Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şerbăuţi

Ziua Împăratului, la Şerbăuţi, în Bucovina

ŞERBĂUŢI. Satul Şerbăuţi, atestat, alături de Hânţeşti (de la „hanţă”, care înseamnă cal mic, mârţoagă), în 15 iunie 1431, când Cupcici face nişte schimburi de sate cu Catamare, în faţa Divanului lui Alexandru cel Bun.

1492: În 17 martie 1492, Ştefan cel Mare întărea lui Şteful şi surorii sale, Marina, amândoi copii ai Maruşcăi şi nepoţi ai lui Şteful Jumetate, satul Şerbăuţi pe Siret.

1662: În 9 decembrie 1662, Gligoraş, vătăman de Şerbăuţi, depunea mărturie la stâlpirea părţii de moşie a lui Hulubei din Calafindeşti.

1682: În 8 septembrie 1682, popa, diaconul şi Pătraşcu, toţi din Şerbăuţi, erau martori la o vânzare de moşie a aceluiaşi Hulubei în Botoşeniţa.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şerbăuţi, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „27 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 25 birnici.

1774: Biserica Sfântului Vasile din Şerbăuţi, construită în 1774 şi reconstruită, ca biserică nouă, în 1906, avea, în 1843, 759 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Georgie ILASIEVICI, patron bisericesc fiind familia WOLANSKI. În 1876, patron bisericesc era Michael von KAPRI, biserica avea 1.266 enoriaşi, paroh fiind Grigorie CERNIAVSCHI. În 1907, când patron bisericesc era baronina Albina KAPRI, paroh era Eugen SIRETEAN, născut în 1848, preot din 1880, paroh din 1890, cantor fiind, din 1904, Hariton CASPAROVICI, născut în 1877.

1775: În 1775, satul Şerbăuţi avea 1 popă şi 49 familii de ţărani.

1790: După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.

1810: În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, iar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, aflând, apoi, un alt arendaş, Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.

1821: După înfrângerea eteriștilor la Drăgășani, în 19 iunie 1821 și fuga lui Ypsilanti în Transilvania, unde a fost arestat și întemnițat, generalul comandant al Galiției, contele Fresnel, luând în considerare necesitatea întăririi apărării granițelor Bucovinei, dispunând să li se alăture Regimentului nr. 10 Mazzuchelli și trei batalioane de grenadiri ale Regimentului nr. 41. „În septembrie 1821, Batalionul 3 a fost implicat pe deplin în serviciile de frontieră și a fost încartiruit la Gura Humorului, în timp ce Batalionul 2, cu companiile 7, 8 și 9, s-a deplasat la Suceava, iar companiile 10 și 11, la Siret și, de acolo, la Șerbăuți. În decembrie, după terminarea celei de-a 3-a perioade de redistribuire a trupelor, Batalionul 1 din Cernăuți, Batalionului 2 și companiile 7 și 8 din Zaleszczyki, a compania a 9-a din Jablonow, a 10-a din Kołomea, a 11-a din Pistyn, a 12-a din Kutty, iar din Batalionul 3, companiile a 13-a și a 16-a au fost încartiruite în Siret, a 14-a în Șerbăuți, a 15-a în Russ-Plavalar, a 17-a și a 18-a în Suceava. Divizia de grenadiri a Regimentului a rămas, cu batalionul Bilharz la Lemberg”[2].

1852: „Pădurile Bucovinei nu sunt doar un factor foarte important în bogăția națională, nu numai din punct de vedere al mărimii lor, ci și din punctul de vedere al varietății lor în cele mai excelente păduri… / De-a lungul granițelor Moldovei apar parcele extinse de pădure în jurul satelor Stănești, Poienile pe Holnica și Tereblecea, apoi la Șerbăuți și Călineștii lui Koparenku, și, în sfârșit, la Pătrăuți pe Suceava, sate ale căror păduri sunt printre cele mai bine păstrate”[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[4].

1878: Michael Baron Kapri este consemnat drept latifundiar (Gutsbesitzer) în Șerbăuți, calitate care l-a impus ca membru (Mitglieder) în Comitetul Camerei de Comerț Cernăuți al președintelui Wilhelm von Alth (Gewerbekammer)[5]. Familia Kapri din Șerbăuți avea să doneze Bibliotecii Universității din Cernăuți „40 de volume”[6].

1880: Absolvă Facultatea de teologie a Universității din Cernăuți Czerniawski Leon din Șerbăuți[7].

1885: Din 1885, avea să fie deschisă la Şerbăuţi o şcoală cu 4 clase[8].

1893: O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu SERETEAN, cuprinde următoarele nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan ŞTEFANIUC, Grigori AURITE, Aurora AURITE, Elena BENDESCHI, Natalia SETEAN, Ecaterina MATEICIUC, Teofila RATCA (soţia lui Vasilie de RADCA, proprietar în Călineşti), George de URSULEAN, Ioan de MALINESCU, Nicolae de VOLCINSCHI şi comerciantul Lazar ŞTEFANIUC[9].

1893: În 10 octombrie 1893, Ileana, văduva lui Vasile Neculce, dăruieşte Şerbăuţii copiilor ei, Constantin şi Ioan, Ioan renunţând în favoarea lui Constantin, pentru alte moşii.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şerbăuţi (Scherboutz), comună rurală, districtul Siret, aşezată pe pârâul Hatna, între comuna Calafindeşti şi Călineştii lui Cuparenco (Suceava), lângă hotarele cu România şi cu districtul Suceava. Suprafaţa: 12,36 kmp; populaţia: 1.254 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este lipită de drumul districtual Siret-Hatna; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică cu hramul „Sfântul Vasile”. La 1776 era în posesia vornicului Constantin Sturdza. În această localitate se află o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.225 hectare pământ arabil, 221 hectare fânaţuri, 35 hectare grădini, 201 hectare imaşuri, 371 hectare păduri. Se găsesc 63 cai, 520 vite cornute, 870 de oi, 443 porci şi 92 stupi. Şerbăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 8,77 kmp; populaţia: 68 locuitori, izraeliţi în majoritate; restul poloni, români, ruteni şi germani”[10].

1910: „În 30 octombrie 1910, a avut loc o adunare a mazililor şi răzeşilor în Botuşeniţa, la care au participat dl Dr. Cuparencu şi studentul în filozofie, dl Emilian Goraş. La gara din Siret, i-a aşteptat dl Emanuil Popescul şi i-a condus la localul adunării. Au luat parte mazilii şi răzeşii din Botuşeniţa şi o mare parte de gospodari din comună şi împrejurime, precum din Calafindeşti şi Şerbăuţi. Au vorbit domnii Dr. Cuparencu, E. Goraş, Vasile Turturean, paroh în Calafindeşti, Vasile cav. de Volcinschi, paroh în Şerbăuţi, şi comerciantul Ilie Siretean, dând celor prezenţi sfaturi cu privire la şcoală, limbă şi lege. Adunarea a încheiat-o dl Dr. Cuparencu, cu următoarele cuvinte: „Domnilor, în anul acesta, serbează popoarele Austro-Ungariei o festivitate rară. În 18 august a anului acestuia, şi-a împlinit prea bunul nostru monarh ziua natală a 80-a. Să rugăm pe prea înaltul creator ca domnitorul nostru să trăiască mulţi şi fericiţi ani, în deplină sănătate spre înţeleaptă ocrotire şi fericire a popoarelor sale. Şi noi, care am fost, totdeauna, cei mai loiali să strigăm, dintr-un suflet, şi de astă dată „Trăiască împăratul Francisc Iosif I”. / Dintre familiile răzeşeşti, amintim pe Canţer, de Repta şi de Malinescul. Un lucru interesant am aflat, la adunarea aceasta, că, afară de păstorul sufletesc, picior de inteliginţă n-a călcat pe pământul Botuşeniţei, care e o comună foarte expusă” / R.”[11].

1911: „Un mecenate bucovinean. Suntem putini şi sărmani. Nevoi însă şi duşmani avem mulţi. Ca să putem ţine pas cu celelalte popoare, care se bucură de o mulţime de avantaje, noi trebuie să ne încordăm toate puterile noastre. Noi trebuie, din puţinul avut, să acoperim toate trebuinţele culturale ale neamului nostru, trebuie să susţinem toate societăţile şi întreprinderile chemate să grijească de luminarea minţii şi întărirea conştiinţei româneşti a poporului nostru. N-am fi putut şi nici n-am putea face faţă acestor trebuinţe, care se înmulţesc pe zi ce mergem, dacă în mijlocul nostru nu s-ar fi aflat români, bărbaţi şi femei, care, pricepând spiritul vremii, ar fi închinat rodul muncii lor de o viaţă întru sprijinirea întreprinderilor naţionale. Am avut fericirea însă ca, în momentele cele mai grele, să fim părtaşi de suflete mari, generoase, care au jertfit pe altarul culturii naţionale tot ce au putut agonisi într-o viaţă de om printr-o muncă cinstită şi dezinteresată. / Un astfel de suflet a fost şi mult regretatul Teodor Leuciuc, care, modest din fire, şi-a împlinit, toată viaţa sa, în mod conştiincios datoria şi, când s-a despărţit din lumea în care a contribuit, cu munca sa, la înaintarea neamului, a făcut o faptă care l-a scos deodată din şirul luptătorilor modeşti şi l-a aşezat în rândul dintâi al bărbaţilor noştri de seamă. Voim să însemnăm această faptă, ca să rămână ca un îndemn statornic pentru generaţiile viitoare. / Teodor Leuciuc e fiul gospodarului Vasile şi a soţiei sale Ana din comuna Şerbăuţi, districtul Siretului. E născut la 8 martie 1843. În 11 iulie 1871 este numit învăţător definitiv la Boian, unde devine, peste scurtă vreme, conducător al şcolii de două clase de acolo. Tot în Boian conduce, cu deosebită conştiinciozitate, agendele unui inspector şcolar local. În Boian, a dat Leuciuc o probă de ceea ce însemna, atunci, să fii învăţător. Trebuia să conducă trei institute, să instruiască în 4 limbi şi tot a aflat vreme să înfiinţeze o bibliotecă, o societate de ajutorare, să predea învăţământul agricol, pomăritul, legumăritul, albinăritul. Şi desigur că fel de fel de greutăţi materiale şi de alte categorii vor fi fost şi atunci de învins. Multora din tinerii noştri, care se descurajează la prima greutate, le poate servi ca model acest simplu învăţător de ţară, care a fost însă un atât de rodnic muncitor în ogorul şcolii. / În vacanţele de toamnă ale anului 1872, dl Leuciuc, în dorul de a se perfecţiona în specialitatea sa, frecventează un curs de progres la Şcoala Normală de Învăţători din Cernăuţi. În anul 1882, a fost ales, din partea învăţătorimii, membru în Consiliul Școlar districtual, în care a funcţionat până la transferarea sa din district. În anul 1885, dl Leuciuc a fost numit învăţător superior la Marginea, unde a rămas până la trecerea sa în pensie. / În tot timpul serviciului său, Leuciuc a fost un învăţător model, conştiincios până la exces, muncitor, străbătător şi plin de râvnă. Zecile de decrete de laudă, primite de la toate autorităţile şcolare, dovedesc aceasta. Şi să nu uităm în ce vremuri grele şi-a împlinit răposatul, în mod exemplar, datoria sa de învăţător şi sfătuitor al poporului. / N-a făcut multă reclamă în jurul activităţii sale, ci s-a mulţămit să aibă conştiinţa liniştită. Şi la viaţa naţională a neamului a luat parte, fiind membru al „Armoniei”, având o mare predilecţie pentru muzică. În cercurile învăţătoreşti, dar nu numai învăţătoreşti, se bucura de stima şi consideraţia cea mai largă; figura „moşului” Leuciuc era una din cele mai populare din întreaga ţară. Această viaţă frumoasă de muncă şi devotament a fost încoronată de o faptă nobilă: fundaţiunea de 10.000 coroane, ultimul gest al unui adevărat muncitor naţional, care, prin aproape 40 de ani, şi-a pus puterile sale în serviciul neamului său. Fie ca această frumoasă faptă a unui muncitor harnic şi cinstit să afle cât mai mulţi imitatori în cei ce au rămas în urma regretatului. Zilnic se înmulţesc greutăţile ce trebuiesc învinse, zilnic se cer jertfe noi. Și numai dacă în sânul neamului nostru se vor găsi mulţi membrii gata de jertfă, vom putea învinge şi trece înainte”[12].

1922: Primul eminescolog care a căutat urmele antecesorilor lui Eminescu la Călineşti, poetul şi sociologul Vasile Gherasim, studia, împreună cu „părintele Furtună”, în 6 septembrie 1922, „Conscripţia” din anul 1816, încoace, care acum se află la Arhivele Statului din Suceava. Marea surpriză pentru Vasile Gherasim a fost faptul că nici un urmaş al lui Vasile Iminovici, bunicul patern al lui Eminescu, nu ştia boabă româneşte şi că trei dintre copiii lui Vasile Iminovici s-au însurat la Şerbăuţi: Elena, născută în 1809, cu Dumitru Sandriuc din Şerbăuţi, Catinca, născură în 16 octombrie 1824, cu Procop Simocot din Şerbăuţi, şi Ioan, născut în 14 martie 1816, cu Maria lui Ştefan Mareci din Şerbăuţi[13].

1914: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la şerbăuţenii Varvara PROCHIPCIUC (40 ani în 1914), Alexandra POPESCU (14 ani în 1914) şi Nicolai GAVAZIUC (37 ani în 1914).

1915: „Șerbăuți unde limba ruteană se vorbește aproape exclusiv”[15].

1914-1918: „Ioan a lui Alexandru Tanasiczuk, născut la 23 februarie 1883, în Şerbăuţi, luând parte la războiul mondial, a fost transportat, în iarna 1914/15, greu rănit, într-un spital în Ungaria şi ar fi murit acolo, după cum s-a aflat. Din acest timp, lipseşte orice veste de la dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Magdalenei Tanasiczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Elisaveta Leuciuc la Şerbăuţi”[17].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Vâlceanu Constantin, seria 1938, media 7.60, numit în comuna Şerbăuţi, postul VIII, jud. Suceava”[18].

1942: „Se retrage naţionalitatea română, pe baza dispoziţiunilor art. 41, punctul 2 din legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 Ianuarie 1939[19], cu modificările ulterioare, următorilor locuitori, care au plecat din ţară în mod clandestin şi fraudulos, indiferent din ce cauză, sau au părăsit ţara pentru a se sustrage îndeplinirii serviciului militar sau oricărei alte îndatoriri, în legătură cu apărarea naţională: Grigoraş Gheorghe, Seredenciuc Victor, Daniliuc Alexa, înscrişi în registrul de naţionalitate al comunei Şerbăuţi, judeţul Rădăuţi”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[20], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Titeanu Constantin, de la Dărmăneşti, la Şerbăuţi; Rachieru Ioan, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti; Rachieru Felicia, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti”.