Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şişcăuţi

ŞIŞCĂUŢI. Atestat documentar în 20 decembrie 1432, când printre cele 52 de sate întărite de Ilie Vodă lui Mihail de Dorohoi, apoi soţului nepoatei sale, fata lui Iurie, Sin de Hotin, în 8 iunie 1456, drept „Şişcăuţi, unde este Horodici”, satul Şişcăuţi va fi întărit, 5 iunie 1521, de Ştefăniţă Vodă, vistiernicului Ion Turcul, drept „un sat din satele noastre, care a ascultat de Sipinţi, anume Şizcouţii”, care îl va vinde, în 1531, pentru 350 zloţi tătăreşti, lui Simion şi rudelor acestuia, ceea ce înseamnă că satul redevenea, pentru scurtă vreme, unul răzeşesc.

1521: Ştefan Vodă Petriceicu îl răsplăteşte Ioan Turcu, „pentru slujbă credincioasă”, cu satul Şişcăuţi[1].

1595: În 8 februarie 1595, Toader Orbul ceda partea sa de sat Şizcăuţi vătafului din Bărbeşti, Ilea, cu care avusese un proces la Divan pentru moşii din Hluboca şi din Bănila.

1646: În 4 iunie 1649, Gavrilaş logofăt avea să cumpere satul întreg, cu loc de heleşteu, cu 350 lei turceşti de la fraţii Mătiiaş şi Dumitraşco, feciorii Gaftonei, preoteasa popii Grigore, nepoţii lui Ilea de Berbeşti, şi de la „semenţia lor Dumitraşco cel Bătrân şi cu feciorul său, cu Vasilie”.

1649: Conform uricelor, prezentate în 4 iunie 1649, satul Şişcăuţi fusese cumpărat de la Petru Vodă de fraţii Simion, Gherasim vatav, Vasco, Dumşa, Coropta şi Anghelina şi de nepoata lor Marica „şi semenţia lor Panul, şi fratele lui, Onciul, şi surorile lor, Nastea şi Vasutca şi Olenca, şi unchiul lor Iurie Orăş şi alte semenţii a lor”, care se regăsesc într-un ispisoc de pâră al Olenei şi dintr-un „zapis de pâră al lui Ilea vătavul, cum au pârât Fădor Orbul”.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ieremie a fost… satul Şişcăuţi, cu un heleşteu”.

1701: În 23 iulie 1701, Safta Lupaşco vindea cumnatei sale, Ileana, văduva lui Iordachi Cantacuzino, pentru 300 lei „un sat întreg, cu tot hotarul ce a avut în cămpu, în pădure şi apă, cu tot venitul ce va avea şi cu vecini ce să vor afla dintr-acest sat… anume Şişcăuţii, care această moşie îmi easti mii direaptă ocină de la părinţii miei”.

1727: În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.

1772: În 1772, cu prilejul delimitării graniţei de sud a Galiţiei, satele Şişcăuţi şi Iujineţi fuseseră uzurpate de către Polonia. Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Şişcăuţi, moşie a comisului Iordache CANTA, „39 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Vasile şi Toader, 2 dascăli, Tănasi şi Ilie, 7 văduve, Odochia, Nastasia, Maria, Ilinca, Paraschiva, Maria şi Paraschiva, 1 volintir, Dumitraşco DANCIUL, 1 jidov, Avram, şi 26 birnici, adică: Lupul vornic, Ion TĂNASIICIUC, Iacob sin lui, Dumitru TĂNASIICIUC, Hrihor VOLSCHII, Vasili BORDEICU, Gavril sin lui, Vasili FEICIUC, Pavel DOLINSCHI, Mihailo CRIVINSCHII, Vasili OROJBĂT, Iacob PANCIUC, Sămion DUMINCIUC, Dumitru BRIHAN, Alecsa REHILĂ, Simion vătăman, Ivan LIPCA, Vasili LITUL, Hrihor LIPCA, Ivan DERPAC, Vasili FALIBOGA, Nichita ŞTEFANCIUC, Gavril MIAICA, Luchian ONOFREICIUC, Fodor GAVDUN şi Iacob CUŞCĂ.

1774: În 1774, satul Şişcăuţi avea 54 familii (2 popi şi 51 ţărani, în 1775), iar în 1784, 97 familii ţărăneşti.

1784: În 24 iunie 1784, Ion Zota, împuternicitul lui Iordachi Cantacuzino, obţine o decizie a Consiliului de Război din Viena, adresată Comandamentului general al Galiţiei, prin care satele Şişcăuţi şi Iujineţ reveneau în graniţa moldovenească a Bucovinei.

1859: Din 1859, funcţiona la Şişcăuţi o şcoală cu 3 clase[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[4].

1886: Biserica Naşterii Sfintei Marii din Şişcăuţi a fost construită în 1886, pe locul unei vechi bisericuţe, şi sfinţită în 1887. În 1843, patronul vechii bisericuţe era Jakob von MIKULI, paroh fiind Ilie BACINSCHI, numărul credincioşilor ajungând la 1.036. În 1876, biserica avea 1.279 enoriaşi, patron bisericesc era Anton TABACAR, paroh fiind Ioan HOMIUCA. În 1907, patronatul bisericesc era asigurat de Franzisca OHANOWICZ, paroh fiind Ilie MACIUŞAC, născut în 1845, preot din 1876, paroh din 1881, iar cantor, din 1901, Vasile SIMULIAK, născut în 1874.

1890: În 1890, comuna Şişcăuţi avea 1.500 locuitori, primar fiind Ştefan Şupenia. Învăţător era George Chirilovici, Ilie Maciuşac era paroh, iar Vasile Masichievici – cantor bisericesc.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şişcăuţi (Sziszkoutz),comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, lângă lacul Zalòbe, la nord-est de cele 4 lacuri mari, din care curge pârâul Soviţa, între Iujineţ şi Borăuţi. Suprafaţa: 9,06 kmp; populaţia: 1.475 locuitori, ruteni greco-orientali. Prin drumuri de ţară este legată cu comunele vecine; are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov din 1739. La 1766-67 s-au aşezat aci emi­graţi din Galiţia. La 1776 era în posesia boerului Iordache Păşcan. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 1.256 hectare pământ arabil, 49 hectare fânaţuri, 82 hectare grădini, 144 hectare imaşuri, 4 hectare păduri, 17 hectare heleşteie. Se găsesc 214 cai, 832 vite cornute, 819 oi, 321 porci, 66 stupi de albine. Şişcăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 4,85 kmp; popu­laţia: 26 locuitori, în majoritate ruteni, restul poloni şi izraeliţi”[5].

1941: Prin ordin al ministrului învăţământului, „Creţu M. Constantin, seria 1937, media 7,32, numit în com. Şişcăuţi, jud. Cernăuţi”[6].

[1] Unirea, Nr. 14-15, Anul LIV, 1944, p. 5

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 430

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 26, 1876 p. 99, 1907 p. 159, 110

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 218

[6] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şipotul Sucevei

Cataractul Sucevei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

ŞIPOTUL SUCEVEI. În 15 martie 1490, când stabilea şi întărea mănăstirii Putna braniştea, este menţionat un prim localnic, „până la cărarea unde e groapa lui Alexa, la Şipot”.

1627: O atestare propriu-zisă a satului Şipotul Sucevei (includem aici şi Izvoarele Sucevei) s-a făcut într-un uric din 9 decembrie 1627, prin care Miron Barnovschi Vodă dăruia mănăstirii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Iaşi, cunoscută drept mănăstirea Barnovschi, satele Toporăuţi şi Şipotele Sucevei, dar satul Şipotele Sucevei a fost întemeiat cu adevărat, în jurul superbei biserici de lemn, cu clopotniţă de lemn, construită în 1763 şi închinată, iniţial, Adormirii Maicii Domnului, apoi, din 1908, când a fost renovată, Sfântului Proroc Ilie, abia în 1776, odată cu înfiinţarea coloniilor huţăneşti Ploska, Jabloniţa, Voloska, Koniatin, Ropocel, Seletin şi Stebni Voloschi,. În 1784, satul avea 125 familii de huţani.

1859: Biserica Sfântului Profet Ilie din Şipotele Sucevei, care deservea şi enoriaşii din Brodina de Sus, Izvor, Sărata, Ialovicioara, Bobeica, Iaroviţa, Ulma, Crasnodil şi Buhăiescul, fusese construită în 1786 şi reconstruită în 1859. În 1843, în mulţimea aceea de sate şi cătune existau 1.155 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant (avea să-l ocupe, peste vreo cinci ani, Iraclie PORUMBESCU). În 1876, paroh era Theodor NICHITOVICI, biserica având 1.801 enoriaşi, în care erau incluşi şi cei din Moldova-Suliţa, sat în care funcţiona o biserică filială celei din Şipot. În 1907, paroh era doctorul în teologie Vasile ANTIMOVICI, născut în 1867, preot din 1893, paroh din 1900, iar cantor, din 1900, George VELNICIUC, născut în 1853.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[1].

1862: Din 1862, funcţiona la Şipot o şcoală cu 2 clase, din 1902 urmând să fie deschisă una cu 2 clase şi la Izvoarele Sucevei, numite, pe atunci şi până atunci, Izvor[2].

1891: Volumul 17, nota 175, pagina 183 (Mari descoperiri, legături, monede). „În Şipotul Succevei s-au găsit monede poloneze din secolele XVI și XVII, apoi opt monede de proveniență moldovenească și turcă”[3].

1892: Raport anual, pagina 118 (Sabia de la Şipot) „Consilierul dr. Kenner s-a referit la găsirea unei monede şi a unei vechi săbii în Şipot-Cameral. Conservatorul Boeheim și-a exprimat opinia, cu privire la acesta din urmă, spunând că această armă provine, cu siguranţă, din perioada Renașterii“[4].

Şipotul Sucevei, Colibă huţulă – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

1901, Gustav Weigand: „Vineri, 16 august 1901, am părăsit Cârlibaba și am luat-o spre nord, pe fostul Drum al Tătarilor, până la Pasul Lucina (Lutschina). Drumul a fost extrem de dificil, încât vizitiul și cu mine a trebuit să împinge, de mai multe ori, în spițele roţilor pentru a putea urca, iar atunci când eram fericiți că am răzbătut, eram împiedicați să mergem mai departe de vegetaţia bogată. În sfârşit, sleiţi de oboseală am ajuns în Lucina, tabăra de vară a cailor faimoasei ferme de remontă din Bădeuţi (Badautz)[5]. Locotenentul superior Gellinek, directorul hergheliei, m-a invitat la prânz și la o plimbare prin păşunele hergheliei. Nu am putut rezista invitației prietenoase, mai ales că mi-a promis, de asemenea, că pot să-mi fac şi studiile dialectale care mă interesează. Imediat, după masă, ne-am urcat pe cai și, când am ajuns la pe platoul înalt, am intrat într-un galop vântuit, pe un teren foarte neuniform, copleșit de tufe și tufișuri, în lungime de 1.300-1400 m, printre caii care pasc în diferite locuri, în funcție de vârstă. Am fost în șea până seara, apoi am lucrat cu un soldat din Mahala, sat de lângă Cernăuţi, și acum am auzit, pentru prima oară, cum se pronunță în Marea Valahie, și, când am crezut că limbajul lui este o influență școlară, deși locotenentul meu a susținut că soldatul nu a fost la școală, am decis să șterg toate notiţele pe care le-am făcut, dar mai târziu, când am mers la Mahala[6], am realizat că am greșit, pentru că băiatul s-a exprimat într-un „mod” minunat pentru că, într-adevăr, aşa se vorbeşte în satele cele mai nordice românești din Bucovina. Marea pronunție valahă nu schimbă „ce” şi „ge”, ceea ce desigur nu puteam bănui. Am folosit fonograful pentru a înregistra un cântec românesc și unul rutean de la soldați. / A doua zi am plecat exclusiv pentru huţuli, prin sate minunate, dar dominate de evrei. Elementul românesc din văile izvoarelor Moldovei și Sucevei a fost absorbit complet de slavi; dar atât din tipul unor oameni, cât și din numeroase nume de munteni şi de munţi, se poate vedea că trebuie să fi fost destui români în trecut. În orice caz, huţulii dau impresia că sunt o rasă mixtă de ruteni, români și de ciangăi; indiferent dacă Uzii (pecenegi), așa cum indică numele Huţul sau Huţan, în română, constituie baza, așa cum cred Kaluzniacki și alții, nu pot spune nimic despre asta. Cu toate acestea, nu am altă dovadă decât modificarea pronunţată, găsită adesea la huţuli, şi trebuie, deci, să las pe seama altora să privească mai atent acest popor, despre care există multe opinii și prejudecăți false, atât în ​​Bucovina, cât și în larga lume științifică. / În Şipotul evreiesc, unde există o cascadă frumoasă[7], m-am oprit în drum, pentru a-mi pregăti prânzul. Seara am ajuns la Huţul-Sadowo, unde am stat la preotul Iliuţ, fratele celui din Cârlibaba (socrul lui Ion Nistor – n. n.)”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şipot (Şipot-Cameral), comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată în mare întindere pe ambele părţi ale Sucevei, la izvoarele ei, pre­cum şi pe pâraiele din care se formează Moldova. Suprafaţa: 263,29 kmp; po­pulaţia: 2.555 locuitori huţani şi o mică fracţiune de izraeliţi. Se compune: 1). din satul de reşedinţă, care, împreună cu târlele Brodina-Haburna, Mol­dova-Smideşti, Moldavschii-Plos, Pohaneşti-Arşiţa, Pohaneşti-Gheza şi Pohaneşti-Prozeri; 2). din cătunele: Brodina, Hreben, Hrobi, Isvoru cu Bobeica, Ialovicioara, Iaroviţa, Meleş, Meleş-Cobele, Moldova-Aluni, Moldova-Găina, Moldo­va-Hreben, Moldova-Suliţa, Moldova-Ştirbul, Pohaneşti, Ropocel şi Sărata; şi 3). din târlele: Brodina-Buc, Moldova-Cruiea, Moldova-Spenţora şi Pohaneşti-Taşuliţa. Este legată, printr-un drum districtual, cu Vicovul de Sus. Ulti­mul capăt al acestui drum se sfârşeşte în locul numit Lucina, continuându-se spre Cârlibaba (Câmpulung) numai printr-un drum de munte. Are un oficiu poştal, în că­tunul Isvor cu Bobeica, două şcoli populare, cu câte o clasă, una în satul de reşedinţă şi alta în Moldova-Suliţa; o bi­serică parohială, cu hramul „Profetul Ilie”, în satul de reşe­dinţă; alta locală, în Moldova-Suliţa, şi 2 capele de cimitir, în Brodina de Sus şi Isvor. La 1776, era încă numai un grup de case, pe teritoriul nu­mit Braniştea. Numele său este pomenit, pentru prima oară, într-un hrisov al lui Ştefan cel Mare, din 17 Noembrie 1501, prin care se confirmă ca pro­prietate a mînăstirii Putna. În această localitate, la ki­lometru 50 al drumului districtual, se află un pod peste Suceava, în a cărui apropiere râul face o cascadă de 4 m, într-o poziţie foarte romantică. Populaţia, formată din hu­ţani, se ocupă cu exploatarea de păduri, cu prăsila de cai şi de oi, precum şi cu stânăria. Comuna posedă 146 hectare pământ arabil, 3.765 hectare fânaţuri, 5.240 hectare imaşuri, 9.480 hectare poieni, 28.960 hectare păduri. Se găsesc 750 cai, 3.480 vite cornute, 6.000 oi, 1.028 porci, 40 porci. Şipot, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Izvor, districtul Rădăuţi. Are 12 case şi 28 locuitori. Se compune: 1). din târlele Pârcălab şi Sărata; 2). Din localitatea cu herghelia Lucina şi 3). din localitatea cu cazarmă Bobeica”[9].

1915: „În 28 Decemvrie 1915, primeşte Rusu porunca de a uşura, la Usvirki, atacul Diviziei nr.54, neliniştindu-l pe duşman. Rusu, însă, s-a hotărât să isprăvească dânsul cu duşmanul, care se compunea din forţe covârşitoare; căci trebuie să se ştie că erau, acolo, 3-4 batalioane de infanterie, 4 mitraliere, două tunuri şi mai multe sotnii de cazaci. Atacul prin surprindere al lui Rusu a succes. Duşmanul a suferit pierderi simţitoare şi a trebuit să o ia la fugă, astfel că Divizia nr.54 n-a mai avut nimic de lucru!… / Şi mai interesantă pare a fi lupta pe care viteazul Român, cu mica sa ceată, a avut-o la Lăpuşna. Aici, Rusu trebuia să exploreze împrejurimile şi să afle, cu orice preţ, puterile duşmanului. A plecat, deci, din direcţia Uscie-Putila, urcând munţii dintre Berhomet-Şipot-Camerale, munţi care aveau o înălţime ceva peste 1000 de metri. Pe coama munţilor, a şi dat de vreo 3-4 detaşamente duşmane, care se compuneau din 3-4 batalioane de infanterie, 4 tunuri şi mai multe mitraliere. Rusu îl atacă imediat pe duşman în flanc şi, după o luptă vehementă de câteva ore, problema era rezolvată: un batalion duşman a fost nimicit, iar celelalte au rupt-o la fugă” [10].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Seletin făceau parte, cu statut de reprezentant al ţăranilor, Ioan Hutopila, agricultor, Şipotele-Sucevei, iar ca locţiitor, Vasile Mehno, agricultor, Şipotele-Sucevei[11].

1929: „Dimineaţa, pe o vreme splendidă, plec, cu trăsura, mai departe, din Seletin, spre satul Fundul Moldovei. După un parcurs de 9 km, ridicând, pe şosea, în sus, pe strâmta şi frumoasa vale superioară a Sucevei, printre şirurile de munţi nu prea înalţi şi mai puţin despăduriţi, ajung în frumosul sat Şipotele Sucevei, situat la confluenţa celor două mici pârâiaşe, care formează, de aici, în jos, cursul Sucevei; cel dinspre apus, izvorând de sub muntele Tomnaticul, înalt de 1567 m, numit Cubilioara, iar cel dinspre răsărit, izvorând cam de sub muntele Lucinei, înalt de 1597 m., numit Isvor. Satul este, în mare parte, locuit de huţani. Chiar în momentul sosirii mele acolo, întâlnesc o huţană voinică, frumoasă şi bogată, bine şi curat îmbrăcată în costumul ei naţional, care, mi s-a spus, ţinuse, până atunci, trei bărbaţi… gonind bărbăteşte, perfect aşezată în şea, dreaptă şi cu privirea mândră, pe un mare şi frumos cal, într-un trap săltat, ce putea face gelos pe orice bărbat dintre cei mai buni călăreţi. / Din Şipotele Sucevei, urmând pe pârâiaşul Isvor în sus, dau în cătunul Izvor, întins de-a lungul apei, cu casele foarte răspândite pe vale şi pe dealuri. În dreapta şi în stânga şoselei şi a pârâului, păşune şi fâneţe cosite, pline de flori violete de brânduşe, semn de toamnă lungă şi frumoasă, aşa cum de fapt a şi fost. Trecând şi de cătunul Isvor, las munţii Papaica şi Rebenul spre răsărit, părăsesc şi pârâul Isvorul, aproape de obârşia lui, ridic dealul, pe o mică şi uşoară serpentină, şi trec, prin „pasul Isvorul” sau „Plaiul Moldovei”, din valea superioară a Sucevei, în valea superioară a râului Moldova, şi chiar pe la izvorul lui, la satul Moldova-Suliţa, după ce, mai întâi, de pe culmea dealului, admir, spre apus, frumoşii munţi Lucina şi Ţapul, cei mai înalţi şi mai măreţi din această regiune, iar spre răsărit, munţii mai puţin înalţi ai râului Moldova. Ieşind din satul Moldova-Suliţa, privesc, spre răsărit, muntele Găina, împă­durit cu brad, mai puţin înalt decât Găina munţilor Apuseni. Tra­versez cătunul Benie, apoi frumosul sat Breaza, la ieşirea de miază-zi a căruia, în punctul numit „Podişul”, munţii, îmbrăcaţi cu frumoase păduri, se apropie, valea, pe fundul căreia, alături de şosea, şerpuieşte limpede, învolburată şi frumoasă apa Moldovei, se strâmtează foarte mult şi, într-amurg, când soarele, aruncându-şi înapoi cele din urmă raze, scaldă în lumină valea cu apa, coastele, coamele şi măgurile munţilor învestmântaţi cu brad, ajung la marele şi frumosul sat Fundul Moldovei”[12].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[13]: Feiger Iacob, măcelar, domiciliat în Şipotele Sucevei”.

1942: Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[14]: Calenciuc Alex., paznic, bunul expropriat pădurea Bobeica, comuna Isvorul Sucevei, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 600 lei. / Mihăilescu Iftimie, paznic, bunul exprepriat pădurea Băhnoaia, comuna Isvorul Sucevei, judetul Rădăuţi, salariul lunar 800 lei. / Jecalo Gavril, paznic, bunul expropriat pădurea Băhnoaia, comuna Isvorul Sucevei, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 800 lei”.

Şipotul Sucevei – desen de Robert Zuss

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 59, 1876 p. 99, 1907 p. 159, 118

[3] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] În Bădăuţi, a cântat Mariuţa Cazac (Pasări privighetori).

[6] În Mahala, au cântat Dumitru Bodnar (Di când te-ai dus, băieţele) şi Dumitru a lui Ştefan Cosmiuc (18 ani).

[7] Pictată de Franz Xaver Knapp.

[8] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 217, 218

[10] Viaţa Nouă, anul IV, nr.174, 7 februarie 1916, p.3

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[12] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323-330

[13] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[14] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şipeniţ

ŞIPENIŢ. „Şipeniţ (Şipinţi, Sepenic), ţinut între Prut şi Nistru, la nordul Bucovinei actuale, judeţul Cernăuţi, şi parte din Hotin. În secolul 14 era stăpânit de voievozi români, vasali Poloniei, din care sunt cunoscuţi: Ştefan, la 1350, apoi fiul său, Petru. La 1394, Regele Poloniei conceda acest ţinut lui Ştefan I Voievod în Moldova, urmaşul lor, şi, de atunci, ţara Şipeniţ face parte din a Moldovei. O întărire de stăpânire a Şipeniţului, împreună cu Sniatin, fu făcuta de Rege lui Stefan al II-lea, la 1433. Cât va timp, apoi, ţinutul fu cârmuit de un staroste. În Bucovina, numele e păstrat de satul Şipeniş, la apus de Cernăuţi, de la care îi venea numele”[1]. Tratatul maghiaro-polon, din 1412, de împărţire a Moldovei între cele două state, conduse de doi regi fraţi între ei, Sigismund, regele Ungariei, şi Vladislav, regele Poloniei, document pe care îl găsim transcris în cronica „Annales seu Cronicae incliti Regni Poloniae”, de Jan Dlugosz, paginile 133-139, se vorbea despre „pădurile cărora li se spune Bucovina mare, pornind de la munţii Alpi sau Ungureşti, pe acelaşi teren dintre ţinutul Moldovei şi ţinutul Sepenyczensenm, până la Siret, de unde se întind alte păduri, numite Bukowina mică, până la râul Prut”, primul teritoriu urmând să-i revină Ungariei, iar celălalt Poloniei. Dar o aşezare Şipeniţ, menţionată ca atare, nu doar ca ţinut, apare în mărturii din 1433, 1434 şi 1453, mai întâi drept „Şepinţi”, apoi, din 1661, drept „Şipeniţa”.

1497: „Deja pe la 27 august sunt ciocniri cu moldovenii la Sepeniţ, cu ocazia încercării de a trece Prutul (Cronica dela Bis­triţa), totuşi de-abia la 1 septembrie (Cronica lui Hermann) Albert aduce la îndeplinire, la Coţmani sau în Sepeniţul apro­piat, neprevăzuta violenţă, dar hotărât duşmănoasă lui Ştefan, prin arestarea solilor, care erau, în acelaş timp, doi dintre cei mai renumiţi demnitari, din care, evident, voia să aibă la Liov ostateci închişi. Totuşi, chiar din acest pas evident duşmănos Albert n-a ştiut să tragă consecinţele”[2].

1662: Satul Şipeniţ aparţinuse cneazului lituanian „Alexandru, astfel numit Vitovt”, fiul marelui duce al Lituaniei, Kiejstut. Vitovt, duce al Lituaniei din 1392, până în 1430, moare în bătălia de la Troki. Drept moştenitori ai ducelui lituanian aveau să se revendice, în 12 mai 1662, Dumitru Epure, pârcălab de Soroca, Melisan Teban şi Miron Costin, pârcălab de Hotin, Dabija Vodă considerând că urmaşul legitim al lui Vitovt şi stăpân al Lujenilor este Miron Costin.

1812: Biserica Naşterii Sfintei Marii din Şipeniţ a fost ctitorită, în 1812, de Dimitrie de COSTIN. În 1843, biserica, aflată sub patronatul familiei COSTIN, avea 1.935 enoriaşi din Şipeniţ şi Luh, fiind slujită de preotul administrator Ioan DAŞCHIEVICI. În 1876, drepturile şi responsabilităţile  patronale fuseseră moştenite de Ioan de COSTIN, paroh fiind Simeon DAŞCHIEVICI, iar numărul enoriaşilor ajungând la 2.628. În 1907, patroni bisericeşti erau baroninele Pulcheria VASILCO şi Anisia MUSTATZA, paroh fiind Constantin MICHITOVICI, născut în 1850, preot din 1881, paroh din 1888, postul de cantor fiind vacant.

1857: Din 1857, funcţiona la Şipeniţ o şcoală cu 5 clase[3].

1866: Necrologul lui Ioan de Costin din Stroieşti. „Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico”[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[5].

1893: „Ce a cercetat şi săpat Szombathy în 1893? În primul rând, Şipeniţul, la 15 km vest-nord-vest de Cernăuţi, la marginea aluviunilor de pe malul stâng al Prutului. În mai puţin de două pagini, Szombathy rezumă ce a găsit, dar arătările sale sunt foarte de preţ, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de Cucutenii din judeţul Iaşi şi asemenea cu Petrenii din Bălţi ai Basarabiei, la Şipeniţ nu s-a mai revenit, ceea ce neapărat va trebui să se facă cândva, mai ales cal, de asta data, asemenea cu Cucutenii, reprezentaţi mai bine la Berlin, decât la noi, în ţară, material mai mult şi mai frumos de la Şipeniţ se află la Viena, şi nu la Cernăuţi, iar la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, nici un singur exemplar”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şipeniţ (Szipenitz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe ambele maluri ale pârâului Soviţa, în vecinătate cu Lujeni şi nu departe de râul Prut şi de localitatea Berhomet pe Prut. Suprafaţa: 15,06 kmp; popu­laţia: 2.898 locuitori ruteni, de religie gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, cu 2.607 locuitori, şi că­tunul Luh. Printr-un bun drum comu­nal, este legată cu drumul principal Sniatin – Cernăuţi, ce se află la o depărtare numai de 1 km de comună; de ase­menea, comunică cu drumu­rile districtuale Berhomet pe Prut – Coţman şi Lujeni – Viteliuca, precum şi cu drumul principal Cernăuţi – Zaleszczyki (Galiţia). Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, zidită la 1812 de către Dumitru de Costin. Această localitate este una din cele mai vechi din întreaga Bucovina, judecând după lucru­rile ce s-au găsit în pământ, aparţinând epocii de tranzitie de piatră şi bronz. În cronici găsim localitatea amintită pe la 1400. În secolul următor, Şipeniţul figurează chiar ca centru al unui ţinut, ce şi-1 disputau când Moldova, când Polonia, sub numele de Terra Sipenitiensis. Petru cel Şchiop ridicase localitatea chiar la rangul de târg. Tot aci se află şi un ochi de mare, de care sunt legate felurite legende locale. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu prăsila de vite; mulţi din locuitori trec însă, peste vară, în România, cău­tând de lucru. Comuna posedă 1.757 hectare pământ arabil, 98 hectare fânaţuri, 23 hectare grădini, 67 hectare imaşuri, 88 hectare păduri, 25 hectare heleşteie. Se găsesc 45 cai, 897 vite cornute, 126 oi, 187 porci, 32 stupi de albine. Şipeniţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 7,02 kmp; popu­laţia: 82 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul ruteni şi po­loni”[7].

1914-1918: „Alexandru a lui Aftanasi Misevici, născut în Şipeniţi, la 2 mai 1885, a fost înrolat, la începutul războiului mondial, în armata austriacă şi a plecat în cetatea Przemysl. Cu luarea acestei cetăţi, ajunse în captivitatea rusească; îmbolnăvindu-se în Rusia, a murit într-un spital, în vara 1915. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Aniţei Misevici, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Coţmani făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Doroftei Spaniuc, agricultor, Şipeni”[9].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ra 133/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 204, Şipeniţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 169 ha 67 a 68 mp, proprietatea dnei Anysia Miron Costin, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[10].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Wassilko-Serecki Alexandru conte, Şipeniţ (Cincău); Wassilko-Serecki Anisia contesa, Şipeniţ”[11].

1929: „Şipeniţ, comună rurală, judeţul Cernăuţi, plasa Şipeniţului; 3.700 locuitori. După Legea din 1929, sat în comuna Lujeni”[12].

1943: „Tribunalul Cernăuţi: Adinite acţiunea înregistrată la Nr. 2.070 din 5 octomvrie 1942, intentată de Toader Halupeneo, agricultor din comuna Şipeniţ, judeţul Cernăuţi, în contra lui Augustin Zanchi, fost cu domiciliul în comuna Şipeniţ, iar în prezent necunoscut, şi, în consecinţă: / Obligă pe pârât să predea reclamantului imobilul compus din parcela de grădină Nr. 3.748/2, cu casa Nr. 852, descrisă în planul de situaţie Nr. 342 din 21 septemvrie 1928, situată în comuna cadastrală Şipeniţ, judeţul Cernăuţi, imobil ce i-a fost vândut reclamantului pentru suma de 150.000 lei şi să consimtă la intabularea acestui imobil în cartea funciară din comuna Şipeniţ. Mai obligă pe pârât să plătească reclamantului şi suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată şi onorar de avocat”[13].

[1] Lecca, O. G., Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României, Bucureşti, 1937, p. 505

[2] Analele Moldovei, Vol. I, fasc. I-IV, ianuarie-decembrie 1941 p. 73

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 18, 1876 p. 80, 1907 p. 159, 110

[4] Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Cronica numismatică şi arheologică, Nr. 105, Anul XII, Bucureşti, ianuarie-martie 1936, p. 164

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 217

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[12] Candrea, Aurel; Adamescu, Gheorghe, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Partea I şi Partea II, Bucureşti, fără an, p. 1893

[13] Monitorul Oficial, Nr. 194, 20 august 1943, p. 5734

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şerbăuţi

Ziua Împăratului, la Şerbăuţi, în Bucovina

ŞERBĂUŢI. Satul Şerbăuţi, atestat, alături de Hânţeşti (de la „hanţă”, care înseamnă cal mic, mârţoagă), în 15 iunie 1431, când Cupcici face nişte schimburi de sate cu Catamare, în faţa Divanului lui Alexandru cel Bun.

1492: În 17 martie 1492, Ştefan cel Mare întărea lui Şteful şi surorii sale, Marina, amândoi copii ai Maruşcăi şi nepoţi ai lui Şteful Jumetate, satul Şerbăuţi pe Siret.

1662: În 9 decembrie 1662, Gligoraş, vătăman de Şerbăuţi, depunea mărturie la stâlpirea părţii de moşie a lui Hulubei din Calafindeşti.

1682: În 8 septembrie 1682, popa, diaconul şi Pătraşcu, toţi din Şerbăuţi, erau martori la o vânzare de moşie a aceluiaşi Hulubei în Botoşeniţa.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şerbăuţi, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „27 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 25 birnici.

1774: Biserica Sfântului Vasile din Şerbăuţi, construită în 1774 şi reconstruită, ca biserică nouă, în 1906, avea, în 1843, 759 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Georgie ILASIEVICI, patron bisericesc fiind familia WOLANSKI. În 1876, patron bisericesc era Michael von KAPRI, biserica avea 1.266 enoriaşi, paroh fiind Grigorie CERNIAVSCHI. În 1907, când patron bisericesc era baronina Albina KAPRI, paroh era Eugen SIRETEAN, născut în 1848, preot din 1880, paroh din 1890, cantor fiind, din 1904, Hariton CASPAROVICI, născut în 1877.

1775: În 1775, satul Şerbăuţi avea 1 popă şi 49 familii de ţărani.

1790: După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.

1810: În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, iar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, aflând, apoi, un alt arendaş, Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.

1821: După înfrângerea eteriștilor la Drăgășani, în 19 iunie 1821 și fuga lui Ypsilanti în Transilvania, unde a fost arestat și întemnițat, generalul comandant al Galiției, contele Fresnel, luând în considerare necesitatea întăririi apărării granițelor Bucovinei, dispunând să li se alăture Regimentului nr. 10 Mazzuchelli și trei batalioane de grenadiri ale Regimentului nr. 41. „În septembrie 1821, Batalionul 3 a fost implicat pe deplin în serviciile de frontieră și a fost încartiruit la Gura Humorului, în timp ce Batalionul 2, cu companiile 7, 8 și 9, s-a deplasat la Suceava, iar companiile 10 și 11, la Siret și, de acolo, la Șerbăuți. În decembrie, după terminarea celei de-a 3-a perioade de redistribuire a trupelor, Batalionul 1 din Cernăuți, Batalionului 2 și companiile 7 și 8 din Zaleszczyki, a compania a 9-a din Jablonow, a 10-a din Kołomea, a 11-a din Pistyn, a 12-a din Kutty, iar din Batalionul 3, companiile a 13-a și a 16-a au fost încartiruite în Siret, a 14-a în Șerbăuți, a 15-a în Russ-Plavalar, a 17-a și a 18-a în Suceava. Divizia de grenadiri a Regimentului a rămas, cu batalionul Bilharz la Lemberg”[2].

1852: „Pădurile Bucovinei nu sunt doar un factor foarte important în bogăția națională, nu numai din punct de vedere al mărimii lor, ci și din punctul de vedere al varietății lor în cele mai excelente păduri… / De-a lungul granițelor Moldovei apar parcele extinse de pădure în jurul satelor Stănești, Poienile pe Holnica și Tereblecea, apoi la Șerbăuți și Călineștii lui Koparenku, și, în sfârșit, la Pătrăuți pe Suceava, sate ale căror păduri sunt printre cele mai bine păstrate”[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[4].

1878: Michael Baron Kapri este consemnat drept latifundiar (Gutsbesitzer) în Șerbăuți, calitate care l-a impus ca membru (Mitglieder) în Comitetul Camerei de Comerț Cernăuți al președintelui Wilhelm von Alth (Gewerbekammer)[5]. Familia Kapri din Șerbăuți avea să doneze Bibliotecii Universității din Cernăuți „40 de volume”[6].

1880: Absolvă Facultatea de teologie a Universității din Cernăuți Czerniawski Leon din Șerbăuți[7].

1885: Din 1885, avea să fie deschisă la Şerbăuţi o şcoală cu 4 clase[8].

1893: O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu SERETEAN, cuprinde următoarele nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan ŞTEFANIUC, Grigori AURITE, Aurora AURITE, Elena BENDESCHI, Natalia SETEAN, Ecaterina MATEICIUC, Teofila RATCA (soţia lui Vasilie de RADCA, proprietar în Călineşti), George de URSULEAN, Ioan de MALINESCU, Nicolae de VOLCINSCHI şi comerciantul Lazar ŞTEFANIUC[9].

1893: În 10 octombrie 1893, Ileana, văduva lui Vasile Neculce, dăruieşte Şerbăuţii copiilor ei, Constantin şi Ioan, Ioan renunţând în favoarea lui Constantin, pentru alte moşii.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şerbăuţi (Scherboutz), comună rurală, districtul Siret, aşezată pe pârâul Hatna, între comuna Calafindeşti şi Călineştii lui Cuparenco (Suceava), lângă hotarele cu România şi cu districtul Suceava. Suprafaţa: 12,36 kmp; popu­laţia: 1.254 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este lipită de drumul districtual Siret-Hatna; are o şcoală popu­lară, cu o clasă, şi o biserică cu hramul „Sfântul Vasile”. La 1776 era în posesia vor­nicului Constantin Sturdza. În această localitate se află o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.225 hectare pământ arabil, 221 hectare fânaţuri, 35 hectare grădini, 201 hectare imaşuri, 371 hectare păduri. Se găsesc 63 cai, 520 vite cornute, 870 de oi, 443 porci şi 92 stupi. Şerbăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 8,77 kmp; popu­laţia: 68 locuitori, izraeliţi în majoritate; restul poloni, români, ruteni şi germani”[10].

1910: „În 30 octombrie 1910, a avut loc o adunare a mazililor şi răzeşilor în Botuşeniţa, la care au participat dl Dr. Cuparencu şi studentul în filozofie, dl Emilian Goraş. La gara din Siret, i-a aşteptat dl Emanuil Popescul şi i-a condus la localul adunării. Au luat parte mazilii şi răzeşii din Botuşeniţa şi o mare parte de gospodari din comună şi împrejurime, precum din Calafindeşti şi Şerbăuţi. Au vorbit domnii Dr. Cuparencu, E. Goraş, Vasile Turturean, paroh în Calafindeşti, Vasile cav. de Volcinschi, paroh în Şerbăuţi, şi comerciantul Ilie Siretean, dând celor prezenţi sfaturi cu privire la şcoală, limbă şi lege. Adunarea a încheiat-o dl Dr. Cuparencu, cu următoarele cuvinte: „Domnilor, în anul acesta, serbează popoarele Austro-Ungariei o festivitate rară. În 18 august a anului acestuia, şi-a împlinit prea bunul nostru monarh ziua natală a 80-a. Să rugăm pe prea înaltul creator ca domnitorul nostru să trăiască mulţi şi fericiţi ani, în deplină sănătate spre înţeleaptă ocrotire şi fericire a popoarelor sale. Şi noi, care am fost, totdeauna, cei mai loiali să strigăm, dintr-un suflet, şi de astă dată „Trăiască împăratul Francisc Iosif I”. / Dintre familiile răzeşeşti, amintim pe Canţer, de Repta şi de Malinescul. Un lucru interesant am aflat, la adunarea aceasta, că, afară de păstorul sufletesc, picior de inteliginţă n-a călcat pe pământul Botuşeniţei, care e o comună foarte expusă” / R.”[11].

1911: „Un mecenate bucovinean. Suntem putini şi sărmani. Nevoi însă şi duşmani avem mulţi. Ca să putem ţine pas cu celelalte popoare, care se bucură de o mulţime de avantaje, noi trebuie să ne încordăm toate puterile noastre. Noi trebuie, din puţinul avut, să acoperim toate trebuinţele culturale ale neamului nostru, trebuie să susţinem toate societăţile şi întreprinderile chemate să grijească de luminarea minţii şi întărirea conştiinţei româneşti a poporului nostru. N-am fi putut şi nici n-am putea face faţă acestor trebuinţe, care se înmulţesc pe zi ce mergem, dacă în mijlocul nostru nu s-ar fi aflat români, bărbaţi şi femei, care, pricepând spiritul vremii, ar fi închinat rodul muncii lor de o viaţă întru sprijinirea întreprinderilor naţionale. Am avut fericirea însă ca, în momentele cele mai grele, să fim părtaşi de suflete mari, generoase, care au jertfit pe altarul culturii naţionale tot ce au putut agonisi într-o viaţă de om printr-o muncă cinstită şi dezinteresată. / Un astfel de suflet a fost şi mult regretatul Teodor Leuciuc, care, modest din fire, şi-a împlinit, toată viaţa sa, în mod conştiincios datoria şi, când s-a despărţit din lumea în care a contribuit, cu munca sa, la înaintarea neamului, a făcut o faptă care l-a scos deodată din şirul luptătorilor modeşti şi l-a aşezat în rândul dintâi al bărbaţilor noştri de seamă. Voim să însemnăm această faptă, ca să rămână ca un îndemn statornic pentru generaţiile viitoare. / Teodor Leuciuc e fiul gospodarului Vasile şi a soţiei sale Ana din comuna Şerbăuţi, districtul Siretului. E născut la 8 martie 1843. În 11 iulie 1871 este numit învăţător definitiv la Boian, unde devine, peste scurtă vreme, conducător al şcolii de două clase de acolo. Tot în Boian conduce, cu deosebită conştiinciozitate, agendele unui inspector şcolar local. În Boian, a dat Leuciuc o probă de ceea ce însemna, atunci, să fii învăţător. Trebuia să conducă trei institute, să instruiască în 4 limbi şi tot a aflat vreme să înfiinţeze o bibliotecă, o societate de ajutorare, să predea învăţământul agricol, pomăritul, legumăritul, albinăritul. Şi desigur că fel de fel de greutăţi materiale şi de alte categorii vor fi fost şi atunci de învins. Multora din tinerii noştri, care se descurajează la prima greutate, le poate servi ca model acest simplu învăţător de ţară, care a fost însă un atât de rodnic muncitor în ogorul şcolii. / În vacanţele de toamnă ale anului 1872, dl Leuciuc, în dorul de a se perfecţiona în specialitatea sa, frecventează un curs de progres la Şcoala Normală de Învăţători din Cernăuţi. În anul 1882, a fost ales, din partea învăţătorimii, membru în Consiliul Școlar districtual, în care a funcţionat până la transferarea sa din district. În anul 1885, dl Leuciuc a fost numit învăţător superior la Marginea, unde a rămas până la trecerea sa în pensie. / În tot timpul serviciului său, Leuciuc a fost un învăţător model, conştiincios până la exces, muncitor, străbătător şi plin de râvnă. Zecile de decrete de laudă, primite de la toate autorităţile şcolare, dovedesc aceasta. Şi să nu uităm în ce vremuri grele şi-a împlinit răposatul, în mod exemplar, datoria sa de învăţător şi sfătuitor al poporului. / N-a făcut multă reclamă în jurul activităţii sale, ci s-a mulţămit să aibă conştiinţa liniştită. Şi la viaţa naţională a neamului a luat parte, fiind membru al „Armoniei”, având o mare predilecţie pentru muzică. În cercurile învăţătoreşti, dar nu numai învăţătoreşti, se bucura de stima şi consideraţia cea mai largă; figura „moşului” Leuciuc era una din cele mai populare din întreaga ţară. Această viaţă frumoasă de muncă şi devotament a fost încoronată de o faptă nobilă: fundaţiunea de 10.000 coroane, ultimul gest al unui adevărat muncitor naţional, care, prin aproape 40 de ani, şi-a pus puterile sale în serviciul neamului său. Fie ca această frumoasă faptă a unui muncitor harnic şi cinstit să afle cât mai mulţi imitatori în cei ce au rămas în urma regretatului. Zilnic se înmulţesc greutăţile ce trebuiesc învinse, zilnic se cer jertfe noi. Și numai dacă în sânul neamului nostru se vor găsi mulţi membrii gata de jertfă, vom putea învinge şi trece înainte”[12].

1922: Primul eminescolog care a căutat urmele antecesorilor lui Eminescu la Călineşti, poetul şi sociologul Vasile Gherasim, studia, împreună cu „părintele Furtună”, în 6 septembrie 1922, „Conscripţia” din anul 1816, încoace, care acum se află la Arhivele Statului din Suceava. Marea surpriză pentru Vasile Gherasim a fost faptul că nici un urmaş al lui Vasile Iminovici, bunicul patern al lui Eminescu, nu ştia boabă româneşte şi că trei dintre copiii lui Vasile Iminovici s-au însurat la Şerbăuţi: Elena, născută în 1809, cu Dumitru Sandriuc din Şerbăuţi, Catinca, născură în 16 octombrie 1824, cu Procop Simocot din Şerbăuţi, şi Ioan, născut în 14 martie 1816, cu Maria lui Ştefan Mareci din Şerbăuţi[13].

1914: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la şerbăuţenii Varvara PROCHIPCIUC (40 ani în 1914), Alexandra POPESCU (14 ani în 1914) şi Nicolai GAVAZIUC (37 ani în 1914).

1915: „Șerbăuți unde limba ruteană se vorbește aproape exclusiv”[15].

1914-1918: „Ioan a lui Alexandru Tanasiczuk, născut la 23 februarie 1883, în Şerbăuţi, luând parte la războiul mondial, a fost transportat, în iarna 1914/15, greu rănit, într-un spital în Ungaria şi ar fi murit acolo, după cum s-a aflat. Din acest timp, lipseşte orice veste de la dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Magdalenei Tanasiczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Elisaveta Leuciuc la Şerbăuţi”[17].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Vâlceanu Constantin, seria 1938, media 7.60, numit în comuna Şerbăuţi, postul VIII, jud. Suceava”[18].

1942: „Se retrage naţionalitatea română, pe baza dispoziţiunilor art. 41, punctul 2 din legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 Ianuarie 1939[19], cu modificările ulterioare, următorilor locuitori, care au plecat din ţară în mod clandestin şi fraudulos, indiferent din ce cauză, sau au părăsit ţara pentru a se sustrage îndeplinirii serviciului militar sau oricărei alte îndatoriri, în legătură cu apărarea naţională: Grigoraş Gheorghe, Seredenciuc Victor, Daniliuc Alexa, înscrişi în registrul de naţionalitate al comunei Şerbăuţi, judeţul Rădăuţi”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[20], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Titeanu Constantin, de la Dărmăneşti, la Şerbăuţi; Rachieru Ioan, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti; Rachieru Felicia, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341

[2] Formanek, Jaromir, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiment Nr. 41, Czernowitz 1887, p. 219

[3] Mittheilungen aus dem Gebiete der Statistik, Zweiter Jahrgang, Wien 1853, p. 43

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Beck. Paul, Administrativer bericht über die betheiligung Österreichs an der weltausstellung in Paris im Jahre 1878, Wien 1879, p. 331

[6] Zentralblatt für Bibliothekswesen, XXXV, cap. Umschau und neue Nachrichten, Czernowitz 1884,  p. 91

[7] Norst, Anton, Dr., Alma mater Francisco-Josephina, Czernowitz 1900, p. 122

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45, 1876 p. 36, 1907 p. 159, 135

[9] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 12/1893, p. 3

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 216

[11] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, p. 13

[12] Foaia Poporului, apud Tribuna, Nr. 99, Anul XV, 6/19 mai 1911, p. 6

[13] Gherasim, Vasile, În satul Eminovicienilor, în Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Suceava 2012, pp. 12-23

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] Nistor, I., Românii și rutenii în Bucovina, București 1915, p. 161

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[18] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[19] Monitorul Oficial, Nr. 137, 12 iunie 1942, pp. 4895 şi următoarele

[20] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şerăuţi

ŞERĂUŢI. Întărit, în 8 iulie 1453 lui Mihail logofăt, cel care avea să negocieze primul tribut cu turcii, „satul Şirouţi… mai sus pe Budilci”, care-l cumpărase de la Şendrică, a fost vândut, în 11 februarie 1478, de nepoţii lui Dan Poiană, Mihăilă şi Piţurcă, lui Iuga vistier („pan Ignatie, numit Iuga”), soţul cneaghinei Nestea, tatăl lui Mihul, Sobţea şi Sofica, pentru 300 zloţi tătăreşti. Şi, astfel, „în acelaşi ceas, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri, pan Iuga vistier… a dat acest sat mai sus scris, anume Şirăuţi, mănăstirii noastre de la Putna”. Iuga fusese convins de egumenul Putnei, „smeritul arhimandrit Ioasaf”, să cumpere Şirăuţii şi să-l dăruiască mănăstirii încă din 25 ianuarie 1476, şi în 1 iunie 1476, ba chiar şi în 29 iunie 1476, în toate aceste documente menţionând şi Şirăuţii, printre danii de obiecte bisericeşti, de bani, de vii şi de cai, menite pomenirii lui veşnice „la 1 ianuarie, în ziua Sfântului Vasilie cel Mare, seara parastas, iar dimineaţa sfânta liturghie”.

1487: În 7 martie 1487, Şteful, fiul lui Hărman, şi sora lui Marina, jupâneasa lui Mihail Rogaşevschi, dau mănăstirii Putna satul „Maneuţi, cu mori pe Suceava” şi primesc, la schimb, „un sat, anume Şirăuţi… pe care sat îl cumpărase pan Iuga vistier de la Mihail şi de la Piţurca, nepotul lui Dan Poiană, pentru 300 de zloţi tătăreşti, iar pan Iuga a dat acest sat Şirăuţi pentru sufletul său mănăstirii noastre Putna”.

1622: În 12 martie 1622, Ştefan Tomşa întăreşte fostului staroste Gavrilaş „jumătate de sat Şerăuţi, cu heleştee, ce este lui cumpărătură de la Ionaşco, fiul răposatului Lupu Stroici… şi a opta parte tot din acel mai sus scris sat de Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la Gligorie, fiul lui Jadovanul, aşijdere şi altă a patra parte tot din acel mai sus scris sat Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la toţi nepoţii Stancăi”.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost satul Şerăuţi, cu heleşteu şi toate veniturile”.

1735: În Şerăuţi existau două biserici, cea a Sfântului Spiridon din Şerăuţii de Sus, construită în 1735  de Nicolae Alexandru MAVROCORDAT, şi cea a Adormirii Maicii Domnului din Şerăuţii de Jos, construită în 1779 de Iacov LOGOTHETTI, care avea să fie reconstruită în 1877-1881 şi sfinţită în 1884. În 1843, biserica din Şerăuţii de Sus, cu 1.099 enoriaşi, era patronată de Bogdan de ZADUROWICZ şi slujită de preotul administrator Nicolai ANDRIICIUC, iar biserica din Şerăuţii de Jos, cu 440 enoriaşi, era patronată de Louis von LOGOTHETY şi slujită de parohul Ioan TUREŢCHI. În 1876, la Şerăuţii de Sus, patron bisericesc fiind Josef von ZADUROWICZ, iar paroh, peste cei 1.458 enoriaşi, Avramie ANDREICIUC, Louis de LOGOTHETY rămânând patron bisericesc la Şerăuţii de Jos, unde nu exista preot pentru cei 626 credincioşi. În 1907, la Şerăuţii de Sus, sub patronatul evreului Salamon HOROWITZ, paroh era Miron GRIBOVSCHI, născut în 1844, preot din 1869, paroh din 1874, cantor fiind, din 1898, Leonti CHEIVAN, născut în 1860, iar la Şerăuţii de Jos, unde drepturile şi responsabilităţile patronale aparţineau lui Alexandru cavaler de GRIGORCEA, superb boier al Bucovinei istorice, alături de fratele său, paroh era Dionis ILASIEVICI, născut în 1852, preot din 1882, paroh din 1886, cantor fiind, din 1900, Vasile KWIATKOWSKI, născut în 1870.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şerăuţi, moşia mănăstirii Sfântul Spiridon, „62 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Iosip, 7 vădane, Catrina, Nastasa, Irina, Catinca, Palaghia, Gafiţa şi Tudosca, 11 case pustii şi 41 birnici, şi anume: Nicolaiu vornic, Grihor ŞEREMED, Nechita sin COIŢAN, Toader zet COIŢAN, Apostul COIŢAN, Grigoraş COIŢAN, Ion FRÂNZEIU, Andrei SOFRONII, Sofronii ZĂIŢĂNCU, Alecsa ONOFREICIUK, Dănilă ONOFREICIUK, Simion GRIGORIŞCIUK, Savin, Ion SAVIN, Ion vătăman, Gavril cojocar, Dumitraş ISAIANCIUK, Anton KALIICIUK, Georgii sin PAVĂL, Andrieş, Iftemi PAVLIUK, Dumitraş, Necolaiu ROMANCIUK, Grigoraş BEŞLIU, Toader, Ion GROSUL, Andronic rus, SÂRGHII, Dumitraşco vornic, Vasile, Toader MICIULENCU, Agapii MICIULENCU, Grigoraş ROMANCIUK, Petre, Costin OLINCIUK, Toader ROMACIUK, Dumitru HUŢUL, Dumitru HAGI, Nicolaiu HUŢUL şi Fodor rus.

1775: În 1775, satul Şerăuţi avea 1 popă şi 86 familii de ţărani iobagi.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[2].

1876: Din 1876, funcţiona, la Şerăuţii de Sus, o şcoală cu 4 clase, iar din 1895, avea să se deschidă, la Şerăuţii de Jos, o şcoală cu 2 clase[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şerăuţ, sat vechi, din care s-au format, în timpul din urmă, două comune cu administraţie particulară, Şerăuţii de Sus şi Şerăuţii de Jos. E menţionat, pentru prima oară, într-un hrisov din 20 iunie 1453, unde se spune că o ju­mătate aparţinea unui logofăt, numit Mihail. Prin hrisovul din 25 ianuarie 1476, trece în stăpânirea mănăstirii Putna. La 1776, era în posesia mănăstirii „Sfântul Spiridon” din Iaşi. De acest sat depindea, la 1780, şi cătunul Slobozia Şerăuţului sau Slobozia, care, cu timpul, s-a identificat cu o parte a satului, ce s-a dezlipit sub numele de Şerăuţii de Jos. Şerăuţii de Jos (Unter-Szeroutz sau Slobódka), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe pârâul Şerăuţi, în vecinăta­tea localităţilor Jucica Nouă şi Sadagura. Suprafaţa: 6,43 kmp; popu­laţia: 797 locuitori ruteni greco-ortodocşi. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, cu 578 locuitori, şi cătunul Şanţuri, şi târla Izavca. Este lângă drumul comunal ce leagă comuna Şerăuţii de Sus de Sadagura, precum şi lângă drumul principal Noua Suliţă – Sadagura – Dobronovăţ. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Spiridon”. Forma, până în timpurile din urmă, împreună cu Şerăuţii de Sus, o singură co­mună, numită Şerăuţi. Aci s-a aşezat, în timpuri, o colonie de ţărani scutelnici, din care pricină localitatea s-a nu­mit Slobozia sau Slobozia Şerăuţului, care colonie era pendinte, multă vreme, de satul vechi Şerăuţi şi a fost punctul de gravitaţie în jurul căruia s-au format locuinţe noi, de­venind, cu timpul, o comună cu administraţie particulară. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea de vite. Comuna posedă 478 hectare pământ arabil, 34 hectare fânaţuri, 20 hectare grădini, 132 hectare imaşuri, 30 hectare păduri şi 20 ari heleşteie. Se găsesc 59 cai, 170 vite cornute, 54 oi, 118 porci şi 29 stupi de albine. Şerăuţii de Jos (sau Slobozia Şerăuţilor), moşie, cu administraţie particulară, distictul Cernăuţi. Suprafaţa: 2,85 kmp; populaţia: 71 locuitori izraeliţi şi ruteni, gr. or., gr. cat. şi rom. cat., apoi 3 români ş. a. Şerăuţii de Sus, (Ober-Szeroutz), comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe pârâul Şerăuţ, la poalele culmei Horodiştea, spre est de comuna Zadóbrovca şi puţin la nord de Sadagura. Suprafaţa: 25,40 kmp; popu­laţia: 1.730 locuitori ruteni, de religie gr. or. Printr-un drum comunal bine întreţinut, este legată cu comuna Jucica Nouă; are a şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Forma, până în timpurile din urmă, împreună cu Şerăuţii de Jos, o singură co­mună, numită Şerăuţi. În partea de nord a comunei, lângă muntele Horodiştea, a staţionat, odată, regele polon Sobieschi, cu armata sa. Întă­ririle făcute cu acea ocazie par a corespunde cu urmele de să­pături de lângă cătunul Şan­ţuri şi se văd şi azi. Apoi, s-au găsit aci şi o mulţime de săbii, ghiulele şi potcoave. Interesantă este, în această localitate, o casă foarte veche, despre care poporul crede că comunică, prin subterane, cu dea­lul Horodiştea. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 1.278 hectare pământ arabil, 129 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 22 hectare imaşuri, 906 hectare păduri. Se găsesc 87 cai, 316 vite cornute, 248 oi, 269 porci şi 4 stupi. Şerăuţii de Sus, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 1,55 kmp; popu­laţia: 126 locuitori ruteni, gr. or. şi gr. cat., poloni şi izraeliţi. Cuprinde, pe lângă moşia Şerăuţii de Sus propriu-zisă, şi târlele următoare: Berdo, Grafiuca, Pleşcea, Vihoda, Za Groblia, Za Potocom”[4].â

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Grigorcea Alexandru cav. de, Cernăuţi, strada Iancu Zotta 19 (Şerăuţi de jos)”[5].

1942: „Având în vedere rapoartele domnului judecătoral Judecătoriei mixte Zastavna, din care se constată că numiţii Bodnariuc Nicolae şi Vasilache Nicolae, ambii din comuna Serăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi, sub ocupaţiunea rusească au manifestat în public sentimente ostile Statului Român; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarele în cauză, din care reiese că susnumiţii, ca funcţionari ai regimului sovietic, au ţinut adeseori cuvântări în public, în care aduceau ofense şi injurii naţiunii române şi Statului Român, spunând că românii nu se vor mai întoaree în Bucovina de Nord… / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numiţilor Bodnariuc Nicolae, de 35 ani, şi Vasilache V. Nicolae, de 49 ani, ambii comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi”. // „Având în vedere rapoartele domnului judecătoral Judecătoriei mixte Zastavna, din care se constată că numiţii Cohut Dumitru. Litviniuc Aneta, Luhovei Ioan, Costeiniuc Leonte şi Staroi Axenti, toţi din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi, sub ocupaţiunea rusească au avut o atitudine ostilă Statului Român şi au săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarele în cauză, din care reiese că susnumiţii, fiind oameni de încredere ai ruşilor, au vorbit în public contra Statului Român, aducând ofense naţiunii române şi lăudând în acelaşi timp regimul sovietic, şi că au contribuit la deportarea mai multor locuitori români din comuna Şerăuţii de Sus… / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numiţilor: Cohut Dumitru, de 51 ani, Litviniuc Aneta, de 45 ani, Luhovei Ioan, de 28 ani, Costeniuc Leonte, de 43 ani, şi Staroi Axenti, de 54 ano, toţi din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi”. // „„Având în vedere rapoartele domnului judecătoral Judecătoriei mixte Zastavna, din care se constată că numitul Diaciuc Nicolae din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi, sub ocupaţiunea rusească a făcut propagandă comunistă şi avut o atitudine duşmănoasă împotriva populaţiunii române; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarul în cauză, din care reiese că numitul, sub regimul sovietic, fiind înfocat comunist, a ameninţat pe locuitorii care nu voiau să se înscrie în coihoz cu deportarea şi a îndemnat populaţia să muncească pentru Statul rus, exprimându-se că românii nu se vor mai întoarce, iar pe preotul citatei comune l-a silit să evacueze casa… / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numitului Diaciuc Nicolae, de 47 ani, din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi”[6]. // Exact aceleaţi învinuiri şi cu aceeaşi consecinţă a retragerii cetăţeniei române, în condiţiile în care acuzaţii se retrăseseră odată cu armatele sovietice, li s-au adus „numiţilor” Litviniuc Gheorghe, de 38 de ani, şi Sleuca Dumitru, de 30 de ani, în dosare distincte, şi ei din Şerăuţii de Sus.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Bălan Ioan, comuna Şerăuţii de Jos, jud. Cernăuţi, media 7,00; Urhan Melania, comuna Şerăuţii de Sus, jud. Cernăuţi, media 7,58”.

Şerăuţii de Sus

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 401

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 16, 1876 p. 27, 1907 p. 159, 57

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 215, 216

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[6] Monitorul Oficial, Nr. 104, 6 mai 1942, pp. 3774, 3775

[7] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552