Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Tişăuţi

TIŞĂUŢI. În 10 aprilie 1430, Alexandru cel Bun întărea lui Vlad Aldiş, printre alte sate, „şi ocolul Tisăceşti, unde au fost Toader Negruţ, Tisăceştii fiind, conform DRH (vol. I., p. 145), Tişăuţii.

1432: În 14 august 1432, Iliaş Vodă dăruia lui Isaia „satul Tişeuţi, aproape de Suceava”.

1624: În 17 martie 1624, avea să ajungă proprietar al satului cel mai păgubos viitor domnitor al Moldovei, pentru că, aşa cum mărturiseşte uricul lui Radu Vodă, „domnia mea m-am milostivit şi am dat, şi am miluit pre sluga noastră credincioasă (Gheorghe) Duca, ce au fost uşear mare, cu un sat, anume Teşeuţii, ce iaste direptu domnescu şi au fost ascultăndu de ocolul târgului Suceavei, pentru slujbă direaptă cu credinţă ce au slujit noao şi ţărăi”.

1724: În 15 decembrie 1724, Negoiţă Ciudin s-a văzut nevoit să vândă satul Tişăuţi lui Iordachi Cantacuzino, care avea să-l dăruiască, în 1736, fiicei sale, Safta, jupâneasa lui Constantin Cantacuzino Măgurianul, Safta fiind viitoarea mamă a lui Ienacachi Cantacuzino. Negoiţă Ciudin avea un frate, Constantin, care Constantin Ciudin „a făcut o fără de lege, furând nişte cai ai lui Mărza, Hanul Tătarilor, după care a fost prins şi aruncat în temniţă; şi l-au scos din temniţă, pe răspunderea lor, fratele său, Negoiţă Ciudin, cu Toader armaşul şi Stroescul comisul, precum el (Constantin Ciudin) va plăti Tătarilor caii, dară el ca un netrebnic ieşind din temniţă nu s-au străduit să îndrepte furtişagul, ci a fugit în ţara leşească; şi, venind încoace, Tatarii au târât în judecată pe chizeşi, iar prin judecata Divanului au fost judecaţi să răspundă pentru furtişag mai cu samă Negoiţă Ciudin; fiind frate cu hoţul, a fost judecat să plătească caii, iar dacă nu va plăti, Tatarii vor face cu el ce vor voi, cerând Tatarii 204 lei pentru cai”. Neavând de ales, Negoiţă Ciudin a vândut Tişăuţii, pentru 360 lei turceşti, sumă care acoperea şi dobânzile unui împrumut, luat de la nişte negustori turci de Iordachi Cantacuzino ca să plătească Negoiţă Ciudin, la vreme, despăgubirea datorată tătarilor.

1724: Hotarnica Tişăuţilor s-a făcut în 28 octombrie 1724, printre martori aflându-se vatamanul Gheorghiţă din Tişăuţi şi diaconul Vasile Avrămescul din Bosance. Hotarul cuprindea: apa Sucevei, drept în sus, pe lângă hotarul Bosancei, pârâul Răcoasa, Fântâna Veche, drumul spre Bosance până la Hlineştii Bosancilor, drumul ce merge de la Suceava la Bosance, valea lui Altan, heleşteul Partăcului, apa Şomuzului, drumul Tătăraşilor, hotarul Ipoteştilor la dealul găunos, prisaca lui Conteş, fântâna de piatră.

1735: Biserica din Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Tişăuţi a fost ctitorită, în 1735, de Dinu CANTACUZINO. În 1843, biserica trecuse sub patronaj împărătesc, avea 502 enoriaşi, iar postul de preot era vacant. În 1876, păstorul celor 686 suflete era preotul cooperator Georgie GEORGIAN. În 1907, preot cooperator era Eugen SÂRBUL, născut în 1860, preot din 1886, cantor fiind, din 1903, Vasile NICA, născut în 1884.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Teşăuţi, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „44 – toată suma caselor”, însemnând 10 slugi ale stolnicului Ianachi CANTA, 2 popi, 2 ţigani, 7 femei sărace şi 23 birnici.

1774: În 1774. Tişăuţii aveau 31 familii (3 popi, 24 ţărani, în 1775), iar în 1784, 33 familii.

1782: În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia. Podul de la Tişăuţi, de atunci, avea să determine apariţia unui nou sa, Ratuş, format din câteva gospodării, adunate în jurul hanului respectiv[2].

1783, septembrie 22-27; „Moşiile mitropoliei”, cuprinzând câteva sate, au ca hotar şi „malul râului Suceava, Tişăuţii lui Ienache Cantacuzino, pârâul Răcoroasa, Fântâna Veche a Tişăuţilor, Ţarina Tişăuţilor, hotarul Ipoteştilor, Valea lui Anton, Valea Barcio, Iazul Dinului, Podul de Piatră, Plopeni, Groapa Tişăuţilor, Zătăraşi”[3].

1784: În 7 iulie 1784, în cadrul unor schimburi de moşii, Tişăuţii lui Iordachi Cantacuzino trec în proprietatea Mitropoliei Sucevei.

1784, iunie 7, „Cernăuţi. Administraţia militară a Buco­vinei face cunoscut consistoriului că s-a aprolrat schimbul moşiilor sale Havârna şi Suliţa Nouă, din Moldova, cu moşiile Ipoteşti şi Teşeuţi, din Cordon, proprietatea lui Cantacuzino, vistierul Moldovei, consistoriul trebuind să mai  dea 200-300  galbeni, care să se ia  din veniturile clerului, din „lada legii”, în care se află 5.000 lei, banii şcoalelor. Atrage atenţia asupra înlăturării stricăciunii făcute de râul Suceava, întreţinerii morii cu trei pietre, spre a aduce venit şi a întăririi situaţiei economice a moşiilor clerului. Administraţia insistă asupra urgentării schimbului, pentru care a făcut intervenţii la forurile superioare”[4].

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, scria că, de la Suceava, la Tişăuţi (vama austriacă, carantina se află la ¼ de ceas de acolo, în satul mai mare, Bosanci). Aici, hotar e râul Suceava, care, când se umflă apele, este trecut cu plute. De aici, prin Salcea, pe la Dumbrăveni, peste două braţe ale râului Siret, peste primul – pe un pod suspendat; apoi, la dreapta, pe lângă satul Vlădeni, pe la poalele împădurite ale unui deal, la Botoşani[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[6].

1887: Din 1887, funcţiona la Tişăuţi o şcoală cu 3 clase[7].

1890: În 1890, comuna Tişăuţi avea 800 locuitori, primar fiind Vasile Sârghie. Învăţători erau Gavriil Mleşniţă şi Ludvica Crulicovsca, paroh fiind E. Sârbul, iar cantor bisericesc – Teodor Nica.

1901: Însoţirea raiffeisiană din Tişăuţi a fost înfiinţată, în 5 iulie 1901, de 64 părtaşi, conduşi de parohul Eugeniu Sârbu, prietenul lui Grigore Filimon, în casa lui Sârbu trăindu-şi ultimele clipe ale vieţii Grigore Filimon, martirul care a întemeiat sistemul de bănci rurale în Bucovina. Vicepreşedinte al însoţirii era Mihai Curcă, iar Gavril Mleşniţă era casier. Cabinetul de lectură „Călăuzul Făt-frumos” funcţiona în casa lui Constantin Oloieru, din anul 1899, cu 57 membri, cu o avere de 58 florini şi 7 creiţari, dar cu o… singură carte şi fără nici un abonament la gazete. Din conducerea acestei biblioteci săteşti fără cărţi făceau parte Roman Andrieş şi Gavril Mleşniţă.

1903: În 1903, cu ocazia unei colecte pentru Internatul român de băieţi ort. or. din Siret, organizată se parohul Eugenie SÂRBU, sunt menţionaţi pe listele de subscripţie următorii locuitori ai localităţii Tişăuţi: Petre BOROSA, învăţătorul George MLEŞNIŢĂ şi directorul şcolar George COSMOVICI[8].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[9], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Veronica SCOLOBIUC (fără vârstă menţionată, în 1907), Domnica IFTODI (fără vârstă menţionată, în 1907) şi Maria CURCĂ (fără vârstă menţionată, în 1907) din Tişăuţi.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Tişăuţi, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe malul drept al râului Suceava şi lipită de satul Lisaura. Suprafaţa: 6,98 kmp; popu­laţia: 793 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Printr-un scurt drum de câmp este legată de drumul districtual Suceava-Chilişeni; are o bise­rică, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, zidită, la 1735, de boierul Dinu Cantacuzino, şi o şcoală populară, cu 2 clase (deci, 60 şcolari – n. n.). Această comună este pome­nită într-un hrisov, datând din 14 August 1432. La 1776, era proprietatea boierului Ionache Cantacuzino. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 428 hectare pământ arabil, 90 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 92 hectare imaşuri, 5 hectare păduri. Se găsesc 41 cal, 300 vite cornute, 160 de oi, 182 porci, 52 stupi”[10].

1915: „Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. Mai întâi, la Suceava, în 4 octombrie 1915, când, „după săvârşirea serviciului divin, lumea oficioasă, însoţită de un public mare, s-a adunat în frumosul cort, ridicat în faţa intrării în Palatul Comunal. / Itinerariul bătutului de ţinte, pentru o coroană bucata, în buciumul din lemn de tei cuprindea comunele Bosanci, Ipoteşti, Securiceni, Rus-Plavalar, Tişăuţi şi Lisaura – duminică, 17 octombrie, Danila, Găureni, Iacobeşti, Călineştii lui Cuparencu şi Ienachie, Măriţei, Romaneşti şi Slobozia – duminică, 24 octombrie, Pătrăuţi, Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Mitocul Dragomirnei – miercuri, 27 octombrie, de ziua Sfintei Paraschiva, Iţcanii Noi, Iţcani Gară, Şcheia şi Lipoveni – duminică, 31 octombrie, Udeşti, Chilişeni, Reuseni, Rus-Mănăstioara şi Ruspoieni – luni, 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru, Stroieşti, Sf. Ilie, Zahareşti, Liteni-Moara şi Buneşti – duminică, 14 noiembrie, şi Bălăceana, Liudihumora şi Comăneşti – duminică, 14 noiembrie 1915[11]. Itinerariul era, bineînţeles, teoretic, fiind vreme de război, dar „versurile” propagandisto-umanitare, care însoţeau „Ţintuirea buciumului”, fiind de o înduioşătoare naivitate, merită reproduse: „În ţara fagilor sună / Adese-un bucium şi cheamă / Voinicii toţi cari se luptau / Avut şi ţară-şi apărau. / Azi buciumul răsună tare / Chemând pe toţi cu mic, şi mare / Să ocrotească de nevoi / Orfani şi văduve d-eroi”[12]. / La Bosanci, în 17 octombrie 1915, „Ţintuirea buciumului” îl avea ca delegat, din partea prefecturii, pe comisarul Nichitovici, strângându-se 2.000 de coroane, de la „inteligenţa locală cu gendarmeria, finanţii (adică vameşii – n. n.) şi ostaşii dislocaţi în acele părţi, precum şi poporul din Bosance, în frunte cu păstorii sufleteşti V. Corvin şi Franciuc, şi cu vrednicul lor primar, Ştefan Blîndu, şi numeroşi poporeni din satele învecinate, cu părintele Sârbu din Tişăuţi şi primarii”[13].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Sergentul major Ananie Ieşan, Tişăuţi, Regimentul 22, rănit; Rezervistul Ion Nica, Tişăuţi, Regimentul 22, rănit”[14]; „Infanteristul Claudie Poboroniuc, Tişăuţi, Regimentul 22, rănit”[15]; „Dumitru a lui Pavel Nica, din Tişăuţi, a participat la război şi ar fi căzut în anul 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Galafira a lui Dumitru Nica, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Josef Bindl, din Tişăuţi, a participat la război şi ar fi căzut în  anul 1916, lângă Mesticăneşti (Mestecăniş – n. n.), după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Procuraturei de finanţe, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16].

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării – a). în calitate de învăţători superiori: Teodor Sologiuc la Tişăuţi”.

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[17], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Spoială Eugenia, la Tişăuţi, postul 5”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[18], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Cozma Vasile, de la Brasca, la Tişăuţi”.

Teoctist Blajevici

La Tişăuţi s-au născut poetul, autorul unei gramatici, teologul şi mitropolitul Teoctist BLAJEVICI (23 februarie 1807), poetul şi publicistul Ion PARANICI (26 martie 1937) şi regretatul grafician Vasile SOCOLIUC (7 august 1937).

Ion Paranici

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[2] Călători, X, partea I, p. 333

[3] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1418, p. 469

[4] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1436, p. 475

[5] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 49, 1876 p. 38, 1907 p. 159, 162

[8] DEŞTEPTAREA, Nr. 12/1903, p. 5

[9] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 224

[11] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2

[12] Viaţă Nouă, IV, nr. 163 din 3 octombrie n. 1915, p. 4

[13] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 4

[14] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[15] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[17] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[18] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Tereblecea

TEREBLECEA. În 11 martie 1446 „Telibecinţii pe Siret”, era dăruit, de Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, mănăstirii Neamţului, sătenii fiind scutiţi de dan, posad, iliş, podvod, deseatină de albine şi de porci, lucrul la cetate, mori şi iazuri. În 22 august 1447, acest aparent privilegiu pentru săteni este întărit, la scutiri adăugându-se şi plata de jold. Aceeaşi întăritură s-a obţinut, în favoarea călugărilor de la Neamţ, şi în 1454, dania fiind întărită şi în 6 iunie 1446, când şi biserica satului este dăruită mănăstirii Neamţ, şi în 8 decembrie 1454, dar şi în vremea lui Ştefan cel Mare (1 aprilie 1470).

1490: În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 14-a biserică, cu popă, la Telebecinţi”.

1508: În 2 februarie 1508, când se întăreşte mănăstirii Neamţului stăpânirea asupra satelor Trestiana şi Tereblecea, este menţionat şi proprietarul anterior al satelor, fiul lui Bârlici. Mănăstirii îi sunt întărite „satul Telebecinţe pe Siret şi cu mori, şi alt sat Tristianeţ sub bucovină”.

1668: În 1 septembrie 1668, satul Tereblecea (în limbile turcă şi tătară, „telebleci” înseamnă „tătari”) era, încă, în proprietatea egumenului Teofil, de la Neamţ, care vindea lui Gheorghe Ursachi vistiernic satul „Tereblecea, cu loc de moară pe Siret”, pentru 280 guldeni, 10 boi şi un cal, dar se pustieşte până în 1670.

1724: În 15 mai 1724, satul aparţinea lui Ioan Balş, care îl vindea, pentru 300 guldeni olandezi, lui Calistru, episcopul de Rădăuţi, care dorea să-l dăruiască mănăstirii Putna. „Satul acesta fusese proprietatea mănăstirii Neamţului, căpătată în dar de la un boieri Berlici. Mănăstirea Neamţului, pentru ca să poată plaăti oieritul şi pogonăritul (darea pe oi şi vii), care se impusese şi mănăstirii, îl vând, cu 280 de lei, 10 boi şi un cal vistiernicului Ursachi, după cum arată acesta un uric nedatat, înşirat în protocolul împărătesc, sub Nr. 108. Vistiernicul, Ursachi dădu satul acesta zestre ginerelui său, Ioan Balş , de la care îl cumpără episcopul Calistru al Rădăuţului, cu 300 de lei, cu contractul din 15 Mai 7232/1724. Cum a venit moşia aceasta în stăpânirea Putnei, reprezentanţii ei n-au putut documenta prin urice, ci au mărturisit cum că episcopul Calistru, la întoarcerea sa de la Iaşi, murind în pripă, scrisorile lui le-a luat episcopul Antonie şi le-a dat la Putna, ştiind cum că Calistru s-ar fi răspicat că dăruieşte satul acesta Putnei. Igumenulu Iosaf da de seamă cum că episcopul Calistru pentru aceea va fi dăruit satul acesta Putnei, pentru că însuşi fusese igumen al acestei mănăstiri. Mănăstirea îl şi stăpânea în linişte, afară de o ceartă de hotar ce o avuse, mai înainte, cu mazilulu Ştefan Stircea din Berlinţi şi cu o seamă de Panţiri, care s-au fost aşezat în teritoriul satului, cu îndatorirea de a plăti câte un leu de casă, iar mai târziu, deoarece făceau serviciu de panţiri[1], nu mai voiră să dea acea dare mănăstirii. Grigori Ghica Vodă, însă, cu hrisovul din 15 ianuarie 7256/1748, rezolvă această ceartă în vavoarea mănăstirii”[2].

1748: Panţirii din Tereblecea se opuneau, în 1748, să plătească dijma de „un leu de căsariu”, iar Grigorie Ghica Vodă poruncea, în 15 ianuarie, la cererea egumenului Putnei, lui Lefter vel căpitan de Ropce să le ia dijma cu forţa.

1761: În 1 noiembrie 1761, pentru că egumenul Putnei se plângea că-i este împresurat satul, s-a făcut o nouă stâlpire, hotarele satului Tereblecea fiind marcate de: apa Siretului, moşia Greci de lângă Siret, satul Bârlinţi al lui Ştefan Stârcea, poienile lui Hajdău, pârâul Cotovăţului, drumul cel mare, drumul ce merge la panţâri, Fântâna Albă, hotarul Stăneştilor, hotarul satului Sinăuţi, hotarul satului Greci.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Tereblecea-ungureni, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 femeie săracă şi 30 birnici, iar în Tereblecea-moldoveni, „5 toată suma caselor”, însemnând tot atâţia birnici.

1774: În 1774, satul Tereblecea avea 46 familii (1 popă, 51 ţărani, în 1775), iar în 1784, 158 familii, populaţia satului crescând spectaculos, datorită unei masive colonizări cu emigranţi transilvăneni din Rebra Mare şi din St. Gheorghe, în principal. Din Rebra Mare au venit şi s-au stabilit la Tereblecea fraţii Marian şi Petre A MARIEI, în 1754, Alexe ZAHARIA, Filip şi Vasile BĂLINEŞTI, Dănilă DROV, Ştefan LUIANTI, Ioan BODNARIU, Ion RUSU, Grigore MURIAC, Iacob RUSU, Ştefan ANDREI, Mihai ANUŢ, Nicolai LUPCA, Ion SPĂTARU, Grigore CONSTANTIN, Andrei şi Vasile ONUŢ, Pintilei VUSA, Grigore RUSU, Samuil ABA, Vasile şi Ioan CONSTANTIN, Moisă ANOIŢĂ, Lupu şi Nessu DUMITRAN, Catarina CHIFOR, Dumitru IOAN şi Nistor ESPANARE, în 1763, Vasile BOGAR, în 1764, Andrei VIUŢĂ, în 1772; Din St. Gheorghe au venit Loidiuc STRUGARIU, în 1758, Petru VULVUC, Grigore BIRTUOAEI, Moisă MISUC, Ştefan ŢIGAN, Toader VĂVUC, Irimie, Pintilei şi Doroftei DUBĂU, Simeon VRACIU, Gavril LUPŢOARĂ, Simion UNGUREAN, George ANICA, Nicoară LUCA, Mihai GROSARIU, Toader ABUSTĂ, Toma PATRAŞ, Luca LAHERŢĂ, Nichifor RUSU, Tanasă CONTRA, Lupu VUOLTUR, Ion şi Toader BÂRGĂUAN şi Gavriil RABI, în 1763, Ion CREŢU şi George GRECIU, în 1771, Ioan SIMION şi Ianuş IACOV, în 1773; din Telciu, Filip şi Ioan GHERMAN, Petru DOLECAN şi Chirilă SASU, în 1763; din Leşu Ilvei, Grigore BACIU, în 1766, şi Vasile MOROŞAN, în 1772; din Borşa, Tanasă BACIU, în 1766; din Vica, Axentie NEMICAN, în 1766, Petru OLARIU şi Ioan NIMIGEAN, în 1775; din Baia Mare, Tudor BULBUC, în 1760, şi Cozma NEGREANU, în 1773; din Nimigea, Uno NIMIGEAN, Gavril BURSTEC şi Vasile EPURE, în 1778; din Mintiu pe Someş, David PERŢA şi Ion PROŢOV, în 1778; din Chiraleş pe Someş. Gavril POTARĂ, în 1778, iar din Ceaca pe Someş, Nicolai POPA, în 1778.

1776: În 1776, în Bucovina existau, în hergheliile împărătești, 539 de cai, 132 la Siret, 107 la Cuciurul Mare, 66 la Iurcăuți, 66 la Tereblecea, 64 la Sadagura, 54 la Volovăț și Sucevița și 50 la Frătăuți[4].

1787: În 1787 şi în 1789, s-au stabilit la Tereblecea primii colonişti germani, agricultori veniţi din Renania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg.

1788, Hacquet: „În vremea aceea, se întemeia colonia germană de la Tereblecea, în apropierea Siretului, care era un târguşor de vreo două sute de case şi ceva biserici. Pe vremea cumanilor (N. N.: confuzie cu episcopia cumanilor din Vrancea) şi când mai şedeau, aici, episcopi catolici, era destul de populat, după cum se poate deduce din rămăşiţele bisericii şi ale altor clădiri. Şi acum mai sunt boieri, care îşi au, acolo, curţile lor boiereşti. Când am ajuns să-i cunosc în casele lor, am observat, la unul dintre aceşti boieri, un caz foarte ciudat de influenţă a laptelui doicii asupra copiilor mici. Prinţii a şase copii, unii dintre ei mari, erau oameni nu numai de statură frumoasă, dar şi frumoşi la faţă, albi şi rumeni, dar copiii erau, cu toţii, negri ca ţiganii… Când am întrebat pe mamă cum se întâmplă să aibă copii atât de negri, mi-a răspuns: „Copiii mei vin, cu toţii, pe lume albi la faţă, dar cum nu-i hrănesc eu la sân, ci ţiganca aceasta, pe care o vedeţi aici”, care mai purta la sân pe copilul lor din urmă, ce nu se făcuse încă negru de tot, „ea, cu laptele ei, îi face aşa de negri, dar, cu timpul, în vreo douăzeci de ani, mai pierd din negreala lor, dar niciodată de tot”, şi, de fapt, se şi observa, cu ochiul liber, la copiii mai mari, schimbarea nuanţelor culorii, din an, în an… / Toate femeile moldovence, în afară de cele cu totul sărace, duc o viaţă foarte leneşă, aproape toată ziua stau culcate pe divan şi îşi petrec timpul cu cafea şi mestecând betel; cele sărace mestecă marnă, stând la pălăvrăgeală, mai ales în timpul sarcinii, când nu fac deloc sau aproape deloc mişcare, şi, cu toate acestea, nu sunt numai zdravene şi sănătoase, dar şi nasc foarte uşor nişte copii sănătoşi, bine şi frumos constituiţi, şi rar auzi de naşteri nenorocite sau altele de acestea, şi încă şi mai rar ca aceşti oameni să aibă vreo diformitate, ca toţi orientalii”[5].

1802, Rohrer: „M-am dus, pretutindeni (în 22 noiembrie 1802, la Siret – n. n.) pe uliţe şi pe străzi, în jos şi în sus. Nu am văzut decât sălbăticiune… / În singurul ţinut, dintre Siret şi Suceava, pe unde am călătorit, se aflau, când pe şosea, când în munţi, nouă sătuleţe mici de germani. Dacă, de altfel, am transcris bine numele de locuri româneşti, ele se numesc astfel: Rădăuţi, Frătăuţi, Arbore, Ilişeşti, Balosinăuţi, Satu Mare, Grăniceşti, Tereblecea, Mănăstioara. / Uneori, se formează un sat de 12, până la 18 case, alteori de mai multe. Toate, laolaltă, au numai un pastor. Cel de acum se numeşte Schwartz, este un sas din Transilvania şi, după câte aud, este un om cu cunoştinţe (învăţat) şi cu un caracter bun, pe care pastor, însă, nelocuind la stradă, nu l-am putut vizita”[6].

1803: În vara anului 1803, 11 familii de colonişti slovaci, numărând 67 suflete, s-au aşezat la Tereblecea, alte 14 familii urmând să sosească în 1814, dar multe dintre acestea se vor împrăştia prin satele vecine, după 1817, când în Tereblecea vor rămâne doar 18 familii de slovaci.

1816: Din 1816, funcţiona la Tereblecea o şcoală trivială română cu 6 clase, iar din 1874, şi o şcoală germană cu 4 clase[7].

1867: Biserica luterană  germană din Tereblecea a fost sfinţită în 23 noiembrie 1867, pe cheltuiala lui John Hubich (1.100 guldeni), dar a fost dărâmată de armatele ruseşti, în 1917, şi reconstruită în 1920 pe aceeaşi temelie. Primul pastor luteran din Tereblecea a fost Rudolf Fischer.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[8].

1883: Biserica ortodoxă a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Tereblecea, a fost construită, pe locul vechii bisericuţe a mănăstirii Putna, aflată sub patronaj imperial, între anii 1883-1886. În 1843, bisericuţa veche avea 1.421 enoriaşi, paroh fiind Filip IEREMIEVICI. În 1876, biserica avea 2.643 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie SELESCHI, iar preot cooperator, Ilarie DRACINSCHI. În 1907, paroh era Ştefan SELESCHI, născut în 1842, preot din 1868, paroh din 1875, preot cooperator fiind George CIUPERCĂ, născut în 1873, preot din 1900, iar cantor, din 1888, Ioan BOTEZAT, născut în 1864.

1890: În 1890, Tereblecea avea 3.800 locuitori. Învăţători la şcoala română erau Constantin Botezat şi Constantin Corvin, iar la şcoala germană, Peter Serfas, Val. Schweitzer şi David Hoffmann. Parohi ortodocşi erau Ilarion Dracinschi şi Vichentie Simiganovschi, iar cantor bisericesc – Ioan Botezat.

1900: Banca rurală românească, în sistem Raiffeisen, a fost întemeiată la Tereblecea, în anul 1900, de parohii Ioan Fedorciuc (director) şi Alexandru Voevidca (preşedinte), cu 52 părtaşi. Din comitetul de direcţie şi control făceau parte Ioan Vatamaniuc, Simion Bodnarescu, Luca Bodnarescu, Dimitrie Zaremba, Tanasie Vatamaniuc, Petrea Procopiuc şi Teofil Iţcuş. Cabinetul de lectură „Ajutorul” funcţiona încă din anul 1896, în incinta şcolii, cu 75 membri, 112 cărţi, un abonament la gazetă şi 5 florini avere, iniţiatorii şi conducătorii acestei prime biblioteci comunale la Tereblecea fiind Ambrosie Gribovici, Ioan Fedorciuc şi Dimitrie Zaremba.

1901, Gustav Weigand: „De aici, am urmat Siretul, trecând prin Ciudei (Czudyn), unde locuiesc evrei, germani, români şi ruteni, spre Suceveni[9], unde am stat, la prânz, iar duminică, 25 august 1901, seara, am plecat la Terebleşti[10], satul locuit de germani și români, dar în care sunt şi destui slavi, ca în toată zona. Am vizitat Mihăilenii, târguşor preponderent evreiesc, de cealaltă parte a graniței cu România, unde era zi de piață”[11].

1908: „Duminică, în 26 aprilie 1908, a repausat vrednicul paroh din Tereblecea, dl Ştefan Seleschi, după un morb scurt, în etate de 66 ani. Regretăm cu toţii trecerea din viaţă a acestui bărbat, care întotdeuna a fost conştient de datoriile sale ca preot şi naţionalist şi care, în sânul familiei sale şi a parohienilor săi, a lăsat un mare gol. Osămintele defunctului au fost conduse, din Cernăuţ, unde regretatul a închis ochii pentru vecie, marţi, la Tereblecea, spre depunere în cripta familială”[12].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Tereblecea (Terebleşti) Nemţească, comună rurală, districtul Siret, lipită de comuna rurală Tereblecea Românească. Suprafaţa: 29,76 kmp, îm­preună cu Tereblecea Româ­nească; populaţia: 1.278 locui­tori germani, de confesiune evanghelică, în majoritate, restul romano-catolici. Se compune: 1). din satul de reşedinţa, care, împreună cu târlele: La Hoţemploţ şi La Crucea lui Iacob, numără 1.263 locuitori; şi 2). din cătunul La Prisaca. Are aceleaşi drumuri de co­municaţie ca şi Tereblecea Românească; staţie de drum de fier a liniei Hliboca-Siret; are o şcoală populară germară, cu 4 clase. Una din cele mai prospere colonii germane din Bucovina, întemeiată în anul 1787, pe teritoriul comunei rurale de azi Tereblecea Românească. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor; excelează însă printr-o prăsilă de cai foarte mult căutaţi. Se găsesc 351 cai, 743 vile cornute, 760 porci şi 30 stupi. Tereblecea (Terebleşti) Românească, comună rurală, districtul Siret, aşezată, în masă compactă, în apropiere de malul stâng al Siretului şi în vecinătatea locali­tăţilor: Stîrcea, Oprişeni, Stăneştii de Jos, Poeni, Sinăuţii de Sus şi Gărbăuţi. Suprafaţa: 29,76 kmp, îm­preună cu comuna Tereblecea Nemţească, de care este lipită; populaţia: 2.600 locuitori români, de religie greco-orientală, şi puţini po­loni, germani ş. a. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, şi târlele Figoruvca şi La Molniţa. Prin drumuri de ţară este legată cu comunele susmen­ţionate, precum şi cu drumul principal Cernăuţi-Siret, ce trece prin apropiere; are un oficiu te­legrafic; o şcoală populară, cu 3 clase (deci, 90 de şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Această comună este men­ţionată, pentru prima dată, într-un hrisov din 2 Fevruarie 1508, prin care Bogdan Vodă, o dărueşte mănăstirii Neamţul. Trecu, apoi, în posesia vistiernicului Ursache, care o dete gi­nerelui său, Ioan Balş. Fu cum­părată, apoi, de către episco­pul de Rădăuţi, Calistru, prin hrisovul din 15 Mai 1724. După aceasta, trecu în posesia mănăstirii Putna, prin ce împre­jurări, nu se ştie; probabil însă că a fost dăruită de către episcopul Calistru, prin grai viu, la moartea sa subită (fusese, la Iaşi, după întăriri a câtorva moşii abia cumpărate, şi a murit pe drumul întoarcerii – n. n.), acestei mănăstiri, a cărei egumen fu­sese el înainte. Iscându-se o ceartă asupra posesiunii ei în­tre mazilul Ştefan Stîrcea, din Panţiri, de o parte, şi mănăstirea Putna, de alta, Grigore Ghica, prin documentul din 15 Ianuarie 1748, o atribui mănăstirii Putna, în a cărei posesie se găsea şi la 1776. La 1780, a fost unită cu Stîrcea. În partea de nord a localităţii, se vede un şanţ, numit de po­por „Şanţul lui Sobieschi”, în privinţa căruia circulă şi 2 le­gende: una, că aci s-a luptat Sobieschi cu turcii; iar alta, că şanţul a servit de apărare locuitorilor, contra tătarilor. Pe teritoriul acestei comune s-a aşezat, în anul 1787, o co­lonie de germani, înfiinţând o comună cu administraţie spe­cială, numită Tereblecea Nemţească; iar comunei, de atunci, i s-a dat, spre deosebire, supra­numele de Românească. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vi­telor. Această comună, împreună cu Tereblecea Nemţească, po­sedă 2.590 hectare pământ arabil, 607 hectare fâneţuri, 57 hectare gră­dini, 473 hectare imaşuri, 733 hectare păduri. Se găsesc 242 cai, 962 vite cornute, 440 de oi, 1.035 porci şi 60 stupi. Tereblecea (Terebleşti), moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 16,92 kmp; popu­laţia: 91 locuitori ruteni, în majoritate; restul izraeliţi, români ş. a. Cuprinde, pe lângă moşia Te­reblecea propriu-zisă, cu 8 case şi 57 locuitori, şi ferma Dubova”[13].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la tereblecenii Catinca LUNCAN (38 ani în 1908), Elena NIMIGEAN (fără vârstă menţionată, în 1908) şi Ana a lui Simion DUBĂU (13 ani în 1908).

1914: „În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1914, odată cu năvala ruşilor în Bucovina, un tren cu funcţionari austrieci a sosit, la ora 11, în gara Burdujeni, iar la prezentarea paşapoartelor, aceştia au cerut autorităţilor române permisiunea de a călători spre Viena, prin Predeal, iar cererea le-a fost acceptată. De la refugiaţi s-a aflat că grosul armatei ruseşti cantonase în pădurea Terebleşti, o patrulă rusească ajungând până la Hatna (Dărmăneşti). La Cernăuţi, debarcaseră trei regimente de voluntari ruşi, întâmpinate cu fanfară militară”[15].

1915: „Bucovinenii erau impresionaţi, de Ziua Împăratului, şi de moartea de erou a poetului şi sublocotenentului Pavel Scripcar, din Tereblecea, care, la asediul Lemberg-ului, în 27 iulie 1915, conducându-şi subordonaţii din Regimentul 41 de Infanterie, care purta numele arhiducelui Eugen, s-a prăbuşit pentru totdeauna[16]. În 20 iulie, căzuse, tot în Polonia, absolventul Gimnaziului din Suceava, Constantin Petruc, cadet în Regimentul 24 de infanterie şi fiul preotului din Vilaucea, Toader Petruc”.

1916: „Austriecii, evitând bătăliile decisive, se tot retrag, iar ruşii ocupă, rând pe rând, toate localităţile din sudul Bucovinei. La Ţureni, austriecii, în retragere, au aruncat în aer depozitul de muniţii, iar la Ronina, podurile de peste Prut şi Siret. În 20 iunie 1916, se desfăşurau lupte grele la Storojineţ, Frazenthal şi Tereblecea. Între Burdujeni şi Iţcani, coloanele refugiaţilor bucovineni, din toate clasele sociale, blocaseră drumul, dar cei mai mulţi refugiaţi se îndreptaseră direct spre Vatra Dornei” [17].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută, în afară de poetul-Erou Pavel Scripcar, de „Fruntaşul Vasile Gabor, Tereblecea, Regimentul 22, rănit”[18]; „Infanteristul Toader Bujdei, Tereblecea, Regimentul 22, rănit”[19];  „Ioan a lui Gheorghe Rusu, născut în Tereblecea, la 19 ianuarie 1878, a fost chemat, în august 1914, la armată. În septembrie 1914, zăcea rănit în spitalul din Cernăuţi, de unde, apoi, în luna octombrie 1914, a fost transportat de ruşi la Siberia. De atunci şi până în prezent, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Leontinei a lui Ioan Rusu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20]; „Gheorghe Vasilaş a lui Ignatie, de 33 de ani, în timpul din urmă domiciliat în  Terebleşti, a luat parte la luptele contra ruşilor la Iablonca, unde a fost grav rănit. Acolo ar fi murit, la 21 ianuarie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Sspazia Vasilaş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[21].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Constantin Homeniuc, agricultor, Tereblecea”[22].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Teofila Daşchievici, la Tereblecea” – mătuşa poetesei şi compozitoarei Eglantina Daşchievici, care a crescut la ea.

1925: În 26 septembrie 1925, Tereblecea a fost vizitată de mitropolitul Nectarie Cotlarciuc, vizita începând la „biserica din Tereblecea, unde a fost primit de către dl deputat Roşca, dl prefect Bădăluţă, de parohul satului, precum şi un mare număr de credincioşi”[23].

1937: Biserica catolică din Tereblecea a fost construită în 1937, capela slovacă, din partea de răsărit a satului, existând din 1873. Printre germanii din Tereblecea s-au numărat luteranii Gustav Engel, Franz Hubich, Friedrich Manz, George Manz, Hermann Massier, John Sauer, Christian Wagner, şi Friedrich Zachmann, precum şi catolicii Ferdinand Hoffmann, Ferdinand Kozlowski, Adam Mayer, John Mayer, Adam Tetiwa, Josef Tetiwa şi slovacul Michael Kuczak (Kuchik).

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[24]: Ţigară Vasile, tâmplar, domiciliat în Tereblecea; Zenzner Eduard, fierar, domiciliat în Tereblecea”.

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[25]: Popescu Teodor, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Tereblecea, judeţul Rădăuţi, mort la 6 iulie 1941”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[26], următorii învăţători şi învăţătoare: Nimigean Emilia, comuna Tereblecea, jud. Rădăuţi, media 7,16”.

Eglantina Daşchievici

La Tereblecea s-a născut publicistul Filimon RUSU (25 decembrie 1880) şi scriitorul George NIMIGEANU (24 mai 1909). Şi tot la Tereblecea a copilărit şi a făcut primii ani de şcoală, locuind în casa mătuşei sale, învăţătoarea Teofila Daşchievici din Tereblecea, poetesa, compozitoarea şi traducătoarea Eglantina Daşchievici (6 noiembrie 1903, la Bucureşti – 13 iulie 1987, Chicago) descendenta lui Andrei Dasckevici, în 1772 pisar al cancelariei generalului feld-mareşal Conte Petre Alexandrovici, Eugen Daskevici (1857-1935), general adjutant în fosta Monarhie, Ion Daskevici, prefect al Cernăuţilor, în 1932. A publicat: Nostalgii pribege (1963), Ţara noastră (1970), Colinde şi melodii de pe plaiurile României (1971), Ţara mea (1974), Dorule, măi dorule (1974), Reverii (1975),Vraja copilăriei (1975), Ecouri tradiţionale (1976), Evocări (1976), Crăciunul nostalgiilor (1977), Reverii pascale (1978), Ciripituri (1979), lacrimi pentru Ţara de departe (1979), Renaşte firea (1980)[27].

[1] Un fel de oaste, dintru început pancerată, adică îmbrăcată în zale, de unde îşi trag şi numele care le rămase şi după ce nu mai purtau această armură. Satul format de dânşii există şi astăzi, sub numele de Panţiri sau Oprişeni.

[2] Biserica şi Şcoala, Nr. 48, Anul XIII, 26 noiembrie / 8 decembrie 1889, p. 382

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[4] Polek, Johann, Începuturile hergheliei de stat de la Rădăuți, Cernăuţi 1893, p. 24

[5] Călători, X, II, pp. 825, 826

[6] Călători, XIX, I, pp. 156-159

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 39, 1876 p. 32, 1907 p. 159, 138

[8] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[9] La Suceveni, a cântat Vasile Hrinco (17 ani).

[10] La Tereblecea, a cântat Anastasia a Niţului.

[11] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[12] Apărarea Naţională, Nr. 33, Anul III, duminică 3 mai stil nou 1908, p. 3

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 222, 223

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] Exodul din Bucovina, „Adevărul” din 26 septembrie 1914

[16] Viaţa Nouă, IV, nr. 160, din 18 august n. 1915, p. 4

[17] Adevărul, 29, nr. 10504, 8 iunie 1916, p. 3

[18] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[19] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[23] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1926, p. 166

[24] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[25] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[26] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[27] Daşchievici, Eglantina, Ţara mea, Madrid 1974

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Toutri

TĂUTENI sau TOUTRI. Proprietate a lui Vasco Dumitrahovici, satul Toutre este împărţit între strănepoţii lui în anul 1551. Aflat pe malul drept al Nistrului, dincoace de Doroşăuţi, megieş cu Cincău, Zastavna şi Iurcăuţi, satul Tăuteni este menţionat drept Tăutri, în 1607, apoi drept Toltri, cu heleşteu şi loc de moară, în 1624. În 1638, Onciul Iuraşcovici pierde a treia parte din satul Toutre în favoarea lui Iuraşco Drace.

1644: În 1644, Onciul Iuraşcovici, Dumitraşco din Zastavna, Iuraşco şi fratele său Nalivaicu, precum şi Grigorie Grozăvăscul, toţi din Zastavna, împart între ei părţile de moşie din Zastavna, Boianciuc şi Toutre, din Toutre revenind fraţilor Iuraşco şi Nalivaicu şi lui Grigorie Grozăvăscul jumătate din a treia parte.

1700: În 1700, Maria, fata Gafiţii, nepoata lui Onciul Iuraşcovici, şi ginerele ei, căpitanul Ştefan Străşca, convin cu Gavril Miclescul şi nepot, prin mamă, lui Onciul Iuraşcovici, ca „a patra parte din sat de Teutri” să le rămână Mariei şi ginerelui ei, Ştefan Străşca.

1727: În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.

1731: În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimite pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.

1742: În 12 iunie 1742, când fraţii Ion, Ştefan şi Mihai Strâşca se împacă cu cumnatul lor, Toader Brahă, după un conflict funciar, „a opta parte din Tovtre şi a opta parte de Căbeşti ot ţănutul Cernăuţului” revin surorii lor, Antemiţa, jupâneasa lui Toader Brahă.

1752: În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, jupâneasa lui Vasălce, Irina, jupâneasa lui Andrei Marcu, şi Gafiţa, jupâneasa lui Sandul Tăutul, primesc a douăsprezecea parte din Tontri, baştină.

1772; Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Tăutre, moşie a Catrinii DOICIOAI, „52 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasili, 2 dascăli, Dănilă şi Iacob palamar, 2 slugi ale Catrinii DOICIOAI, Dumitru BRUMĂ şi Tănasă BRUMĂ, 1 jidov orândar, Froim, şi 46 birnici, şi anume: Ştefan CRICIUK, Vasili SĂMINCIUCU, Vasili PREUCIUCU, Ilko TIMCIUCU, Mihailo NAHIRNIAC, Vasile CASACHIUSCHII, Vasilii TIRIBAN, Iacob GEORGIICIUC, Mihailo DERLEŢA, Georgie MAGDICIUC, Ostafii MAGDICIUCU, Mihailo KARACINSKI, Andrei HLUŞCHIUSCHII, Ivan DANOLIUC, Fedor DANOLIUC, Iacob DANOLIUC, Ivan MALENKI, Ştefan CRIVII,, Ivan pânzarul, Vasili JOMARA, Alecsa DOLINSCHI, Nichita HOŢIMIRSCHII, Iurie DOLINSCHI, Hrihor MOLODINSCHII, Ivan SAUCIUCU, Anton SAUCIUC, Alecsa ungurian, Fedor TRIHUB, Ivan PALAHNIUC, Vasili PALAHNIUC, Ivan SĂMENIUC, Vasili MARCHEUSCHII, Precop rotarul, Timco LUNKO, Iacob pânzar, Alecsa BOICO, Grigori BOICO, Ştefan BOICO, Ivan rusul, Grigori IANCOL, Mihailo SURDUL, Petre DOLINSCHI, Ivan CIORNOLIUC, Hrihor ROHINSCHI, Fedor DOMENII şi Ştefan DOLINSCHI.

1774: În 1774, satul Toutri avea 34 familii, în 1775 fiind menţionat drept Tăutre, sat cu 1 popă şi 71 familii de ţărani iobagi. În 1784, satul Tăuteni va avea, datorită colonizării cu ruteni, 168 familii.

1775: Conform unui izvod de moşii din 20 ianuarie 1775, Ilie Străşca, stăpânea, ca moştenire după părinţii lui, Mihalachi şi Maria Străşca, a opta parte din Tăutri.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[2].

1872: Din 1872, funcţiona la Toutri o şcoală cu 4 clase[3].

1887: Biserica Adormirii Maicii Domnului din Toutri urma să fie construită în 1887, pe temelia unei biserici vechi, şi sfinţită în 1889. În 1843, bisericuţa veche, patronată de Joseph von ABRAHAMOWICZ, avea 1.447 enoriaşi, paroh fiind Vasilie FERLIEVICI, al doilea post de paroh fiind vacant. În 1876, patron bisericesc era Katharina von MIKOLAJEWICZ, numărul enoriaşilor ajunsese la 1.873, dar era ocupat doar postul de paroh, de Nicolai DRACINSCHI, cel de preot cooperator fiind vacant. În 1907, patron bisericesc era Kornel de MIKOLAJEWICZ, paroh fiind Teofil DRACINSCHI, născut în 1862, preot din 1885, paroh din 1892, iar cantor, din 1900, Sofronie FOTII, născut în 1861, postul de preot cooperator rămânând vacant.

1890: În 1890, comuna Toutri avea 2.200 locuitori, primar fiind Ştefan Boiciuc. Învăţător era Ilie Boiciuc, Teofil Draczynski şi Dionisie Kisielewski erau parohi, iar cantor bisericesc era Sofronie Fotii.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Toutri, comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, la izvorul unui pârâiaş, afluent al Nistrului, între localităţile Doroşăuţi, la nord, şi Zastavna, la ud. Suprafaţa: 10,41 kmp; popu­laţia: 2.112 locuitori ruteni gr. or. Este străbătută de drumul districtual Zastavna-Doroşăuţi, care o pune în comunicaţie cu dru­mul districtual Zastavna-Iurcăuţi-Horoşăuţi, precum şi cu dru­mul principal Cernăuţi-Zalcszezyki (Galiţia); prin dru­muri de ţară comunică cu comunele de primprejur, pre­cum şi cu drumul principal Noua Suliţă – Cernăuţi – Uscie Biskupie (Galiţia). Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. La 1776, o jumătate apar­ţinea Ilincăi Donicioaia; iar cealaltă jumătate, Mariei Doni­cioaia şi boierulul Ioniţă Strişca. Cronica ne spune că aci s-au aşezat numeroşi emigraţi din Galiţia. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 1.575 hectare pământ arabil, 16 hectare fânaţuri, 4 hectare 50 ari grădini, 50 hectare imaşuri, 2 hectare 50 ari păduri, 4 hectare heleşteie. Se găsesc 176 cai, 383 vite cornute, 456 oi, 255 porci, 101 stupi. Toutri, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 3,96 kmp; popu­laţia: 45 locuitori ruteni, iszraeliţi şi poloni; rutenii sunt parte gr. cat, parte rom. cat. şi gr. or. Toutri, grup de stânci, ce se găsesc pe înălţimea din apro­pierea comunei cu acelaşi nume, districtul Coţman, şi care se con­tinuă, în formă de lanţ de râpe şi dealuri calcaroase, mai de­parte, peste hotar, în Podolia şi Galiţia”[4].

1914-1918: „Iwon a lui Wasyl Bojczuk, născut în Tăuteni, la 20 martie 1891, domiciliat în Tăuteni, a fost înrolat în armata austriacă, la începutul războiului. În octombrie 1914, a luat parte la luptele contra ruşilor şi, de atunci, până în prezent, lipseşte orice ştire despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Catarinei Bojczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Nicolai a lui Ioan Cerneţchi, născut în Tăuteni, la 2 noiembrie 1884, a plecat la război şi ar fi căzut în luptă, pe frontul rusesc, lângă Trembowka, la 4 august 1915. De atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Catarinei Cerneţchi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[5].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Zastavna făcea parte şi „Expert agricol: Gheorghe Dracinschi, învăţător, Tăuteni”[6].

1942: 1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Olaru Ioan, seria 1937, media 7,14, numit în com. Tăuteni, jud. Cernăuţi”[7].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[8], următorii învăţători şi învăţătoare: Nistor Maria, comuna Tăuteni, jud. Cernăuţi, media 7,75”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 427

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 30, 1876 p. 89, 1907 p. 159, 91

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 226

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[7] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[8] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Tărăşeni

TĂRĂŞENI. Menţionat în 1680, apoi în 1683, când Ştefan Petriceicu Vodă dăruia mănăstirii Sf. Onufrei „satul Tărăşeni, cu eleşteu şi o moară”, satul de pe malul drept al obârşiei pârâului Cotoveţilor a fost colonizat, în 1780, cu 150 familii de ruteni, din care vor rămâne doar 48 familii, până în 1784, care se alăturau celor câteva familii româneşti existente. Ulterior, aveau să se stabilească în Tărăşeni şi câteva familii germane şi evreieşti.

1814: Biserica Adormirii Maicii Domnului din Tărăşeni a fost ctitorită, în 1814, de Zoie de ARAP, fiind dotată cu un iconostas, în 1829, dăruit de George de ARAP, George de REUS, Ioan de VOLCINSCHI, Adam şi Karl SCHOLZ, Ioan ALEXANDRIUC şi Petru IANOVICI. În 1888, biserica avea să aibă parte de o totală restaurare. În 1843, biserica avea 448 enoriaşi, patron bisericesc era Adam de SCHOLZ, dar postul de preot administrator era vacant. În 1876, cei 1.137 enoriaşi din Tărăşeni şi Prevoroki erau păstoriţi de parohul Ioan LUPU, patron bisericesc fiind Cornelie ŞTEFANOVICI. În 1897 avea să fie construită biserica Sfântului Dimitrie de la Prevoroki. În 1907, paroh al celor două biserici era Leon POIENARIU, născut în 1871, preot din 1896, paroh din 1906, cantor fiind, din 1900, Ioan CUDLA, născut în 1885.

1843: „Prima biserică din Igeşti era pe Zamca[1] şi servea pentru Igeşti şi comunele Pătrăuţul de Sus şi Jos. Ea era din lemn de stejar, şi a fost, în anul 1843, dăruită şi strămutată la Tărăşeni. Iconostasul din „starea femeilor” a fost adus din Zvineasca, de unde era de loc Zamfira, soţia lui Ienachi Răus, născută Volcinschi. A doua biserică a fost tot de lemn, însă a ars; în locul ei a făcut, în anul 1889, Grigoraş Răus, supt conducerea lui Ienachi Răus, biserica actuală, după planul bisericii celei vechi din Pojorâta, pe care a văzut-o pe când umbla prin, ţară în calitate de comisar pentru birul ţării”[2].

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sat aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[4].

1880: Din 1880, funcţiona în Tărăşeni o şcoală cu 3 clase, din 1900 fiind dată în folosinţă o alta, cu 2 clase, la Prevoroki[5].

1888: „Mai călătorisem, acum câţiva ani, la Cer­năuţi, însă scurtul timp, cât am stat acolo, nu mi-a îngăduit să-mi fac o idee justă şi fondată de tot ceea ce am văzut în 2-3 zile. Ca cronicar conştiincios şi pentru ca ma­teria cronicii să fie mai voluminoasă, ar trebui să vă dau o descripţie a locurilor pe unde am trecut, a persanelor cu care am fost în contact… Mă mărginesc a vă spune că, de la Dorohoi, orăşelul mai de importanţă ce-am întâlnit în drum, a fost Mihăilenii, un târg cu vreo 2-3.000 locuitori, cu câteva clă­diri frumoase, dar nu de speriat, apoi graniţa, cu funcţionarii vamali foarte de treabă, atât cei români, cât şi cei austrieci, apoi, în depărtare, zărirăm un târguşor numit Siret, de care se vorbea mult bine, apoi un sat mai mărişor, numit Tătărăşenii (sau, pe nemţeşte, Tarascheny), în care se vorbea mult jidoveşte, şi, după un drum mai fără popas, de vreo zece ceasuri, intrarăm, pe la grădina publica, în Cer­năuţi”[6].

1890: În 1890, Tărăşenii aveau 1.786 locuitori, primar fiind Noe Herş. Învăţător era Dimitrie Nedelco, Ioan Lupu era paroh, iar Ion Cudla – cantor bisericesc.

1901, august 26 – Gustav Weigand: „A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[7], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593. Am rămas la profesorul de limba română von Geler, pe care l-am cunoscut pe stradă și care m-a invitat la el acasă. În dimineața următoare, am plecat spre nord, fără aproape nici o ședere, pe drumul de la țară, prin zone mai slave, spre Privorokie[8], sat cu locuitori germani și români, în timp ce satul vecin Tărăşeni, pe lângă germani are şi ruteni. La scurt timp, pe când plecam spre Franzthal, o fată a alergat după trăsură şi am invitat-o să urce[9], iar ea nu a ezitat să o facă. Spre uimirea mea, am auzit și de la ea graiul limbii române, pe care îl ascultase şi de la soldatul de la Lucina şi care, la început, nu mi s-a părut credibil. Nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar, după cum a spus cu naivitate, a vorbit mereu patru limbi: română, germană, rusă și evreiască, limbă pe care a învăţat-o de la evreică-germană, pe care a imitat-o ​​cu o precizie uluitoare în pronunție și ton, aşa cum am observat, de multe ori, că fac mulţi români din Bucovina”[10].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Tărăşeni, comună rurală, districtul Si­ret, aşezată la izvoarele pârâului Cotovăţ, între Mihuceni şi Prevorochi, lângă hotarul dinspre distristul Cernăuţi. Suprafaţa: 6,75 kmp; po­pulaţia: 1.026 locuitori ruteni, de religie gr. or. şi colonişti ger­mani de confesiune evanghelică. Este situată lângă drumul principal Cernăuţi-Siret şi punc­tul final al drumurilor districtuale ce vin de la Cuciur-Mare şi de la Hliboca; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohi­ală cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Această comună e menţio­nată, pentru prima dată, la 1672. La 1776, aparţinea mazilului Ioan Sava. În 1780, a fost unită cu Mihuceni şi Trestiana. Tărăşeni, moşie cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 3,55 kmp; popu­laţia: 84 locuitori izraeliţi, ruteni, români, germani ş. a. La 1784, făcea parte din comuna Trestiana. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 700 hectare pământ arabil, 55 hectare fânaţuri, 10 hectare grădini, 185 hectare imaşuri, 47 hectare păduri. Se găsesc 83 cai, 376 vite cor­nute, 240 porci, 32 stupi”[11].

1914: La începutul lunii septembrie a anului 1914, protejaţii imperiului austriac, oamenii cu stare, au început să se retragă, preventiv, în România. În 15 septembrie, au sosit la Dorohoi, cu două trăsuri, familia baronului Kapri şi cea a doctorului Stephanovici. Din relatările acestora, reieşea că „trupele ruseşti au o atitudine frumoasă şi tratează bine populaţia austriacă, totuşi s-au semnalat, pe ici, pe acolo, cazuri izolate de prădăciune şi de siluire, provocate de soldaţi ruşi prin periferiile oraşului şi prin satele Bucovinei, fapte care fac ca populaţia să continue a fugi îngrozită, care încotro… Câteva localităţi din Bucovina au fost incendiate de ruşi. Aşa s-a dat foc oraşului Sadagura, care a ars aproape în întregime, precum şi localităţii Boian, unde focul a distrus numai o parte din oraş. De asemenea, s-a dat foc localităţii Tărăşeni şi altor câteva sate din Bucovina”[12]. / În 19 septembrie 1914, între Stăneşti şi Tărăşeni s-au dat lupte puternice între o mie de soldaţi austrieci (Landsturm), comandaţi de un locotenent, şi trei regimente ruseşti. „Soldaţii austrieci au fost nimiciţi cu toţii. Au rămas numai nouă soldaţi, dintre care şapte, grav răniţi, s-au refugiat în pădurea Franzenthal, iar doi au trecut pe teritoriul nostru, predându-se, cu arme, cu tot, grănicerilor români de la pichetul Posat, din comuna Buda… Soldaţii austrieci, ascunşi în pădurea din Franzenthal, au fost trădaţi de un lipovean, care a venit la dânşii, urmat fiind, la distanţă, de armata rusă. Lipoveanul a spus soldaţilor austrieci că se apropie numai o mică patrulă rusă… Cei doi soldaţi austrieci au putut scăpa, culcându-se la pământ şi târându-se, pe pântece, până la frontiera română, unde au trecut pe teritoriul nostru”[13].

1916: „Astăzi, ultimele știri din diferitele fronturi, pe care se operează, de la Nistru, la Focşani, sunt următoarele, mergând de la stânga germană, la dreapta. Pentru frontul Nistrului (la stânga), nimic nou. Pentru frontul următor, cel al Prutului, nici o schimbare. Stabilizat la aproximativ 14 kilometri, în aval de Cernăuţi, frontul este oprit de un râu, pe care ruşii au încercat în zadar să-l străbată, la Lucaviţa, unde au fost bătuţi, în 9 august. A treia coloană, care încearcă să ajungând la Siret, este blocată în preajma Rădăuţilor; germanii au încercat să trimită trupe din Cernăuţi, care să se infiltreze între coloana rusească de pe Prut și cea de pe Siret, pentru a încerca să recucerească pozițiile de pe acest ultim râu. Acest front a fost capturat, pe 10 august, la Tărăşeni”[14].

1918: „Mihai a lui George Zahariuc, născut în Tărăşeni, la 1o noiembrie 1872, a plecat, în august 1916, la război şi ar fi murit, în luptă, pe Monte Carlo, în iunie 1918. De atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Zamfirei Zahariuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

1918: „În 9 Noiembrie 1918, am poposit în comuna Tarăşeni, unde temeliile fostelor gospodării dovedeau că aicea a fost un sat ca şi celelalte. De altfel, numai barăci improvizate. Abia ofiţerii au putut găsi adăpost, ca să nu doarmă sub cerul liber. Trupa istovită s-a culcat unde a putut şi după regula răsboiului. / Colonelul şi cu mine am fost găzduiţi de un neamţ bătrân, care ne-a oferit două paturi. Aici a sosit, într-un târziu de noapte, un automobil, care l-a adus pe generalul Zadic, care, după o scurtă convorbire cu comandantul Brigăzii, s-a întors spre Rădăuţi. / A doua zi, dimineaţa, adică în 10 Noiembrie, comandantul brigadei mi-a pus în vedere că informaţiunile primite de comandanlul Diviziei sunt în contrazicere cu informaţiunile primite direct de la dl Iancu Flondor, care, în calitate de preşedinte al consiliului naţional, a chemat armata română în Bucovina. Aceste informaţiuni se refereau la bandele înarmate, care terorizau populaţia oraşului Cernăuţi şi care, după informaţiunile furnizate comandantului armatei, ar fi fost minat cele mai importante clădiri din oraşul Cernăuţi. Pentru a verifica aceste informaţiuni, generalul Zadic a lăsat să fiu trimis eu, cu un plic din partea Domniei Sale, direct la Palatul Naţional din Cernăuţi, unde era biroul dlui Iancu Flondor. / Am primit această misiune şi am pornit, îmbrăcat în haine ţărăneşti, singur, lăsând trupa în Tărăşeni. În urmă, am fost ajuns de dl Nicolai Prelici, care venea, cu o trăsură, dinspre Rădăuţi, spre Corovia. Cunoscându-ne, am fost luat în trăsură şi adus până la părintele Dolinschi din Corovia, unde am găsit şi pe fratele părintelui Dolinschi, maior în armata austriacă. Aceştia mi-au arătat calea cea mai scurtă ca să ajung la Iancu Flondor. Însoţit de dl Nicolae Prelici, am ajuns, fără să fiu cunoscut de cineva, până în poarta Palatului Naţional. / În Piaţa Unirii de astăzi, lume multă şi de toate naţionalităţile. Garda naţională păstra ordinea. Un soldat din această gardă m-a condus până în biroul lui Iancu Flondor. Aici, în jurul unei mese mici, pe care se afla o sticlă cu vin şi câteva pahare, şedeau: Iancu Flondor, cu fratele său, Nicu Flondor, şi Gheorghe Şandru, iar în jurul lor se preumbla agitat dl Dori Popovici. / I-am dat plicul şi am explicat rostul misiunii mele. Mi-a oferit un pahar cu vin, pe care sigur că nu l-am refuzat şi apoi mi-a spus următoarele cuvinte : „Te rog să pleci imediat îndărăt, să-i spui dlui general să nu aibă nici o grijă, pentru că de si­tuaţia de aici răspund eu, şi ea este aşa precum îi spun informaţiunile de la mine. Eu îl aştept în fiecare moment”. Aceasta era pe la orele 1 după masă, în ziua de 10 Noiembrie. După aceasta, am ieşit, condus de acelaşi soldat de gardă, până în jos, unde m-a aşteptat dl Nicolae Prelici. Cu o căruţă, pe care am putut-o găsi, am luat drumul spre Tărăşeni, dară în Corovia am întâlnit trupa şi am comunicat comandantului de brigadă cele auzite de la dl Flondor. / Contrar aşteptărilor celor din Cernăuţi, armata s-a oprit între Corovia şi Cernăuţi. Generalul a dat ordin ca intrarea armatei în Cernăuţi să se facă abia a doua zi, cu toate că dl Flondor a stăruit ca acea intrare să se facă în ziua de 10 Noiembrie, seara”[16].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Kruzliewska, născută Mănescu Modesta, Tărăşeni”[17].

Printre personalităţile Tărăşenilor se evidenţiază medicul sucevean Teofil Lupu (06.06.1869, Tărăşeni – 07.07.1935, Suceava), susţinătorul tuturor gazetelor bucovinene care au apărut, iniţial, la Suceava („Junimea Literară”, în 1904, „Făt-Frumos”, în 1926) şi ctitorul Băncii Sucevene. În 1910, a reluat „Revista Politică”, întemeiată, în 1885, de medicul Matei Lupu, activitatea lui publicistică desfăşurându-se mai ales cu subiecte care vizau cultura, într-o arie mult mai largă. În 1935, a publicat broşura „Soluţii la câteva probleme bucovinene”.

[1] Zamca a fost o fortăreaţă şi întăritură a creştinilor, contra invaziei tătarilor.

[2] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119

[3] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 39, 1876 p. 32, 1907 p. 159, 138

[6] Familia, Nr. 26, Anul XXIV, Oradea-Mare 26 iunie / 8 iulie 1888, pp. 296, 297

[7] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)

[8] La Privorochia, a cântat Spiridon Vonorocschi (16 ani).

[9] Fata de 14 ani, din Franzthal, analfabetă, dar care vorbea fluent patru limbi, se numea Lisaveta Crăsniciuc.

[10] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 221

[12] Ştiri de la graniţa austriacă, „Adevărul” din 4 septembrie 1914

[13] Luptă austro-rusă lângă graniţa noastră, „Adevărul” din 10 septembrie 1914

[14] L’Ouest-Éclair, 10 août 1917, p. 3

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[16] Ungureanu, Vasile, fost voluntar în Armata Română, Amintiri din zilele intrării Armatei Române în Bucovina, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi 1938, pp. 485, 486

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şubraneţ

Dansul rutean „Cerkowcia”

ŞUBRANEŢ. Menţionat în 18 octombrie 1435 drept „satul Sobraneţ, în ţinutul Ţeţinei”, selişte pustie la 1640, satul Şubraneţ, de lângă Sadagura, avea, în 1775, când era grafiar Sobraneţ sau Szubranek, 3 mazili, 3 popi, 81 ţărani şi 1 umblător. După alte surse, în 7 septembrie 1640, mănăstirea Voroneţ vindea lui Lupul Stroescul, pentru 100 galbeni, „săliştea Şubraneţ”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şobroneţ, moşie răzeşească, „96 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, Ştefan, Iftemii, Ştefan şi Ion, 3 dascăli, Ion, Tănasă şi Vasile, 3 mazili, Costandin, Mihalachi şi Panaite STROESCU, 5 jidovi, Leizer, Iosip, Moşcol, Marko şi Leiba, 21 călăraşi, respectiv Ion chihaia (CHIHAIA), Ion DĂNULIAC, Toader DĂNULIAC, Grigoraş LASCHIUCA, Grigoraş LUPINKA, Grigoraş PALCIUK, Andrieş LASCHIUCA, Luca, Neculai SOROCIAN, Ion LALEŞ, Toader SAVCIUK, Vasile CRABCIUK, Grigoraş sin HAVETIK, Ivan PIŢIL, Andrii BILAC, Andrieş CLIM, Pătraşcu MOVILĂ, Andrieş cojocar, Fodor, Vasile LASCHIUCA şi Ivan rus, 5 văduve, Maria, Nastasa şi Maria lui Vasile, plus 2 văduve de călăraşi, Dochiţa şi Fedora, 3 ţigani, Simion, Grigoraş şi Grigori, 7 case pustii şi 45 birnici, şi anume: Andrei vornic, Pricop LUNGUL, Ivan rus, Alecsa rus, Ostafi, Ivan RABICI, MAZURUL, Gavril OMENICI, Vasile POPOVICIUK, Costaşco, Vasile MĂCARII, Sauca TOMACIUK, Ştefan vătăman, Vasile Tomaiciuk, Ivan HORDIBAN, Ivan rus, Mihaiu BOŢUL, Ilko pânzar, Fodor pânzar, Mihail CORIDA, Andrei TOPALCIUK, Vasile TELEPELECIAK, Dănilă CINPOEŞ, Andrei CHIŢUMAN, Fodor STRIEŢ, Vasile CRIVDA, Petrea FUNDRA, Semen CHINA, Milko CALANCIUK, Vasile CAZAC, Vasile CALANCIUK, Lulian DORLELIŢA, Mihail cioban, Vasile cioban, Mihail rus, Gavril văcar, Ion prisăcar, Timofti rus, Hrihor rus, Hrihor RUSNAK, Timofti rus, Foka, Vasile rus, Macsim argat şi Petrea rus.

1782: În 8 iunie 1782, Mihalachi, Constantin şi Panaite Stroescul se declarau stăpânii Şubraneţului, sat pe care îl cumpărase străbunul lor, Lupul Stroescul, în 9 septembrie 1640 de la mănăstirea Voroneţ. Panaite Stroescul, care nu avea copii, va dărui fratelui său, Constantin, treimea sa din Şubraneţ, în 27 octombrie 1785. Mihalachi Stroiescul îşi va înzestra fata, Caterina, jupâneasa lui Alexandru Jiean, cu a treia parte din satul Şubraneţ, în 22 ianuarie 1792. La fel va proceda şi Constantin Stroescul, care îşi va înzestra fata, Safta, jupâneasa lui Dumitraş Goian, în 22 iunie 1792, cu un sfert din satul Şubraneţ, Dumitraş Goian de Jadova cumpărând, în 12 noiembrie 1792, şi partea lui Alexandru Jiean.

1793: Panaite Stroescul, care va avea. În cele din urmă, o fată, Smaranda, care se va căsători cu Vasile Zota, o va înzestra, în 20 iunie 1793, cu un sfert din satul Şubraneţ.

1797: În 18 mai 1797, Mihalachi Stroescul dăruia ginerelui său, Şerban Stârce, a şaisprezecea parte din Şubraneţ, apoi, pentru că trăia în Moldova, va arenda partea lui de sat, în 25 aprilie 1798, lui David Lucaşevici.

1807: În 3 februarie 1807, Constantin Stroescul dăruia fiului său, Gligoraş, un sfert din satul Şubraneţ, pe care îl avea de la Panaite.

1809: În 5 septembrie 1809, Vasile Stroescul avea să vândă a şaisprezecea parte din Şubraneţ, pentru 10.000 florini, lui Dimitrie Costin.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[2].

1871: Din 1871, funcţiona la Şubraneţ o şcoală cu 4 clase[3].

1899: Biserica Sfântului Gheorghe din Şubraneţ, ctitorită în 1786, reconstruită în 1899, avea, în 1843, 1.023 enoriaşi, păstoriţi de parohul Ioan POCLITAR, patroni bisericeşti fiind baronul de MERSWICZ, Nicolai baron de CALMUŢCHI şi baronul de ZOTTA. În 1876, patroni bisericeşti erau Cristof şi Ioan de MERZOWICZ şi Vasilie de ZOTTA, paroh fiind Georgie ZAVADOVSCHI, care păstorea 1.580 suflete. În 1907, sub patronatul Sofie de MERZOWICZ şi al Kaietanei şi a lui Peter de ROMAŞCAN, paroh era  George ZAVADOVSCHI, născut în 1838, preot din 1869, paroh din 1872, cantor fiind, din 1900, Ioan TOMAŞEVSCHI, născut în 1855.

1890: În 1890, comuna Şubraneţ avea 1.750 locuitori, primar fiind Petru Mustaţă. George Chirilovici era învăţător, George Zavadovschi – preot, iar cantor bisericesc era Ioan Tomastewski.

1907: „Sâmbătă, în 10 august 1907, a încetat din viaţă, după o suferinţă scurtă, în etate de 70 ani, exarhul şi parohul din Şubraneţ, dl Georgi Zavadovschi. Înmormântarea defunctului, la care a participat un număr deosebit de mare de preoţi, s-a săvârşit cu pompa obicinuită, marţi în 13 luna curentă. Rând pe rând se trece tot câte una din figurile cunoscute întregii inteligenţe din Bucovina, făcând loc altora, care nu înţeleg nici timpul în care trăiesc, şi nici nu sunt înţeleşi de nimeni. Fiecare care la cunoscut pe răposatul exarch Georgi Zavadovschi, care, cu glumele ce-i curgeau ploaie din gură, te tăcea să uiţi de toate nevoile, a luat cu întristare cunoştinţă de moartea sa. Doarmă în pace!”[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şubraneţ (Szubranetz), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată, în masă compactă, pe ambele părţi ale pârâului cu acelaşi nu­me, la locul unde el formează 2 lacuri, spre vest de comuna Zadobriuca. Suprafaţa: 14,56 kmp; popu­laţia: 1.650 locuitori ruteni, de religie gr. or. Cale de 2 km, la est, trece drumul principal Cernăuţi şi Sadagura – Uscie-Biskupie; prin drumuri de ţară comu­nică cu localităţile din partea de sud şi est. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Această comună este men­ţionată, pentru primă oară, într-un hrisov din 18 Octombrie 1434, în care se spune că domnul Moldovei Ilie a dă­ruit-o boierului Stan Babici. La 1641 a fost pustiită, dar a fost populată iarăşi. În acest an, se găseşte în hrisoave că aparţinea familiei boiereşti Stroescu, de la care a trecut la mănăstiriea Voroneţ, în a că­rei posesie se găsea şi la 1776. În 1739, a trecut pe aci ar­mata rusească, sub comanda generalului Munich. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vite­lor. Comuna posedă 1.163 hectare pămănt arabil, 62 hectare fânaţuri, 10 hectare grădinii, 164 hectare imaşuri, 9 hectare păduri şi 9 hectare heleşteie. Se găsesc 157 cai, 312 vite cornute, 546 oi, 98 porci şi 76 stupi de albine. Şubraneţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 3,29 kmp; popu­laţia: 70 locuitori, poloni, izraeliţi şi, în fine, ruteni gr. or. şi gr. cat.”[5].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi făcea parte şi „Locţiitor: Petru Romaşcan, proprietar mare, Şubraneţi”[6].

1921: „Deciziune de expropriere No. 116/21. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 194 şi 195, Şubraneţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, precum şi corpurile rusticale fasc. No. 196 şi 816 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Şubraneţ, în suprafaţă de 68 ha 20 a 99 mp, proprietatea dnei Kajetana Romaszkan, născută Merzowicz, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[7].

1941: Prin ordin al ministrului învăţământului,  învăţătorul „Coroiu Ioan, seria 1936, media 7,53, este numit în com. Şubraneţ, jud. Cernăuţi”[8].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 402

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 18, 1876 p. 81, 1907 p. 159, 111

[4] Apărarea Naţională, Nr. 58 şi 59, Anul II, duminică 18 august stil nou 1907, p. 3

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 219

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[8] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele