POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ | Dragusanul.ro - Part 56

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Arbore

 

ARBORE. Istoria satului Arbore este legată, pentru totdeauna, de numele nefericitului Portar de Suceava, Luca Arbure. Cariera militară şi dregătorească a fiului fostului mărunt diac domnesc Ivan Arbure pare să fi început „în 19 zile ale lui octomvrie, joi, leat 7005 (1497), când s-au întors craiul (polonez Albert) de la Suceava şi s-au apucat de cale. Ci nu s-au întors pre calea pre unde venise, ci pre altă cale, pre unde era ţara întreagă, spre Codrul Cozminului… Ştefan vodă… au trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, daca vor intra în pădure. Iară el cu toată oastea au intrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi a patra zi i-au ajuns în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie şi lovindu-i de toate părţile şi oborându copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşască au pierit, unii de oşteni, alţii de ţărani, că le coprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi”[1]. Cel care s-ar fi ocupat de „săciuirea” pădurii pare să fi fost Luca Arbure, care ar fi beneficiat de mari danii din partea Voievodului, pentru că, „dupre aceia, au dat cuvânt Ştefan vodă a toată oastea să să strângă la Hârlău, în zioa lui sfeti Nicolae. Şi aşa s-au adunat cu toţii la Hârlău, într-aceia zi, şi acolo Ştefan vodă au făcut ospăţ mare tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi şi cu daruri scumpe i-au dăruit pre ei. Şi deci i-au slobozit cine şi pre la casa sa, dându-le cuvânt ca toţi să dea laudă lui Dumnezeu, pentru ce că toate puterile sunt de la Dumnezeu”[2].

 

Aflat în plină glorie, iubit de Ştefan cel Mare ca un fiu, dar şi de Bogdan-Vlad, cu care se asemăna în multe privinţe, inclusiv în cea a vârstei, Luca Arbure, proaspăt căsătorit cu cneaghina Iuliana, cumpără, de la „neamul lui cel mai apropiat”, pe linie maternă, „sluga noastră Sima şi sora lui, Nastasia, copiii Stanei, nepoţii lui Cârstea Horaeţ… un sat, anume Solca, jumătatea de jos, şi a cincia parte din jumătatea de sus din acelaşi sat… pentru trei sute cincizeci de zloţi tătăreşti”, iar de la „Ivul şi sora lui, Nastea, copiii lui Mihul, şi verii lor, Fădor, fiul Malei, şi Dragotă şi sora lui, Stana, copiii lui Ivul, toţi nepoţii lui Şandru Gherman… patru părţi din jumătatea de sus a aceluiaşi sat, anume Solca… pentru trei sute şi treizeci de zloţi tătăreşti”[3], urmând să construiască, pe moşia Solca Mică, curţi şi o biserică de piatră, în jurul cărora se va închega un sat nou, numit, după ctitor, Arbure sau Arbore.

 

După moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, când pe tronul Moldovei a urcat tovarăşul tinereţilor lui Luca Arbure, Bogdan, care urma „întru totul pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi”[4], Portarul Sucevei s-a înţeles bine cu noul domn, dar, în cele din urmă, „Bogdan vodă cel Grozavu, ficiorul lui Ştefan vodă cel Bun, s-au pristăvitu în anii 7025 (1517), aprilie în zile 18, în ceasul cel dintăi al nopţii, în târgu în Huşi, nu cu puţină laudă pentru lucrurile cele vitejăşti ce făcia, că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său. Şi domnindu 12 ani şi 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune au făcut. Şi deci, cu mare cinste l-au îngropat în mănăstire, în Putna”[5].

 

Şi cu fiul lui Bogdan, Ştefăniţă, ajuns în scaunul domnesc la vârsta de doar 9 anişori, Luca Arbure, care, într-un anume fel, îşi asumase un rol patern, s-a înţeles bine, vreme de vreo cinci ani, purtând, alături de Petrea Cărăbăţ, o parte dintre primele războaie ale tânărului domnitor, dar, începând cu ziua de 23 aprilie 1523, când Cozma Şarpe, postelnicul, fuge în Polonia, bănuielile lui Ştefăniţă, cum că bătrânul Arbure ar unelti să-l înlăture de la domnie, se transformă în certitudini pentru nepotul lui Ştefan cel Mare, şi, drept consecinţă, câteva zile mai târziu, „în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie, iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, având atâta credinţă şi în tinereţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele cele rele. Şi acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceaţă, amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecat, nici dovedit, au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreme după aceia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita…

 

Văzând boierii şi lăcuitorii ţării Moldovei moartea lui Arburie hatmanul, mai apoi şi a ficiorilor lui, ştiind ce bine au avut Ştefan vodă de la dânşii şi mai apoi cu ce plată le-au plătit, cu toţii s-au întristat de vrăjmăşia lui Ştefan vodă, socotind că şi ei vor lua acea plată, care au luat şi Arbure, cu toţii s-au rădicat asupra lui, septevrie şapte zile. Ci nimica nu au folosit, că celui fricos şi înspăimat, ştiindu-şi moartea de-a pururea înaintea ochilor, nici un loc de odihnă nu-i, nici inima de război. Şi văzând că lui Ştefan vodă i-au venit ţara întru ajutor, s-au răsipit printr-alte ţări, lăsându-şi ocinele şi moşiile. Iară pre Costea pârcălabul şi pre Ivanco logofătul şi pre Sima vistiernicul şi pre alţii pre mulţi i-au prins vii şi le-au tăiat capetile în târg, în Roman”[6].

 

În ciuda faptului că urmaşii, pe linie bărbătească, ai lui Luca Arbure sfârşesc sub securea călăului, fetele lui şi ale cneaghinei Iuliana, Sofiiţa, Nastasia, Stanca, Odochia, Maria călugăriţa, Tudosia, Ana Plăcsoaie şi Cheldoaei, scapă cu viaţă, iar moşiile părinteşti le moştenesc, prin urice de folosinţă, încă din vremea lui Petru Rareş, ginerii lui Luca, precum Gavril Trotuşan, mare vistier şi vameş, comisul Plaxia (Praxia, adică Plăieşul), Grigore Udre sau Toader Turcea, păstrându-şi capetele, slujbele domneşti şi averile. Desigur că Ştefăniţă confiscase o parte din moşiile Arbureştilor, aşa cum se întâmpla, de regulă, în cazul „hainirii”, adică al trădării de ţară şi de domn, dar vinovăţia lui Luca, pusă la îndoială şi în acele vremi, şi mai târziu, nu s-a putut solda cu confiscarea brutală şi irevocabilă a moşiilor, toate revenind, datorită Anei, jupâneasa comisului Praxia, în folosinţa familiei, Ana fiind cea care, în aprilie 1523, ceruse lui Ştefăniţă Vodă rămăşiţele pământeşti ale părintelui ei, pe care, obţinându-le, le-a şi înhumat creştineşte, în ctitoria lui de la Solca Mică, biserica Arbure. Cum nu a avut copii, fiind „rudă stearpă”, Ana a cedat o parte din moşii surorilor şi nepoţilor ei, în vremea Movileştilor, iar altele au fost înstrăinate ulterior.

 

În 20 martie 1589, uricul, scris în slavonă (sârbesc), al lui Ieremie Movilă, face un scurt istoric al satului şi al moşiei („satul Solca la pârâul Solca, cu mori în Solca, şi cu biserică de piatră şi cu case de piatră, şi cu pomete şi cu slatine, şi cu izvoare cu peşti, cu tot venitul”), pe care moştenitorii lui Luca Arbure, „credincioasa Părasca, fiica Odochiei, nepoata lui Luca Arbure, portar de Suceava, şi nepoata Sohiicăi, şi Nastasiei şi Stancăi, şi Maricăi şi a Anei, fiicele panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa panului Grigore Udre, şi fiica ei, Nastasia, nepoata Odochiei, strănepoata panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa lui Toader Turcea, mare vătaf de Suceava”, le schimbă pe Stănileşti-Hotin şi pe „500 ughi roşii înaintea întregului sfat”, satul lui Luca Arbure devenind proprietatea mitropolitului Gheorghe Movilă şi, ulterior, prin danie, proprietatea mănăstirii Suceviţa.

 

În uric se spune că moşia se moşteneşte „din ale lor drepte privilegii din uricul de cumpărătură, pe care l-a avut moşul lor, panul Luca Arbure, de la Ştefan cel Bătrân voievod, şi din uricul de întărire, pe care l-a avut de la Bogdan şi de la alt Ştefan voievod, şi din ispisocul de împărţeală ce l-au avut cu rudele lor, când s-au împărţit de Petru voievod, care acel sat anume Solca rămase în partea mai sus-scrisei mătuşe lor Ana, fiica panului Luca Arbure; dar, neavând copii din trupul ei, această mătuşă a lor mai sus-scrisă, Ana, s-a lăsat de acel sat şi l-a dat nepoatei sale, mai sus-zisei Parasca, fiica Odochiei, care a fost fiica panului Luca Arbure, jupâneasa panului Udre, ca să aibă a o pomeni şi ca să-i fie ei acel sat, scris mai sus, Solca, ocină şi moşie deosebită despre alte rude ale ei”[7].

 

Din 3 octombrie 1614, satul aparţine mănăstirii Solca, din voinţa ctitorului, sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, care începuse şi construise mănăstirea Solca până în 13 martie 1615, când a sfinţit-o, înzestrând-o cu sate şi moşii încă din 3 octombrie 1614, după ce au „pierit în hiclenie” Vasile Stroici şi „alţi pribegi” care „s-au sculat… asupra domniei mele”. Ba chiar şi satul Solca, pe vatra căruia îşi va construi mănăstirea, şi l-a însuşit motivând „cum că Arbure au fost hain, au ucis pre stăpânul său şi pentru aceia satul Solca au umblat din mână în mână”[8].

 

Între anii 1758-1776, se aşează pe proprietatea mănăstirii Solca, numită Arbore, preotul Mihai ALEXOVICI din Abrud, Ioan CÂNEPĂ, plugar din Coplean, Gavril LUPU, plugar din Borla, Ion MIHULEAC, plugar din Budeşti, Ion TRUNCHINEC, plugar din Sălecia, şi Dumitru POP din Chintelnic.

 

Triunghiul celtic, pe mormântul lui Luca Arbure

 

În 1775, satele Solca şi Arbore, din Ocolul Vicovilor, aveau 4 popi şi 68 ţărani de ţărani, conform evidenţelor generalului Spleny.

 

În 1776, satul Arbore avea 72 de gospodării, iar în 1784, 225, fiind, pentru acele vremuri, un sat mare şi important. În 1785, se aşezaseră în sat 9 familii de colonişti germani[9].

 

În 1787, vin 8 familii germane, cu 24 de adulţi şi 10 minori, formând, împreună cu familiile stabilite în sat, o colonie de etnici germani, veniţi din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg, numită Deutsch-Arbora şi compusă din 40 de familii, cuprinzând 141 de adulţi şi 44 de minori. La fel ca fiecare comunitate germană din Bucovina, coloniştii au primit gratuit seminţe, inclusiv mazăre, şi unelte agricole[10].

 

În 1788, naturalistul breton Baltazar Hacquet întâlneşte, prin Bucovina, „mulţi din bejenarii Moldovei de Jos şi ai Basarabiei, care scăpaseră de apăsarea turcilor şi a tătarilor” („aceşti bieţi oameni, care îşi aveau vitele cu ei şi trăiau mai mult pe seama acestora, rătăceau acum, de patru luni, dintr-o pădure într-alta, pentru a nu fi văzuţi de turci), naturalistul merge la Gura Humorului, apoi revine la Arbore[11]. „Numărul coloniștilor germani a crescut foarte mult la Bucovina, de la domnia lui Joseph II, încoace; astăzi există opt sate formate în întregime din acești coloniști. Arbore ​​și Satu-mare sunt cele mai importante” (De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233).

 

În 1850, trăiau la Arbore, printre alţii, germanii: Adam WÜRTH  – numărul casei: 150, Jakob SCHLOTTER  – numărul casei: 151, Wilhelm NEU  – numărul casei: 152, Lorenz NEHR  – numărul casei: 153, Michael SCHLOTTER  – numărul casei: 154, Peter BURGHART  – numărul casei: 155, Jakob LEIB  – numărul casei: 156, Georg WAGNER  – numărul casei: 157[12].

 

L’Art et les Artistes, ianuarie 1917, Biserica din Arbore

 

Biserica din Arbore, ctitorie a lui Luca Arbure, pârcălab de Suceava, construită după anul 1500, era slujită, în 1843, când populaţia comunei număra 2.563 creştini ortodocşi, de preotul Ioan BALMOŞ, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când populaţia ortodoxă a comunei sporise la 4.052 persoane, paroh era Ştefan ISOPESCUL, iar preot cooperator, George POPESCU. Altarul bisericii era slujit, în 1907, de parohul Teodosie ILIUŢ, născut în 1840, preot din 1865, paroh din 1869, espozit din 1880, de preotul cooperator Vasile MIRONOVICI, născut în 1860, preot din 1888, şi de cantorul Isidor BEUCA, născut în 1854.

 

În 1867, Nicolae Ştir, din Arbore, a fost citat în faţa Comisiunii electorale Solca, să declare dacă a fost îndemnat cu bani de neguţătorul Chaim Schieber, ca să-l voteze pe pretorul din Umor Victor Tustanowski[13].

 

Învăţământul în comuna Arbore s-a desfăşurat, cu 6 clase, din 1819, o şcoală germană cu 5 clase fiind deschisă în 1901[14].

 

Din 1869, din administraţia raională Solca (judecătorie raională), făceau parte satele: Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni[15].

 

În 1890, Arbore avea 4.896 locuitori, păstoriţi de parohii Teodosie Iliuţ şi Constantin Tarnavschi, de învăţătorul Matei Sahlean şi de cantorul Isidor Beuca-Costineanu. Primar al comunei era, de ani buni, Teodor Irimescu.

 

O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Niculaiu al lui Zaharia BULIGA, agricultor din Arborea”, menţionează, printre familiile satului, pe: Trifon PAHOMI, Georgi BRAESCU, George a lui Teodor GRECU, Grigori CIBUC, Gavril MACSIM, Ioan TEPERCIUC, Toader IRIMESCU, Isidor BEUCA, Ferdinand COSMANEC, Toader al lui Nichita MACSIM, Ioan MACSIM, Georgi IRIMESCU, Georgi a TITIENI, Ilie IACOTA (JACOTĂ), Samoil GROSARIU, Precob LIAHU, Ştefan HODINESCU, Ioan CUPSEHANU, Pavel LUPU, Toader BULIGA a CIOGOLI, Simion TEPERCIUC, Ioan al ILIESI, Mihalachi CÂMPANU, Ciori MITRIUC, Axenti TEPERCIUC, Constantin MACSIM, Georgi a ILIESI, Ştefan SCRIPCARIU, Niculaiu PAHOMI, Pavel SOBOLESCHI, Petrea NISTOR, Vasile LUPU, Vasile PAHOMI, Vasile TEPERCIUC, Ignatie BULIGA şi Vasile MACSIM[16]. O altă colectă, pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „dl paroch Teodosiu ILIUŢ din Arbora”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Toader IRIMESCU, Trifan PAHOMI, Vasile PAHOMI, Miron PAHOMI, Vasile T. PAHOMI, Ştefan PAHOMI, George BRĂESCU, Nicolai PAHOMI, evreul Chaim ZWECKER şi Mihai alui George alui Toader IRIMESCU[17].

 

1891: „Conservatorul Romstorfer a făcut un raport detaliat asupra fostei biserici mănăstirești din Revna, în Bucovina. De asemenea, a dat un raport despre fosta biserică mănăstirească din Solca și despre cea pe care a studiat-o în Arbore și s-a decis să atragă atenția Ministerului cezaro-crăiesc de culte și instruire asupra acestor monumente. Ulterior, el a făcut şi alte comunicări cu privire la restaurarea bisericii din Solca, distrusă de trăsnet, ulterior. Același conservator a raportat și despre lucrările de restaurare necesare în biserica mănăstirii de la Humor și a fost numit profesorul Luntz să se ocupe de restaurarea menționată în decizia Ministerului cezaro-crăiesc al Cultelor și Instruirii. Mai mult, el a subliniat că, de-a lungul vremii, clădirilor bisericii din Bucovina nu li s-a acordat deloc îngrijirea necesară. Comisia Centrală a recunoscut importanța deosebită a acestui raport, dar și-a menținut punctul de vedere, afirmând că, din păcate, nu primește rapoarte despre puținele renovări din Bucovina, care au loc, deoarece nu se încearcă aproape nimic, în atâtea locuri, pentru a elimina răul structural existent“ (Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71).

 

În 1892, biserica lui Luca Arbure a fost studiată de conservatorul Carl A. Romstorfer, care a scris studiul „Die griechisch-orientalischen Pfarrkirchen in Solka und a Arbora”, cu o planşă, pe care l-a publicat în mai multe gazete din Bucovina şi din Viena[18].

 

„Prin anul 1895, săpându-se un mormânt în cimitirul din comuna Arborea, în Bucovina, la o adâncime de doi metri s-a dat peste o lespede (acoperământ) de piatră, sub care s-a observat că ar fi o criptă familiară, un canal sau alte asemenea. Se ştie că în Arborea zac osemintele căpitanului Arbore, care-şi avea acolo moşia sa şi care a zidit biserica din acea comună, o biserică vestită pentru arta sa architectonică. În interesul archeologiei ar fi foarte de dorit ca conţinutul acelei cripte să fie cercertat de bărbaţi specialişti. Între comuna Solca şi Arborea se află o cruce, despre care poporul pretinde că ea ar fi aşedată acolo de mitropolitul Atanasie Crimca, care a urzit mănăstirea Dragomirna şi care, şi de altmintrelea, are un rol însemnat în istoria Moldovei. Se mai vorbeşte prin popor, că pe acel loc să fi fost metropolitul Crimca lovit de buzduganul lui Vasilie Vodă cel Cumplit. Ar merita ca specialiştii să adune aceste tradiţiuni din acele părţi, care pot fi de mare valdre. Profesorul Fleischer, de origine din Suceava, actualmente în serviciul gimnaziului românesc din Pomârla”[19].

 

Cabinetul de lectură „Lumina” din Arbore se va înfiinţa în 1896, în casa cantorului Isidor Beuca-Costineanu, cu 88 membri, 48 de cărţi, un abonament la gazetă şi un capital de 26 florini şi 62 creiţari. Preşedintele acestei prime biblioteci săteşti era preotul Teodosie Iliuţ, secondat de vicepreşedintele Vasile Mironovici şi de secretarul Nicolae Buliga.

 

1898: „O icoană fidelă proiectul de drumuri pentru seria Solca: numai puţine drumuri mai vechi, care însă sunt rău făcute şi care duc mai că exclusiv spre comuna Arbore… Drumurile mai vechi, care, în parte, sunt mai bine făcute, vor mijloci şi mai departe transportul lemnului spre Arbore şi spre regiunile din apropiere, sărmane, ca şi comuna aceasta, de lemne” [20].

 

În 19 august 1901, dialectologul german Gustav Weigand a fost la „Arburea, o comunitate mare, frumoasă de români și germani, cu o biserică veche, în care se află interesante şi bine conservate picturi în frescă. Tatăl preotului m-a întâmpinat cu ospitalitatea caldă a acestei familii”, unde i-au cântat Casandra lui Ion Cotleţ (Jos, la ţara muntenească) şi Domnica Aruşte (17 ani)[21].

 

Banca populară Raiffeisen s-a înfiinţat în 12 februarie 1902, sub direcţiunea lui Trifan Pahomi, cu Nicolai Buliga preşedinte şi cu Isidor Beuca-Costineanu vicepreşedinte, membrii direcţiei de control fiind George a lui Ion Hrincescu şi vistiernicul însoţirii, Vasile Mironovici.

 

Bucovinence, rugându-se la Arbore

 

În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin „Arburea”, în ceas târziu, de noapte întunecoasă, „aici sunt lumini în multe case, dar nu lumini de lampă atârnată, ci lumini de policandre cu cinci ramuri. Spre acele case luminate se urcă cete de oameni negri în caftane, cu brâie lungi şi cizme, cu feţe prelungi albe supt căciuli de blană de vulpe. Ei stau în loc şi se uită foarte caraghios la trăsura care trece. Iar jos, în vale, e o căsuţă care străluceşte toată şi din care, unul câte unul, se strecoară cei cu căciuli blănite cu vulpe. E havra: Evreii au intrat în sărbători în satul lui Arbure Hatmanul, care atârnă de ei”[22].

 

Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[23], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Eugenia MEDVIGHI (soţia învăţătorului superior Simion Medvighi, 38 ani în 1908) din Arbore.

 

1907: „Prin rostul economului Buliga din Arbore şi a lui Filaret Doboş din Cernăuţ, fostul prezident al societăţii „Dacia”, care acuma a devenit cu întreaga sa societate agent politic plătit a lui Aurel Onciul, au încercat domnii democraţi proclamarea lui Aurel Onciul de candidat… Sub scutul jendarmariei, toţi democraţii au fost necesitaţi să părăsească sala din Solca şi au fost conduşi de aceasta până la hotarele comunei Arborea. Mai ales în contra unor învăţători era îndreptată furia poporului, care le striga că locul lor e să instruiască copiii încredinţaţi conducerii lor, dar nu în localuri unde se face politică”[24].

 

În acelaşi an 1907, liniştea românilor din Arbore e tulburată de zavistia politică dintre „Ilarie Isopescul, teolog absolvent de 25 de ani, dar până astăzi încă fără examen”, care „e încătrănit contra dlui O. Manescu, conducătorul comunii noastre, încă de pe timpul alegerilor, din cauza că dl Manescu ne povăţuise şi ne arătase că nu democraţii, acei ce scriu înjurături la „Voinţa poporului”, ne sunt prieteni, ci numai acei care s-au apucat să înjghebe comitetele naţionale de prin cele districte şi comitetul central naţional”, primarul fiind acuzat de către tânărul teolog că „ar fi comis fapte samovolnice, fapte contra legilor”, chestie care nu s-a adeverit în justiţie, aşa că „Manescul, la rândul său, a fost silit să dea în judecată pe dl Ilarie Isopescu, pentru calomniere şi pentru vătămare de onoare, şi dlui Isopescu nu i-a mers deloc bine, căci judecata l-a aflat vinovat şi l-a condamnat la 14 zile arest sau la o amendă de 140 coroane. Afară de astea, dl Isopescu trebuie să plătească şi spesele judecăţii, în sumă de 30 coroane”[25].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Arbora (româneşte Arbore), comună rurală, districtul Gura-Humora, aşe­zată pe ambele părţi ale pârâului Solca, la confluenţa sa cu pârâul Clitulul. Suprafaţa: 41.17 km p.; popu­laţia: 2.896 locuitori, dintre care trei părţi români, restul ger­mani şi israeliţi; religia gr. or. pentru majoritate, rom. cat., evanghelică şi mosaică pentru rest. Se compune din vatra sa­tului, cu 4.731 locuitori, şi din cătunul Bodnăreni. Este legată cu comunele din vecinătate, Burla, Iazlovăţul şi Botuşna, prin drumuri dis­trictuale; cu Solca, printr-un drum principal; iar cu Clitul, printr-unul comunal. Are un oficiu poştal, o şcoală populară românească cu 4 clase, înfiinţata la 1844, şi una par­ticulară evanghelică, cu o clasă, în­fiinţată mai târziu; o biserică parohială, cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, zidită din piatră, la 1502, de Luca Arbore, pârcălabul Su­cevei. Poporul crede că, sub zidul bisericii, care e gros de 2 metri, s-ar fi ascunzând subterane cu comori. Are o casă de economie românească şi alta germană, apoi un ferăstrău (gater – n. n.) şi mai multe mori. Localitatea purta, odată, numele de Solca de Jos, fiindcă ţinea de teritoriul comunei Solca, care teritoriu a fost cumpărat, la 1492, de pârcălabul Arbore. După moartea acestuia (decapitat fiind la 1523), s-a înfiinţat, pe acest teritoriu, satul Ar­bora, pomenit, pentru prima dată, la 1576. La 1598, satul a trecut în proprietatea Mitro­politului Sucevei, Gh. Moghilă, care l-a dăruit, în acelaşi an, mănăstirii Suceviţa. La ocuparea Bucovinei, s-au stabilit aci multe familii româneşti din Transilvania; iar la anul 1787, au fost aduşi şi colonişti germani. Populaţia se ocupă, în ge­neral, cu agricultura şi cu prăsila de vite; sărăcimea trece, peste vară, în România, la munca cîmpului. Comuna posedă 2.950 hectare pământ arabil, 315 hectare fâne­ţe, 40 hectare grădini, 849 hectare izlaz, 437 hectare pădure. Se găsesc 340 cai, 2.317 vite cornute, 1.880 oi, 2.646 porci, 240 stupi de albine” [26].

 

1908: „Zidindu-se o biserică gr. or. în Arbore, a fost fiecare locuitor îndatorat să contribuie la zidirea bisericii cu oareşcare sumă de bani. Ar fi ajuns, dacă ar fi contribuit fiecare locuitor dintr-un sat aşa de mare ca Arborea, deocamdată numai suma de cel mult 40 coroane pentru clădirea casei lui Dumnezeu; dară unii gheşeftari din Arbore, ca fostul vornic Grecu şi alţii de tagma lui, care voiau să aibă şi ei vreun folos, nu s-au mulţămit cu atâta, ci au silit pe fiecare, chiar şi pe acela care are o mulţime de copii şi care numai cu vai îşi poate agonisi 25 cruceri pe zi, ca să-şi susţină femeia şi copiii, să plătească o sumă de tot mare, pe care aceştia nu sunt de loc în stare a o solvi. Mai ales acum, în timpul iernii, şi cînd domneşte criza aceasta de bani, n-are ţăranul de unde scoate paralele. Toţi însă au promis că vor plăti, însă în fiecare an câte o sumişoară, după putinţa lor. Neputînd aşadar ţăranii să solvească îndată taxa impusă cu de-a sila, au chemat pe un secvestru districtual, anume Ostrakiewicz, ca să împlinească, cum se zice, pe fiecine care nu va plăti. Auzind ţăranii de sosirea dlui secvestru, unii neavând ce începe, au încuiat casele şi au luat-o la sănătoasa, alţii fiind mai viteji au încuiat uşa şi i-au ieşit dlui secvestru la poartă, înainte, ca să-i spună, că nu pot să dea nimică, având numai un suman şi un cojoc în casă, pe care, în timpul iernii, nu pot să îl dea. Cu sumanul merge bărbatul la lucru, ca să-şi cîştige cei 25 cruceri, iară cu cojocul umblă băietul la şcoală ori îl întrebuinţează nevasta. Dl secvestru, cu o botă groasă în mână, se apropie răcnind ca un leu şi dă navală asupra ţăranului. În disperarea lui, ţăranul caută, cum ar face fiecine într-o astfel de stare, să oprească pe dl secvestru şi pe cei plăiaşi de a străbate mai departe. Dl secvestru se uită iute împrejur. Vede el mulţi oameni împrejur, căci se uitau vecinii ca la o panaramă, şi atunci dă poruncă celor 5 plăiaşi să strice uşa şi să intre. Dacă nu erau mulţi spectatori, atunci dl secvestru întorcea bota şi începea a trânti în vrăjmaşul său. În modul acesta a fost maltratată o femeie, care era singură acasă, fiind bărbatul dus la lucru. În modul acesta a purces dl secvestru, în mai multe locuri, luându-le şi straele din casă şi lăsându-i astfel batjocuriţi. Atunci ţăranii, neştiind ce face, au pus băieţii pe câte trei înaintea sfintei icoane, zicând: „Rugaţi-vă, băieţi, voi, că pe voi vă va auzi mai degrabă Dumnezeu, să se dărâme zidurile bisericii, până mâine dimineaţă!”. Alţii iarăşi au luat bâta şi traista în spate şi s-au dus la munte, să cîştige banii pentru biserică. Astfel voiesc ei să zidească locaşul sfântului Dumnezeu! Suntem curioşi, ori judecătoria din Solca are ştire despre toate acestea?”[27].

 

1909: „Arborea, satul Hatmanului Arbore, cu o populaţiune de 5.657 locuitori, dintre care 4.581 români, 670 nemţi, 363 evrei 13 ruteni”[28].

 

Conform hărţii etnografice, din 1910, în Arbore trăiau doar români şi germani, în proporţie de 9 la 1, dar harta lui Iancu Nistor nu exclude prezenţa evreilor în satul Portarului de Suceava, în cadrul micii colonii germane.

 

„În luna mai 1914 au dat examene de capacitate”, printre alţi „învăţători şi învăţătoare”, în limba germană, „Buliga Vasile din Arbore-Cotul” şi „Velehorschi Cornel din Arbore-Bodnareni” (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 13 şi 14, anul III, Cernăuţi 29 mai 1914, p. 222).

 

În 27 august 1917, spune un comunicat românesc, „în Bucovina, între Solca şi Arbore, 3 ofiţeri şi 50 de călăreţi ruşi au făcut o recunoaştere îndrăzneaţă, până pe culmea Ciporniţa, atacant la baionetă o parte a avanposturilor  duşmane şi revenind cu zece prizonieri austrieci. După mai multe atacuri şi contraatacuri ale duşmanului, care a fost obligat să se retragă însângerate, trupele româneşti au intrat în posesia Piscului Coessila”[29]. În 21 septembrie 1917, ruşii, aflaţi între Solca şi Arbore, încearcă un atac împotriva Clitului, apărat de trupe ale arhiducelui Joseph, dar care nu reuşeşte[30]. Nici încercarea de a cuceri Arbora nu izbutise, pentru că, aşa cum spunea comunicatul german din 20 septembrie (Berlin), pentru că „focul nostru defensiv s-a transformat într-un atac dur asupra tranşeelor ruse, iar mitralierele au încercat să-i secere, pentru a contraataca”. Conform comunicatului vienez, din aceeaşi zi, „aproape de Arbora, în Bucovina, ruşii au încercat să atace, după o pregătire de artilerie; trupele noastre au dispersat trupele atacatoare, obligându-le să se retragă în tranşeele lor”[31]. În 2 noiembrie, conform unui comunicat românesc transmis din Iaşi, „în sectorul Arbora, artileria noastră a dispersat mai multe detaşamente de recunoaştere”[32], „trupele germane din Bucovina încercând să fraternizeze cu cele ruseşti”[33].

 

În 1919, Comisia agrară de ocol Solca îi număra, printre componenţii ei, şi pe Ion Tonigar, preot, Arbore, iar ca reprezentant al ţăranilor, din acelaşi sat, pe agricultorul Vasile Buliga[34].

 

În 1919, Eroii Necunoscuţi din Arbore sunt, încetul cu încetul, identificaţi de instanţele bucovinene. „Ion a lui Florea Brăiescu, din Arbore, a participat la război şi e dispărut din anul 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Magdalena a lui Ion Brăiescu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Roman a lui Axenti Apostol, din Arbore, a participat la război şi e dispărut din anul 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Frosina a lui Roman Apostol, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Vasile a lui Gheorghe Tabarce, din Arbore, a participat la război şi ar fi căzut pe frontul rusesc, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ilinca a lui Vasile Tabarce, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[35]. „Trifon Dulgher, din Arbore,  a participat la război şi ar fi murit, în anul 1916, în tabăra din Şipote, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Floarea a lui Trifon Dulgher, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[36]. „Vasile a lui Gherasim Ursan, din Arbora, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Floarea a lui Vasile Ursan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[37].

 

„În 17 septembrie 1921, în comuna Arbore, 15 bărbaţi şi femei au participat la slujba religioasă (adventişti – n. n.). La mijlocul oficierii slujbei, au năvălit jandarmii, conduşi de primarul Gheorghe Balmoş; ei au luat cu forţa toate Bibliile şi i-au bătut pe credincioşi. L-au înşfăcat pe predicatorul A. Sireteanu şi au bătut pe toată lumea într-o asemenea măsură, încât feţele şi trupurile lor erau acoperite de vânătăi. Apoi, credincioşii au fost duşi la jandarmerie, şi cum era într-o sâmbătă (sărbătoarea publică a adventiştilor), jandarmii i-au obligat să cureţe grajdurile”[38].

 

1922: Văduva Frusina Apostol, din comuna Arbore, judeţul Gura Humorului, a pierdut „certificatul de înlesnire de trai No. 2.461”, care s-a declarat nul[39].

 

1924: Ctitorul bisericii şi a satului, Luca Arbure, „s-a serbat, cu toată evlavia şi toate onorurile”, pentru prima dată, în 17 august 1924, când s-au comemorat 400 de ani de la moartea lui Luca Arbure. „Încă de dimineaţă, a început a se scurge pe drumurile şi potecile ce înconjoară frumosul sat, care poartă numele fericitului său întemeietor, mulţime de popor şi intelectuali din împrejurime… După sosirea domnului Ministru Ion Nistor, iniţiatorul acestei serbări… s-a oficiat prohodul pentru odihna şi liniştea sufletului lui Luca Arbore de către IPSS Ipolit, Episcopul Rădăuţilor, şi înaltul cler ce-l înconjura, în asistenţa înalţilor demnitari civili şi militari şi a tot ce Bucovina are mai de seamă”[40].

 

1924: Abţinerea de la alcool, cu jurământ în biserică nu a prea prins la Arbore, „dovadă, păţania preşedintelui „Trezviei” din Arborea, Toader Hrib, şi a preotului din Arbore, care au fost crunt bătuţi de către vreo 70-80 de beţivani, puşi la cale de către crâşmarii satului, fiindcă s-au văzut stânjeniţi în negustoriile lor”[41].

 

În 1 octombrie 1925, se înfiinţa în comuna Arbore, printr-o decizie a judecătoriei Solca, „o societate cooperativă de producţie forestieră cu numele Zimbrul Moldovei”, scopul declarat al societăţii (să vedeţi ce demagogii urmează) fiind „de a lua păduri în exploatare sau în plină proprietate, de a înfiinţa ateliere şi fabrici pentru lucrarea lemnului şi a deschide depozite de desfacere a produselor lemnoase, pentru ca, pe deoparte, membrii să poată găsi de muncă în condiţiuni mai bune şi să poată desface pe piaţă produse cât mai ieftine, combătând specula, intermediarii şi câştigul fără muncă, iar pe de altă parte, printr-o exploatare raţională a pădurilor, să contribuie la conservarea şi mărirea avuţiei naţionale”[42].

 

1926, iulie 2: „Poulaţia evreiască din satul Arbora (Bucovina) a fost bombardată, în noaptea trecută, cu grenade explozive, care au aprins casele. A fost un grup de „cuzişti” care, aşa cum au mai spus, voiau să semene panică printre evrei, pentru a-i forţa să părăsească imediat satul. Un mare număr de case au fost distruse de suita exploziilor şi mulţi evrei au fost grav răniţi”[43].

 

1930: „Străduinţele autorităţilor de a evita turburări. Suceava, 17 (iulie): Zvonindu-se că în comuna Arbore s-ar proiecta dezordini, dl Gorcea, care este foarte popular acolo, a plecat imediat în comună, a luat contact cu consiliul comunal şi cu fruntaşii satului şi a reuşit să liniştească spiritele”[44]. „Locţiitorul de prefect, dl inspector administrativ Miloceanu, a primit o delegaţie a meseriaşilor din comuna Arbore, care au cerut micşorarea impozitelor pe cifra de afaceri şi încurajarea micilor meseriaşi. Dl Miloceanu a promis că va transmite la Bucureşti aceste doleanţe”[45]. „Ieri se zvonise că, în cursul nopţii, se vor produce demonstraţii antisemite la Arbore şi că, de aici, turburătorii vor merge la Solca. Domnii Cădere şi general Gavrilescu, comandantul Brigăzii 8 de Infanterie, au plecat imediat într-acolo. Ştirile sosite astăzi, în cursul zilei, anunţă că pretutindeni a fost linişte. Totuşi, viligiaturiştii de la Solca sunt foarte îngrijoraţi şi se gândesc să renunţe la restul curei şi să se întoarcă acasă. Astăzi este, la Solca, zi de târg săptămânal. Prefectul judeţului asigură că nu se va petrece aici nici o dezordine” (Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3). „Zvonindu-se că în comuna Arbore s-ar proiecta dezordini, dl Gorcea, care este foarte popular acolo, a plecat imediat în comună, a luat contact cu consiliul comunal şi cu fruntaşii satului şi a reuşit să liniştească spiritele. Dl Gorcea a mai vizitat comunele Pârteştii de Jos, Pârteştii de Sus, Cacica, Botoşana, Cajvana etc.” (Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3).

 

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940: Gross Iosef, cizmar, domiciliat în Arbore; Lupaştiuc Gheorghe, dogar, domiciliat în Arbore” (Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208).

 

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941: Josanu Constantin, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Arbore, jud. Suceava, născut în comuna Arbore, jud. Suceava, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru nepredarea armei, la 3 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie, conform art. 8 şi 9, ord. Nr. 1 A. M” (Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860).

 

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Bolboca Trifan, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Arborea, judeţul Suceava, mort la 2 iulie 1941; Maxim Trifan, sergent, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Arbore, judeţul Suceava, mort la 11 iulie 1941; Turculeţ Ilie, fruntaş, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Arbore, judeţul Suceava, mort la 29 iulie 1941” (Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549).

 

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941: Prahase N. Nicolae, seria 1938, media 7,70, numit în comuna Arbore Cotul de Jos, postul V, jud. Suceava; Irimia Nichita, seria 1938, media 7,66, numit în comuna Arbore Cotul de Jos, postul II, jud. Suceava” (Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele).

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare: Netea Vera, comuna Arbore, jud. Suceava, media 7,28; Toacă Aurora, comuna Arbore, jud. Suceava, media 7,00” (Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552).

 

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945, se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Truşcan Aurora, la Arbore-Centru, p. 10, soţie fixată; Tolocariu Chirică, la Arbore-Centru, p. 11, soţie fixată; Caba Valeria, la Arbore pe Clit, p. 6; Constantinovici Aurelia, la Arbore, Cot de Jos, p. 7; Vatmanu Silvia, de la Arbore, Cotul de Jos, la Satu Mare; Vlasie Ioan, de la Arbore, Centru, la Strigoaia; Cătălin Teodor, de la Bosanci Nr. 1, la Arbore, Centru. Bohatereţ Viorica, de la Rădăuţi, la Arbore, Centru; Luapaşcu Vladinir, de la Arbore, Centru, la Cajvana; Hrincescu Fevronia, de la Arbore, Centru, la Arbore Clit; Cătălin Olga, de la Bosanci, Nr. 2, la Arbore, Centru; Heriuc Ştefania, de la Clit, la Arbore Clit; Mihalache Spiridon, de la Arbore Clit, la Arbore Botnăreni; Cosmaru Eleonora, de la Arbore Centru, la Pârteştii de Jos” (Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553).

 

1947: În baza raportului cu Nr. 16799 din 1947 al Inspectoratului regional Suceava, de la 1 septembrie 1947 sunt confirmaţi pe posturi „Hrincescu Fevronia, de la Arbore Centru, la Arbore Clit; Cătălin Olga, de la Bosanci, la Arbore Centru; Heriuc Ştefania, de la Clit, la Arbore Clit; Mihalache Spiridon, de la Arbore Clit, la Arbore Botnăreni” (Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, p. 9656); „Cătălin Olga, de la Arbore Centru, la Bosanci, Şc. nr. 2, post IX, singurul solicitant; Cătălin Teodor, de la Arbore Centru, la Bosanci, Şc. nr. 1, post XII, interese familiare; Heriuc Ştefania, de la Arbore, Clit, la Clit, post V, vechime în serviciu; Pahomie Mircea, de la Stânca-Sculeni-Iaşi, la Arbore, Cotul de Jos, post VI, interese familiare şi materiale; Pantiuc Mihai, de la Arbore, Bodnăreni, la Udeşti, post X, interese familiare; Tulvinschi Floarea, de la Cajvana, la Arbore, Clit, post VII, interese familiare; Truşcan Aurora, de la Arbore Centru, la Ipoteşti, post XII, soţ preot; Hrincescu Fevronia, de la Arbore Clit, la Arbore Centru, post IX, interese materiale şi familiare” (Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912).

 

La Arbure s-au născut autorul de manuale şcolare Gherasim BULIGA (12 iulie 1849), personajul unic al satului românesc, autorul cărâii „Cronica de la Arbore” (1971), Toader HRIB (22 iunie1897), conferenţiarul universitar Octavian D. MUNTEANU (16 decembrie 1905), doctorul în ştiinţe Aurel MUNTEANU (14 august 1908), pictorul naiv Gheorghe COTLEŢ (13 octombrie 1932), poetul de limbă ucraineană Stelian GRUIA (16 aprilie 1933) şi graficianul Teodor HRIB (1 ianuarie 1946). Şi, bineînţeles, surprinzătorul interpret şi chibzuitul folclorist Mihai HRINCESCU (5 octombrie 1989).

 

Ţărani români din Arbore

 

[1] GRIGORE URECHE, op. cit.

[2] Ibidem

[3] ACADEMIA DE ŞTIINŢE SOCIALE ŞI POLITICE, Documenta Romaniae Hostorica, A. Moldova, vol. III, pp. 477-480

[4] MATTEO MURIANO, Călători străini despre ţările române, vol. I, pg. 149

[5] GRIGORE URECHE, op. cit.

[6] GRIGORE URECHE, op. cit.

[7] TEODOR BALAN, Documente bucovinene, vol. I / 1507-1653, Cernăuţi 1933, pp. 120-126

[8] VARTOLOMEI MAZEREAN, op. cit., pg. 23

[9] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungsweden in der Bukowina, Innsbruck, 1902, p. 258

[10] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungsweden in der Bukowina, Innsbruck, 1902, p. 429

[11] Călători, X, II, p. 823

[12] Kaindl, pp. 534-535

[13] Albina, Anul II, Nr. 16/123, miercuri 8/20 februarie 1867

[14] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 42, 1876 p. 48, 1907 p. 120

[15] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[16] GAZETA BUCOVINEI, nr. 12, Duminecă 9/21 Iunie 1891, p. 4

[17] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 48/1896, p. 3

[18]Mittheilungen der k. k. Central-Commission , Wien 1892, pp. 44-47

[19] Biserica şi Şcoala, Nr. 28, Anul XX, Arad 14/26 iulie 1896, p. 2

[20] Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman, tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco, în Geschichte der österreichischen Land- und Forstwirtschaft und ihrer 1848-1898 / Supplementband, Wien 1901, pp. 81-231

[21] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 7-17

[22] IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina, Rpădăuţi, 1999, pag. 45

[23] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[24] Apărarea Naţională, Nr. 20, Anul II, Cernăuţi, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 2

[25] Apărarea Naţională, Nr. 56 şi 57, Anul II, Cernăuţi, duminică 11 august stil nou 1907, p. 3

[26] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 2, 3

[27] Apărarea Naţională, Nr. 18, Anul III, Cernăuţi, duminică 8 martie stil nou 1908, p. 4

[28] Viaţa Românească, Anul IV, vol. 13, 6 iunie 1909, pp. 454-460

[29] Le XIXe siècle, No. 17087, 30 august 1917, p. 3

[30] La Guerre Mondiale, No. 909, 22 septembrie 1917, p. 7270

[31] Ibidem, p. 7271

[32] La Lanterne, 5 noiembrie 1917, p. 3

[33] The Chicago Tribune, No. 141, 6 noiembrie 1917, p. 1

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[37] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[38] Recueil des griefs de la minorité hongroise de Roumanie, I (1919-1922), Societatea Naţiunilor, 1922, p. 13

[39] Monitorul Oficial, nr. 05 din 5 ianuarie 1924, p. 244

[40] Calendarul „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1925, pag. 127

[41] Cultura Poporului, Nr. 89, Anul IV, Cluj, duminică 7 decembrie 1924, p. 2

[42] Monitorul oficial al României, nr. 17, 22 ianuarie 1926, p. 832

[43] L’Univers Israélite, 2 iulie 1926, p. 439.

[44] Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3

[45] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Andrasfalva (Măneuţi)

ANDRASFALVA (MĂNEUŢI). Sat întemeiat, după 19 ianuarie 1785, drept a cincea colonie de emigramţi maghiari[1], când Consiliul Aulic de Război aprobă o contribuţie pentru emigranţii „ceangăi” (secui, după Kaindl, maghiari după Miskolczy István), care vor construi 56 de gospodării, pe teritoriul satului Măneuţi, „lângă râul Sucevii, în apropiere de Frătăuţii Vechi, la nord de oraşul Rădăuţi”[2], ceangăii urmând să se ocupe cu legumicultura şi cu creşterea vitelor, ambele ocupaţii fiind valorificate pe celebra piaţă rădăuţeană. „Pe 4 decembrie 1785, Administraţia de Stat a întrebat biroul economic Frătăuţi „dacă și unde poate fi aşezatat satul și unde poate fi locul pentru 40 de familii.” După un timp scurt, administrația a primit planul pentru o așezare de 50 de familii, în partea de răsărit”[3]. „Maghiarii Bucovinei nu sunt descendenți ai imigranților din Ungaria, ci din Transilvania. Strămoșii lor au fost maghiarii și secuii care au fost trimiși de regii maghiari pentru a apăra trecerile Transilvaniei. După anexarea Bucovinei la Austria, s-au făcut eforturi pentru a-i determina pe descendenții vechilor grăniceri de frontieră să locuiască în limitele austriece. Apelul a fost ascultat de mulți care, în consecință, au ales Bucovina ca reședință. Una dintre cele mai vechi colonii a fost fondată la Istensegitz, în timp ce Hadikfalva și Andrasfalva au devenit locurile așezărilor lor în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea”[4].

 

„Încă din 4 octombrie 1785, Bădeuţi a raportat că o întreagă așezare secuiască, formată din 30 de familii calvine, ar fi gata să vină în Bucovina, imediat ce își vorr fi consumat proviziile de iarnă. De fapt, au venit 40 de familii, la Suceava, în mai 1786, și au fost găzduite, inițial, în vecinătate, la Şcheia. Întrucât nu doreau să se despartă unii de alţii, a trebuit, din nou, să se găsească o așezare. Deoarece mulți locuitori ai satului Rarance, care, ca și regiunea Joseffalva, aparținea mănăstirii Slatina, din Moldova, și se află în nord-estul Bucovinei, în 10 mai 1786, Beck a sugerat trimiterea maghiarilor acolo unde ar avea propria comunitate şi s-ar putea forma, fără a provoca, „disciplină și reticență”, datorită credinței lor”. „Întrucât această zonă era în special în pericol, din pricina vecinătății Hotinului, la izbucnirea războiului ruşilor cu turcii (1788-1790), coloniștii au părăsit ţinutul și s-au mutat în Hadikfalva, Istensegits și Andreasfalva, unde au ocupat terenurile abandonate de către cei ce plecaseră în Moldova. Deci maghiarii reformaţi s-au împrăștiat în aceste așezări” (Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 268, 269).

 

„La 20 februarie 1786, un raport al pastorului Martonfy arată înființarea coloniei cu 50 de familii, cu numele Andrasfalva, ca iminentă”[5]. Până să-şi facă propriile lor case, lângă Frătăuţi, coloniştii secui „au fost adăpostiţi, în cea mai mare parte, la Istensegis”, 27 de familii sosind încă din 12 ianuarie 1785, iar construcţia de case, pregătirea grădinilor şi a pieţelor a început în mai 1786[6]. De procurarea cherestelei s-a ocupat directorul raional din Siret, Heinrich, care, la 28 aprilie 1786, deja plătea factura pentru cheresteaua necesară la construcţia a 100 de case, draniţa fiind adusă din Transilvania[7].

 

În iulie 1787, s-au mutat la Andrasfalva primele 28 de familii de secui, „astfel că, în august 1787, erau în sat 56 de proprietari”[8]. Fiecare familie de maghiar număra, în medie, câte trei persoane[9]. „Această denumire vine de la numele primului primar din sat, numit Andras, pe care l-au iubit mult… István András”[10]; „Andrásfalva, numit după primarul lor care i-a strămutat (din Moldova), și care era foarte respectat”[11].

 

1801-1835: în Andrasfalva, „preot (reformat) a fost Miskolczy István … El a descoperit că populaţia satelor maghiare din Bucovina nu se compune numai din secui, ci şi din maghiari veniţi din Sătmar, Baia Sprie, Bistriţa, Nimigea şi comitatul Szolnoc-Doboka”[12].

 

„Măneuțiul nu a fost afectat de epidemia din anul 1831, dar în 1848 au decedat 47 de catolici si 37 de reformați, iar în anul 1866 numărul decedaților era de 77 de catolici și 7 reformați”[13].

 

În 1836, Direcţia Hergheliilor din Rădăuţi „a cerut 80-100 de familii sărace din Andrasfalva”, care să fie aşezate la „Klein-Tomnatic, deasupra Strajei”, unde secuii aveau să primească câte „34 juguri de pământ fiecare, parţial dezbrăcate, parţial acoperite cu pădure”, contractele fiind semnate în 14 decembrie 1836 şi în 23 decembrie 1837[14].

 

„Reformații au venit la Măneuți sub conducerea levitului[15] Sámuel Ajtay, care a fost cu ei până în anul 1801. Târziu, în jurul anului 1835, pe timpul preoției lui Mózes Bíró și-au ridicat o biserică din lemn și o casă parohială din piatră. La aproape 60 de ani de la construcția primei biserici au construit biserica nouă, în timpul preoției lui János Szász. Aceasta a fost preluată prin 1947 de către ortodocși. Din scrisoarea părintelui Bíró din anul 1858 aflăm numărul exact al maghiarilor refomați, care aparțineau de Măneuți[16]”(„Din cauza lipsei preoților reformați, de multe ori ceremoniile religioase erau oficiate de către preoții catolici”): Miskolczy István (26 august 1801 – 1826), Bíró Mózes (2 martia 1830 – 12 septembrie 1866), Kovács Sándor (1867 -1871), Zsadányi Benjamin (1873-1875), Láng Károly (1876-1878), Thomka Károly (1878 – 15 mai 1884), Zoles András – preot catolic (Octombrie 1884 – decembrie 1884), Kubassek János – preot catolic (Februarie 1885 – mai 1885), Láng Károly (Mai 1885 – februarie 1888), Kubassek János – preot catolic (Mai 1888 – februarie 1889), Ketskeméthi M. Lajos (Mai 1889 – 10 ianuarie 1894), Szász János (1895-1911), Magyari Zoltán (1911-1927), Fehér János (1927-1929 levit), Dakó Lajos (1929-1931 levit), Bognóczky Géza (1931-1941), iar cantori au fost Pap Mihály, Biszak György, Kerekes Eduárd (1866 -1867)[17].

 

Biserica ortodoxă din Frătăuţii Vechi (Andrasfalva), construită între anii 1877-1880, dar dată în folosinţă în 1883, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, a fost slujită de parohul Petru BOCA, născut în 1843, preot din 1873 şi paroh din 1884, de preotul cooperator Michail DOLINSCHI, născut în 1864, preot din 1893, şi de cantorul Ioan URSACHI, născut în 1876, angajat în 1906.

 

„Catolicii din Măneuți au avut la începuturi o mică capelă, care a fost înlocuită în anul 1826 de una mai mare din lemn. Cu timpul și aceasta s-a dovedit a fi neîncăpătoare, și ca urmare, în anul 1846 a început construcția noii biserici. Biserica nouă a fost terminată în anul 1852 fiind folosite sutele de mii de cărămizi fabricate în hotarul satului numit „Nagyföldek” de către meseriași germani. În timpul construcției șura lui Pius (Pintyér) László a fost transformată în biserică[18]”. Preoţii acestei biserici au fost: Mártonffy Mór (1786-1795), Stattfeld József (Preot militar din Rădăuți, venit din 1794), Tornay Antal (1820-1873), Juscsák János, Vass Mihály, Kubassek János (1879-1895), Wisniewsky Antal (1785-1914), Németh Lajos (1914-1917), Málec János (1918-1941)[19].

 

Secuii din Andrasfalva, „sau satul lui Andraş”[20], şi-au întemeiat prima şcoală, încă din 1848. În 1866, datorită foametei, secui din alte colonii bucovinene „s-au mutat parţial la Andreasfalva şi parţial la Hadikfalva, pământurile lor abandonate intrând în posesia ţăranilor români”[21].

 

În 1880, Andrasfalva avea 2.468 locuitori, dar în 1883 au plecat 336 în Ungaria, în mlaştinile de la vărsarea Tisei (Cisleithania), rămânând în sat, în 1890, 1.712 locuitori, ceea ce înseamnă, conform topografiei lui Werenka, 360 de familii, conduse de primarul Kelemen ISTVAN, învăţător fiind Carol DOHI.

 

„În anul 1882 la Măneuți locuiau 700 de familii, dintre care doar 30 nu aveau datorie”[22] la bănci.

 

În octombrie 1887, „întrucât unele case din Andrasfalva erau goale, la vremea respectivă, comisarul de colonizări Danss” a aşezat în acele case câteva familii de germani şi de lipoveni din Motocul Dragomirnei[23]. „În data de 30 martie 1883 a plecat primul tren din gara de la Dornești cu 600 de oameni, majoritatea erau reformați din Măneuți”[24].

 

Învăţământul, la Frătăuţii Vechi (Andrasfalva), se desfăşura, în limba germană, cu 3 clase, din anul 1800, iar în limba română, cu 5 clase, din 1858, existând, din 1894, şi o şcoală-filială, cu o clasă[25].[26].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Andreasfalva, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe malul drept al râului Suceava, în vecinătatea comunei Frătăuţul-Vechi şi la Nord de oraşul Rădăuţi. Suprafaţa: 21.32 km p.; popu­laţia; 2.040 locuitori, maghiari, de religie rom. cat. şi o parte de confesiune evanghelică. Se compune: 1). din vatra satului, care, împreună cu târla Cut, numără 2.025 locuitori; şi 2). din ferma Dorneşti. Are două străzi longitudi­nale, pe marginea cărora sunt înşirate case uniforme şi le­gate unele de altele, după ar­hitectura caracteristică acestui popor. Aceste 2 străzi se con­topesc, la marginea comunei, într-una singură, care comunică, de o parte, cu Frătăuţul Nou, iar de alta, cu Hadicfalva. În lăţime, comuna e străbătută de un drum districtual, ce vine de la Rădăuţi şi se prelungeşte, apoi, până la hotarul districtului Siret, unde se uneşte cu alt drum districtual, ce vine de la Frătăuţul Nou şi se continuă spre ora­şul Şiret. Are: 2 şcoli maghiare, o bise­rică rom. cat şi una evanghelică de confesiunea helvetică. Colonie înfiinţată la anul 1785, pe teritoriul vechiului sat românesc Măneuţi, de nume­roase familii dc maghiari, ve­nite din Moldova. Numele coloniei (falva = sat) s-a dat în onoarea generalului Andrei Hadik, baron de Futak. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi, mai ales, cu creşte­rea vitelor, excelând printr-o bună prăsilă de cai. Comuna posedă 1.548 hectare pământ arabil, 211 hectare fânaţe, 19 hectare grădini, 183 hectare iz­laz, 53 hectare pădure. Se găsesc 340 cai, 775 vite cornute, 275 oi, 540 porci”.

 

În 1910, conform „Cadastrului naţional din Bucovina”, existau „389 alegători unguri în Andrasfalva”[27]. În acelaşi an, se stabileau la Deva, venind din Cislethania, „coloniști originari din Bucovina, majoritatea din Măneuți: 54 de cupluri, 94 de băieți și 87 de fete”[28].

 

În aprilie 1919, sufereau de „râia cailor”, boală contagioasă, animalele din 61 de gospodării din Andrasfalva[29].

 

„Pe baza registrelor bisericești ale celor cinci sate maghiare din Bucovina, cât și a celor aproape 40 de registre studiate în județul Hunedoara, suntem capabili să stabilim unele trasee urmate de către maghiarii din Bucovina în timpul „fericitelor” colonizări, urmărind mai ales nașterile și locul de înregistrare a copiilor.

 

Primul copil al lui Antal Dávid si Anna László, botezat András, s-a născut în 1885 la Măneuți, Rozália la Giurgevo în 1887, Sándor la Deva (1889) iar Antal, Pál, Mária, Ágnes, Anna și Dávid la Măneuți între anii 1892-1908. Deci traseul este Măneuți-Giurgevo-Deva-Măneuți.

 

Copiii lui József Kozma și Éva Balázs s-au născut la: Mária, János, Fábián și Erzsébet la Măneuți între anii 1875-1888, Anna la Deva în anul 1891, iar András si Ferenc din nou la Măneuți, între anii 1892-1895”[30].

 

„În registrul însoţirilor s-au introdus la, 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru germani în Frătăuţii Vechi comuna rom. şi Măneuţi” (Spar- u. Darlehenskassen-verein für die Deutschen in Altfratautz rom. und Andrasfalva) următoarele schimbări: membrul în direcţiune Johann Bulbuc şters; membrul în direcţiune Friedrich Bulbuc introdus”[31].

 

„Un eveniment care merită să fie menționat s-a desfășurat prin anii 1930, când reformații din Măneuți au fost vizitați de către episcopul reformat din Transilvania, Sándor Makkai[32][33].

 

1941, 22 mai: „„După ultimul recensământ, numărul enoriașilor mei a ajuns la 180 de suflete. Motivul rămânerii lor este, că pe data de 20 a promis Consulatul că vor veni garniturile. Acum, că trenurile nu au sosit, oamenii disperați s-au enervat, și nu mai așteaptă nici o clipă. Nu așteaptă, fiindcă și-au pierdut încrederea în conducătorii săi, și nu cred, că vor mai veni trenuri promise în iulie. Momentan situația este în așa fel încât toată lumea își poartă singură grijă de lucruri și de viitor. În sat au mai rămas 1300 de suflete, care reprezintă 2/3 din total. Dar și ei pleacă, și până vor ajunge „trenurile maghiare„ nu va mai fi nimeni în sat. Iar eu mă uit cum îmi dispar enoriașii. Au plecat și s-au împrăștiat în toata țara. Cine-i va aduna pe aceștia? Câțiva mi-au scris, și le știu adresa, dar mare parte din ei au dispărut. Avem un al doilea Siculeni. Acesta e destinul maghiarilor. După un exil de 177 de ani, acum vor fi hoinari în propria țară” (scrisoarea preotului reformat din Măneuți, Géza Bognóczky)[34]. Au plecat „din Măneuți 593 de familii”[35]. Şi au mai rămas „doar câteva familii maghiare în Bucovina”, printre care „Schmidt János (1868, Măneuți – 15 septembrie 1942, Măneuți), tatăl: János (20 decembrie 1830, Măneuți – ?), mama: Katalin”[36].

 

„Parohia ortodoxă de la Măneuți s-a înființat la 1 martie 1944, dar nu dispunea de nimic: nici biserică, nici parohie, și nici pământ. Parohia catolică avea parcelele 5053/38 și 5016/5 din fascicola 302, suprafața fiind de 6ha 90 ari și 19m2, iar ce reformată avea parcela virană nr. 112 și parcela 103 și 107 din fascicola 813, în suprafață de 72 ari și 76m2. În data de 12 septembrie 1945, sub nr. 7638 s-a înregistrat o cerere de către parohia din Măneuți, ca aceste pământuri să le fie date în folosință”[37].

 

Încet-încet şi într-o desăvârşită tăcere, satul secuilor dispare, ultimii etnici de dincolo de Carpaţi integrându-se, pentru totdeauna, în obştile cele mari ale Frătăuţilor şi chiar a Măneuţilor.

 

 

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungsweden in der Bukowina, Innsbruck, 1902, p. 267

[2] GRĂMADĂ, NICOLAI, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. I, pag. 336

[3] Ibidem.

[4] Dominian, Leon, The frontiers of language and nationality in Europe, New York 1917, p. 170

[5] Ibidem

[6] Ibidem.

[7] Kaindl, op. cit., p. 268.

[8] Ibidem.

[9] Kaindl, op. cit., p. 271.

[10] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  pp. 27, 28

[11] Kiss Hadnagy, în „Tudományos Gyűjtemény” 1824 volumul VIII, p. 100 – apud Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 28

[12] Árus Csongor László: Szemelvények a moldvai szórványmisszió történetéből – apud Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 17

[13] László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 71

[14] Kaindl, op. cit., p. 272

[15] Levit (maghiară = levita), expresia arhaică printre reformați, însemnând dascăl, care însă are voie să și slujească, să țină liturghii. Ei au apărut ca o soluție de criză din cauza lipsei mari a preoților și dascălilor reformați în acea perioadă.

[16] Idem Foki-Solymár-Szőts, pag. 68

[17] László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  pp. 91, 92

[18] Sebestyén Á.– A bukovinai székelység tegnap és ma, Szekszárd, 1989, Tolna Megyei Könyvtár, pag.197

[19] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  pp. 90, 91

[20] IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina, Rădăuţi, 1996, pag. 80

[21] Kaindl, op. cit., p. 274.

[22] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 56.

[23] Kaindl, op. cit. p. 425

[24] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 37

[25] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 122

[26] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  pp. 9, 10

[27] Tribuna, Nr. 223, Anul XIV, Arad, duminică 17/30 octombrie 1910, p. 3.

[28] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 40

[29] Monitorul Bucovinei, fascicula 31, Cernăuţi, în 25 mai nou 1919, p. 3.

[30] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 56

[31] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 5

[32] Sebestyén Ádám, idem, pag 121

[33] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 92.

[34] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  pp. 9, 10

[35] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 34.

[36] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  p. 47

[37] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  pp. 51, 52


Pagina 56 din 56« Prima...102030...5253545556