca grea, lipsită de hrană, şi bolile i-au decimat şi pe aceştia. Jandarmii aveau, însă, prin sate izvor nesecat, de unde să-i înlocuiască, şi, când s-au sfârşit bărbaţii valizi, au scos moşnegi, copii şi femei şi i-au mânat ca pe o turmă spre câmpurile de tranşee. De groaza aceasta, cum a venit primăvara, mulţi ţărani dormeau pe câmp şi prin pădure, ca să nu fie aflaţi de jandarmi, care, de regulă, îi ridicau noaptea. Când săpau tranşeele de la frontiera României, erau mereu îndemnaţi la lucru cu fel de fel de înjurături la adresa Regatului şi, mai ales, cu fraza: „Săpaţi bine, căci aceste şanţuri sunt mormântul vostru şi al celora de dincolo!”. În timpul din urmă, lucrau bieţii oameni alături de prizonieri ruşi şi se bucurau de un tratament egal cu aceştia. / Adevăraţii nenorociţi sunt, însă, acei ce au rămas pe la vetre. Părinţii, soţii, fraţii şi feciorii li s-au dus, ca să nu se mai întoarcă. Vetrele le-au fost încălcate ba de ruşi, ba de austrieci. Avutul le-a fost luat de armate şi sufletele le-au fost torturate şi otrăvite cu tot felul de şicane şi învinuiri, şi cea mai sfântă speranţă fu nimicită cu minciuna oficială că România va lupta alături de Austria. / Urmarea a fost totala istovire materială şi morală a ţărănimii şi, în consecinţă, tabloul ce ni se prezintă, astăzi, prin satele româneşti din Bucovina e îngrozitor de trist. Moşnegi gârbovi şi femei disperate fac munca câmpului, iar acasă copiii mor de foame şi de teribilele boli contagioase. Câteşi trei sunt duşi, deodată, la groapă. În vremea aceasta, jandarmii şi străinii aranjează serbări zgomotoase pentru pretinsele victorii ale armatei, iar lumea nebună de durere şi istovită de suferinţă, lasă prohodul şi merge să strige: „Trăiască Împăratul!”. E crâncenă tragedia şi dorobanţul nu vine!”[28].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Infanteristul Ion Bozorog, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Vasile Moroşan, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Toader Popa, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Alexa Serman, Stulpicani, Regimentul 22, rănit”[29]; „Glotaşul Toader Jancu, Stulpicani, Regimentul 24, rănit”[30]; „Infanteristul George Flocea, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Simion Flocea, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Vasile Flocea, Stulpicani, Regimentul 22, rănit”[31].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[32]: La judecătoria Stulpicani – Schmidt Maximilian, judecător de district cu rangul VIII; Bendas Alexie, consilier conducător al judecătoriei Stulpicani, este transferat la Tribunalul Suceava drept consilier de tribunal cu rangul VII”.

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru agricultorii germani din Stulpicani şi împrejurime” („Spar- u. Darlehenskassenverein für die deutschen Grundwirte in Stulpicani und Unigebung”) următoarele schimbări: membrii în direcţiune Alfred Krzeminiecki şi Franz Hilgarth şterşi; vice-directorul Willibald Eckhardt şi membrii în direcţiune Leon Krzemienicki şi Xaver Cybulski introduşi”[33]. „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 8 August 1919, privitor la „Însoţirea de păstrare şi credit pentru Stulpicani şi împrejurime”, următoarele schimbări: membrii în direcţiune Vasile de Tudan, Gheorghe Cotlarciuc şi Gheorghe Gheorghiu şterşi; directorul Teodor Cotlarciuc, vice-directorul Teodor a lui Ilie Flocea şi membrul în direcţiune Ion a lui Nicolai Iosif Flocea introduşi”[34].

1919: Comisiunea agrară de ocol Stulpicani: Preşedinte: Nicolai Cortuşan, pretor şi şef al ocolului judecătoresc Stulpicani. / Locţiitor: Wilhelm Praglovschi, judecător, Stulpicani. / Reprezentant al Administraţiei: Alexandru Sbiera, prefect, Câmpu-Lung. / Locţiitor: N. Paproţchi, comisar, Câmpu-Lung. / Reprezentant al Băncii regionale: Orest Bendevschi, preot, Stulpicani. / Locţiitor: Gavril a lui Jon Hutu, agricultor, Stulpicani. / Expert agricol: Gheorghe Marcu, referent agricol, Câmpu-Lung. / Locţiitor: Dumitru Mihalea, agricultor, Floceni. / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Liviu Ieşan, administrator silvic, Stulpicani. / Locţiitor: N. Dobrovolschi, administrator silvic, Stulpicani. / Inginer hotarnic: Marcus Şotenfeld, inginer hotarnic de stat, Stulpicani. / Locţiitor: Iohann Krotky, inginer hotarnic civil, Stulpicani. / Reprezentanţi al ţăranilor: Jon Gemănar, agricultor, Doroteea; Alexie Petre Flocea, agricultor, Negrileasa. / Locţiitori: Gheorghe Mihalea, agricultor, Slătioara; Toader a lui Jon Robaniuc, agricultor, Floceni[35].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Eleonora Bodnarescul la Stulpicani”[36].

1938: „O mare nerorocire în munţii Bucovinei. O groaznică nenorocire s-a întâmplat, săptămâna trecută, în munţii Bucovinei, din apropierea comunei Stulpicani. Avionul „Lot”, care făcea regulat drumul Varşovia-Cernăuţi-Bucureşti, s-a ciocnit, din cauza ceţei şi a furtunii, de un vârf de munte şi s-a prăbuşit, sfărâmându-se complet. Martor al căderii a fost un cioban, care-şi păştea oile în munte. Îngrozit de prăbuşirea uriaşei „păsări”, el a vestit jandarmii din sat, povestindu-le ceea ce văzuse. Toţi cei 14 călători, care se aflau pe avion, erau morţi. În vreme ce erau aşteptaţi să sosească la Bucureşti, trupurile lor atârnau prin vârfurile brazilor sau zăceau frânte în bucăţi printre pietre şi sfărâmături de avion”[37]. / Informații mai ample au fost publicate în Libertatea: „Sâmbătă, în 23 iulie 1938, la ora 4 după-amiază, și-a luat zborul, din Cernăuți, un aeroplan mare, înlăuntrul căruia se aflau 10 călători și 4 conducători. Aeroplanul venea din Polonia și avea de făcut drumul spre București. După câteva minute de la ridicarea în văyduh, aeroplanul a întâlnit o furtună puternică, care l-a silit să coboare subt nori. Din pricina ceței, aeroplanul s-a lovit de vârful unui munte, prăbușindu-se la pământ, în hotarul comunei Stulpicani, din judeţul Câmpulung. / Cei dintâi care au ajuns la locul nenorocirii au fost câţiva ciobani, care au văzut aeroplanul intrând într-un nor gros, au auzit o bubuitură puternică şi pe urmă l-au văzut căzând la pământ. / Priveliştea care s-a înfăţişat înaintea ochilor a fost îngrozitoare. Din cei 14 oameni, care se aflau înlăuntrul aeroplanului, nici unul nu a scăpat cu viaţă. În scurtă vreme, au ajuns la locul nenorocirii și autorităţile, care, după cele dintâi cercetări, au descoperit numele celor morți. Şi-au găsit moartea: 4 conducători de aeroplan, toţi polonezi, apoi câţiva ofiţeri străini, din Japonia, care erau trimişi la înmormântarea Reginei Maria, şi câţiva călători români. / În cădere, aeroplanul a intrat în trunchiurile de brazi, găurind trupurile nefericiţilor călători. Marea nenorocire a aruncat un val de durere asupra familiilor celor morţi”[38].

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[39]: Ungureanu Nicolae, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Stulpicani, judeţul Câmpulung, mort la 25 iunie 1941”.

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Tudoraş Leon, seria 1938, media 7,60, numit în comuna Stulpicani, postul IX, jud. Câmpulung”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[40], următorii învăţători şi învăţătoare: Macovei Domnica, comuna Stulpicani, jud. Câmpulung, media 7,50”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[41], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Mihalescu Octavian, de la Stulpicani, la Cârlibaba; Cotlarciuc Dragoş, de la Deia, la Stulpicani; Gârneaţă Rozalia, de la Moldoviţa, la Stulpicani; Vasilescu Mihai, de la Stulpicani, la Şaru Dornei, Sărişor”. „Prodan Eugen, de la Stulpicani, la Adâncata”[42].

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[43], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Suha”, Onofrei şi Lunguleac, cu sediul în Stulpicani”.

1949: Este numit în Învăţământul elementar, ciclul I[44]: Tănase Nicolae, director la Şcoala elementară Stulpicani”.

În Stulpicanii de azi, comună de oameni vrednici şi gospodari, străluceşte mocnit şi aproape tainic muzeul din casa învăţătorului Chiril Drancă. Domnul învăţător s-a născut pe valea Bistriţei Aurii, la Ciocăneşti, şi, după ce a mărşăluit până la Stalingrad şi înapoi, mereu cu arma în mână, mereu apărându-i pe ţăranii pe care îi conducea în luptă chiar şi de aliaţii nemţi, s-a stabilit la Stulpicani, unde a rămas pentru totdeauna, crescând generaţii după generaţii şi iniţiindu-le şi în taina lemnului mărturisitor, lemnul acela cu meşteşug prelucrat şi care eternizează simboluri ancestrale. Există în căsuţa lui Chiril Dranca bâte ciobăneşti cu încrustări de calendare solare şi de zodiacuri, există lăzi de zestre, care păstrează pe capace simbolurile întregului univers, există linguri, furculiţe şi căuşe de lemn, ba şi câte un corn de vânătoare, ba şi un cuier cu scrieri runice. E un om cu trup puţin, dar cu un suflet până la cer domnul învăţător Chiril Dranca, iar munca lui de o viaţă, inclusiv „statuile” plămădite în măruntaiele pământului, drept rădăcini, merită o expunere care să sporească faima Stulpicanilor în cele patru zări. Şi mai există la Stulpicani un fost orfan de război, Toader Silea, care a oferit satului o fabrică modernă, dar şi un loc de închinăciune, o biserică frumoasă, durată cu dragoste şi cu smerenie. Şi mai există o mulţime de oameni frumoşi, demni şi de o superbă nobleţe muntenească, meniţi parcă pentru a lumina luminoasa vale a Suhăi.

Fluieraş din Stulpicani

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 244

[2] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 43 şi următoarele; Werenka, Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit Oesterreich (Despre reglementarea frontierei Bucovinei, în momentul unificării cu Austria), Jahrbuch der Bukowin. Landesmuseums. III, pp. 1 şi următoarele.

[3] Neumann, Recueil des Traites et Conventions, I, p. 39 și Documentele lui Hurmuzaki, T. VII, Nr CLVIII.

[4] Polek, Dr. J., Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major Friedrich von Mieg, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, pp. 3-

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Albina, Nr. 79, Anul I, vineri 14/26 octombrie 1966, p. 1

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 55, 1876 p. 51, 1907 p. 159, 100

[8] Biserica și Școala, Nr. 44, Anul XI, 1/13 noiembrie 1887, p. 356

[9] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 20, 1 noiembrie 1888, p. 11

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 5/1892, p. 6

[11] Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români, București 1892, pp. 16, 18

[12] Marian, Simion Florea, Insectele în limba, credințele și obiceiurile Românilor, București 1903, p. 234

[13] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[14] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3

[15] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[16] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[17] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[18] „Aici erau adunaţi, în număr impozant, poporenii din comunele Frasin, Doroteea şi Bucşoaia, în frunte cu zelosul paroh Truţă Popescu, vrednicul primar Sahleanu şi secretarul comunal Sidorovici” – p. 2

[19] „Peste 300 de poporeni din satele învecinate Negrileasa, Gemenea, Slătioara şi din Ostra erau deja adunaţi într-o sală spaţioasă, când intră dl Stefanelli, aclamat fiind de cei prezenţi cu multă însufleţire” – p. 2

[20] „Sâmbătă, în 16 martie, la oarele 10 dimineaţa, a sosit dl consilier Stefanelli în Vama, unde a fost primit de peste 500 de poporeni, în frunte cu protopopul Lumicovschi, părintele Tit Iliuţ, vrednicul primar Giorgi Hutu şi bravul secretar comunal Ionaşcu” – p. 2

[21] „Duminică, în 17 martie, şi-a dat dl consilier Stefanelli întâlnire cu alegătorii din Pojorâta şi Sadova, întâmpinat fiind, pe la oarele 11 dimineaţa, cu însufleţite ovaţiuni de aproape 500 de poporeni din comunele acestea, în frunte cu exarhul Eusebie Constantinovici, parohul C. Constantinovici, părintele Şindelar etc.” – p. 2

[22] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi, joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[23] O prăjină, de care se agaţă fâşii de tei şi care serveşte a scociorî şi a speria păstrăvii; aceştia, fugind, sunt prinşi în sac (plasă) – Notă Grigorovitza

[24] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 208

[25] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[26] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[27] Revista Politică, nr. 3, Anul VI, Suceava, în 30 octombrie 1910, p. 1

[28] Adevărul, 28, nr. 10355, 9 ianuarie 1916, p. 1

[29] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[30] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[31] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[32] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 6

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8