Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Sinăuţii

SINĂUŢII. În 7 ianuarie 1403, printre boierii Sfatului Domnesc al lui Alexandru cel Bun se afla şi „panul Mic de la Sinăuţi”. Întărit lui Sin de Hotin, în 8 iunie 1456, drept „ocina jupânesei lui, nepoata lui Mihălaş” (Mihail de Dorohoi), Sinăuţii, sat/sate din apropierea Siretului, număra printre răzeşii săi, în 15 mai 1606, şi pe Ştefan de Valeva şi jupâneasa Gafina, fata lui Dumitru ot Sănăuţi, care vindeau rudelor lor, Mihaşco Dracea şi jupânesei Nastasia, „din jumătate de sat a treia parte, partea de jos, cu loc de moară şi cu lazuri, pentru 80 de taleri”. Numele satului/satelor vine de la acel Sin (fiu, în româna veche) şi de la fraţii lui, care împart între ei majoritatea satelor de pe Prut, care au aparţinut primului mare proprietar de sate şi moşii din nordul Moldovei, Mihail Dorohonski sau Dorogunski, cum mai semna sfetnicul lui Alexandru cel Bun.

1490: În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 16-a biserică, la Sinăuţi, cu popă”.

1606: În mai 1606, Ştefan de Valeva şi jupâneasa Gafina, fata lui Dumitru de Sănăuţi, vând rudei lor, Mihaşco Dracea şi jupânesei lui, Nastasia, jumătate din a treia parte din satul Sinăuţi, partea de jos, cu loc de moară şi cu iazuri, pentru 80 taleri[1].

1620: În 15 martie 1620, Dumitraşco Mihul cumpăra de la Dumitru Suilă „anume jumătate din a patra parte de jerabie, din giumătatea de jos, cu eleşteu şi loc de moară pe părăul Molniţei, pentru 60 taleri curaţi şi 2 vaci”. Iuraşco Drace, ca „niam mai de aproape”, întorcea banii şi păstra el acea moşioară din Sinăuţii de Jos. Acest Iuraşco Drace avea să fie chemat în faţa Divanului Domnesc, în 24 ianuarie 1638, de Pătraşco ot Horbineşti pentru partea de sat pe care o răscumpărase şi care aparţinuse lui Dumitru Suilă, şi, cum Iuraşco nu vine, Pătraşco primeşte uric. O nouă judecată, între Pătraşco şi feciorii lui Iuraşco Drace se soldează, în 6 iunie 1638, cu câştigul lui Pătraşco din Horbineşti, căruia i se mai spunea şi Muşat, cel care are zapise vechi pentru cele 4 jirebii şi jumătate disputate. Fata lui Pătraşco Muşat, măritată cu Pătraşco ot Horbineşti, avea să vândă cele 4 jirebii şi jumătate, în 6 martie 1648, lui Gavrilaş logofăt, „căci iaste şi dumnealui răzeş… cu întrebarea tuturor răzeşilor”[2].

1638: În 24 ianuarie 1638, au avut înfăţişare la Divan Pătraşco din Horbineşti cu Drăceştii de Sănăuţi pentru partea lui Suilă din Sănăuţi. Cum Drăceştii (feciorii lui Iuraşco Drace) nu s-au prezentat la Divan, ei au „rămas de zi şi den toată legea”. Procesul însă continuă, în 6 iunie 1638, când Drăceştii au arătat zapise din care rezulta că partea lui Suilă din Sănăuţi, 4 jirebii jumătate, cumpărată de Pătraşco Muşat (socrul lui Pătraşco Horbinescul) de la Dumitru Suilă, beneficia de un zapis mai vechi decât cel al Drăcenilor, aşa că, judecând „cu dreptate, după legea pământului”, s-a decis că Pătraşco are dreptate, dar cu plata feriei (taxa de judecată – n. n.) de 24 zloţi[3].

1642, martie 1: „Partea de ocină din Sinăuţi” a Antemiei Turetcoae, jupâneasa lui Dumitraşco Mihul, „şi uricul Sinăuţilor ăncă l-au dat pre mâna dumisale lui Gavrilaş Mătiaş logofătul” pentru „o sută şi douăzeci de taleri bătuţi”[4].

1642: În 18 martie 1642, Toader Petriceaico, mare vornic al ţării de sus, primeşte de la Antimia o parte din Sănăuţi, în locul părţii din Şilişăul de Sus, pentru care plătise 100 lei bătuţi. Numai că tranzacţia a căzut, logofătul Gavrilaş având un uric de la Dumitraşco Tureatcă precum că a moştenit acea parte din Sinăuţii, deci a întors banii şi a rămas stăpân[5].

1643: În 25 august 1643, 4 jirebii din Sinăuţi, partea lui Eremii Dracii, cu 2 vecini şi cu jumătate vad de moară pe Molniţa, sunt întărite, de Vasile Lupu Vodă, lui Isac[6].

1644: În 29 martie 1644, Irimika, fiul lui Iuraşco Drace, vindea toată partea sa din Sinăuţi, 4 jirebii, cu 4 oameni, şi o jumătate vad de moară pe Molniţa şi cu casele tatălui său lui Velicico, fost comis, pentru 50 galbeni buni[7].

1645: În 11 iulie 1645, Gafa, fata lui Pilipovschi şi nepoata Varvarăi Ihnătoaia, strănepoata Elinei Daşcuvna, vindea o jirebie din Sinăuţi lui Gavrilaş logofăt, conferindu-i lui Gavrilaş, starostele Cernăuţilor, statutul de răzeş, la care s-a făcut deja referire[8].

1648: În 6 martie 1648, Pătraşco Horbinescul, soţul Saftei, fata lui Pătraşco Muşat, vinde 4 jirebii jumătate din Sinăuţi, partea lui Suilă, cu 3 vecini, lui Gligoraş logofăt, şi el răzeş, pentru 80 taleri de argint[9].

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Ileana comisoaia a fost… o parte de Sinăuţi”. Jupâneasa Ileana comisoaia, fata lui Gavrilaş Mateiaş logofăt, avea să cumpere, cu 120 lei turceşti, încă 4 jirebii în Sinăuţi, în 12 aprilie 1652, de la Cărstea Dracea, feciorul lui Iuraşco Drace[10].

1665: Răzeşi în Sinăuţi erau şi Ursul Ciogolea şi Matei Hulubei din Rogojeşti (Rugăşeşti), cei care, în 24 octombrie 1665, zălogesc partea lor din Sinăuţi lui Vasilie Stărcea pentru plata goştinei la oi din ţinutul Sucevei, 77 de lei pe care i-au încasat, dar nu i-au depus la visterie[11].

1743: În 19 iunie 1743, satul Sinăuţi, care „a îmblat în vechime pe 54 jirebii”, iau „un izvod al lui Balş zice la fel ca răzeşii”, era împărţit între Lupu Balş, Sandul Ciomărtan, Pascal Dohatco şi Maria Mihăileasa[12].

1755: Printre martorii la hotarnica satelor Oprişeni şi Provorotie se numără şi „Andrei Popescu de Sănăuţi”[13].

1765: „Hotarnica Sinăuţilor din 1765, Octombrie 25 (Uricariul. XXII pp. 11-117): Sinăuţii pe apa Molniţei, ţinut Suceava, satul a umblat în 54 jirebii, din care Lupul Balş vornicul posedă 31 jirebii, zestre de la răposatul Iordachi Canta biv vel spătar, mai cumpărând, a cuprins 37 jirebii, iar răzeşii Ciomărtăneşti au 15 jirebii. S-a făcut odgonul de 33 stănjeni, stănjenul 8 palme. Sinăuţii se hotăresc cu Tureatca, de aici, pe Molniţa în jos, până în pietrele Rugăşeştilor (Rogojeşti – n. n.). S-a tras moşia în lung şi partea răzeşilor a căzut dinspre Rugăşeşti, „fiind câmp limpede”. La o jirebie, au venit 55 stânjeni. Hotarul merge cu hotarul Vlădenilor până la hotarul Rugăşeştilor, în Racovăţ, care desparte satul Grecii de Sinăuti, apoi la hotarul Tereblecei, a Turetcei”[14].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[15], din 1772-1773, înregistrează la Sănăuţi, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „57 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 1 ruptaş, 1 popă, 4 femei sărace şi 50 birnici.

1774: În 1774, Sinăuţii aveau 61 familii, iar în 1784, 124 familii.

1775: „Împăratul i-a cerut lui Ellrichshausen o părere cu privire la ce parte a țării ocupate este în dezavantaj şi dacă ar putea fi cedată Turciei, fără a întrerupe comunicarea dintre Transilvania și Galiția[16]. Prin urmare, Ellrichshausen a trimis un raport lui Hadik, în care, conform propunerii lui Mieg, deal mare Beresova şi o parte din zona Hotinului, până la Rohatin, pârâul Huko, valea Prutului, pârâul Molniţa, pârâul Turiatca, Molniţa, până la vărsarea în Siret, ar putea fi cedată[17]. Pe această bază, împăratul a dat ordinul ca, în viitoarea reglementare de frontieră, în care comisie urmau să fie delegați, din partea Austriei, Barco și Mieg, să se asigure că se cedează cât mai puțin posibil din teritoriul ocupat, fără a afecta comunicarea dintre Transilvania și Galiția, și luând în calcul că trebuie stabilită o linie de frontieră eficientă în apărare. Împăratul și-a exprimat dorința de a trasa o linie dreaptă, de la pârâul Huko, la Brăieşti, și de a renunța la întreaga zonă a Siretului și a Sucevei, dacă Prevorodek ar putea accesat şi fără ea[18]. Dacă voievozii din Moldova și din Țara Românească solicită acest lucru, comandanţii frontierei pot răspunde că Austria a făcut deja cereri către Poartă[19], asupra cărora se va lua o decizie de către ambele părți”[20]. Consecinţa a fost că pământurile Sinăuţilor de pe celălalt mal al Molniţei au rămas în Moldova, cu câteva case şi cu trei trupuri de moşie, Sinăuţi, Grigorcea şi Buhăești.

1786: În Sinăuţi existau două biserici, cea a Sfinţilor Împăraţi din Sinăuţii de Sus, construită, între anii 1786-1790, de familia ILSKI, restaurată în 1892, şi biserica din Sinăuţii de Jos, construită, între anii 1802-1803, de Ioan GRIGORCEA, Ştefan SAVESCUL şi Ioan CIOMĂRTAN. În 1843, biserica din Sinăuţii de Sus, cu 653 enoriaşi, era patronată de Andreas de AIVAS şi slujită de preotul administrator Ioan PIŢUL, cea din Sinăuţii de Jos, cu 538 enoriaşi, fiind patronată de Ioan de GRIGORCEA, iar postul de paroh nefiind ocupat. În 1876, patronul bisericii din Sinăuţii de Sus, cu 982 enoriaşi, era Gregor de AIVAS, paroh fiind Leon ZUGRAV, iar biserica din Sinăuţii de Jos, cu 878 enoriaşi, era patronată de Nicolai de GRIGORCE, paroh fiind Georgie ŞESAN. În 1907, patronul bisericii din Sinăuţii de Sus era Victoria de GRIGORCEA, paroh fiind George HORGA, născut în 1857, preot din 1896, paroh din 1902, iar cantor, din 1902, Samuil SANDULOVICI, născut în 1852; biserica din Sinăuţii de Jos era patronată de aceiaşi Victoria de GRIGORCEA, paroh fiind Victor MITROFANOVICI, născut în 1862, preot din 1890, paroh din 1898, iar cantor, din 1900, Leon GABOR, născut în 1867.

1793: În 3 ianuarie 1793, Ralu Cantacuzino arendează, pe 6 ani, contelui Iacob Logoteti moşiile Cadubeşti, Vitiliuca, Sinăuţi, Staneşti, o parte din Româneşti, pentru suma anuală de 850 ducaţi olandezi de aur[21]. Contractul este anulat, însă, în 24 martie 1796.

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, conţine şi milosteniile care se vor face, anual, în favoarea unor biserici, săteni sau slujitori, din veniturile moşiilor păstrate pentru sine, „Sănăuţii, la ţinutul Suceava şi Găozănii, la ţinutul Iaşii”[22].

1818: Cei doi feciori ai generalului rus Matei Cantacuzino, Alexandru şi Gheorghe, împart între ei moştenirea părintească, apoi Gheorghe îi vinde lui Alexandru, pentru 8.000 de galbeni olandezi, moştenirea sa, inclusiv părţile de moşie din Sinăuţi[23].

1847: „Nicolai Cristescu, originar din urbea Roman, la 1847, înfiinţase, cu restrânsele sale mijloace, în târgul Mihăileni, întâia şcoală sis­tematică. Spre asigurarea ei, dădu o casă nouă, bine zidită şi încăpătoare, cu expresa condiţiune, prin actul de danie: „A nu se întrebuinţa vreodată la altă destinaţie, decât nu­mai pentru local de şcoală”. Pentru înlesnirea tinerimii nevoieşe de a se folosi de această instituţie, a hotărât moşiea sa Sinăuţi-Grigorcei (în Moldova – n. n.), prin actul din 15 Aprilie, legalizat de Curtea întăriturilor din Iaşi la 25 Aprilie şi publicat în „Monitorul Oficial” No. 104, din 1862, cuprinzător: „În puterea legii (§ 1.258, 1.262, 1.272 Codul Civil Calimachi) şi în consecinţa dorinţelor mele de a contribui la înflorirea şi spo­rirea şcoalelor naţionale, eu trec în favorul Ministerului de Culte şi Instrucţiune toate drep­turile ce le am pentru partea din moşia Sinăuţii din acest judeţ (Dorohoi), cumpărată cu actul formal de la dl Vasile Grigorcea din Bucovina. Mi­nistrul, în drepturile mele, va trage în folosul şcoalelor arătata parte de moşie şi orice va mai rezulta din acele drepturi. Doresc ca venitul acestui fond să se întrebuinţeze pentru întreţinerea şi înlesnirea elevilor săraci, ce frecventează şcoala din Mihăileni, a căreia începere le-am dat tot eu”. / Pentru acest fond a urmat proces, din care a rezultat un capital pecuniar de 1.210 galbeni (14.510 lei), care, în conformitatea legii comunale din 1864, Ministerul de In­terne, cu oficia No. 6366, din 17 Aprilie 1875, a dat aceşti bani în dispoziţia primăriei lo­cale, care acum a sporit acest fond; şi din venitul de 2.000 de lei anual, se înlesnesc elevii să­raci din Mihăileni, spre a putea urma cursul la Şcoala Cristescu, dându-se şi burse acelor ce se disting, spre a-şi urma cursul la Gimnaziu, iar prisosul se ca­pitalizează”[24].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[25].

1884: Din 1884, funcţiona doar la Sinăuţii de Jos o şcoală cu 2 clase[26].

1883: În 24 decembrie 1883, este inaugurată clădirea vămii din Sinăuţi, construită de inginerul ţinutal Adolf Marin.

1890: În 1890, Sinăuţii de Jos aveau 1.000 locuitori, în mare majoritate ucraineni, primar fiind Nicolai Andriciuc. Învăţător era renumitul folclorist Alexandru Voevitca, paroh – Georgie Şesan, iar cantor bisericesc – Leon Gabor. Sinăuţii de Sus aveau 1.010 locuitori români, paroh fiind Vichentie Vasilovschi, iar cantor bisericesc – Samuil Sandulovici.

„Sinăuții, sat (în Moldova – n. n.), cu trei numiri de moşie: Sinăuți, Grigorcea şi Buhăești, în comuna Tureatca, plasa Berhometele, cu 114 familii, 456 suflete şi proastă situaţie, ca şi aşezările sătenilor şi ale pro­prietarilor. Biserica, cu patronatul „Sfântul Gheorghe, cu un cântăreț şi 1 palimar, e de lemn, făcută de către să­teni, în 1820. Proprietatea moşiei este a dlui Rosete Solescu, şi anu­me partea numită Grigorcea, în suprafaţă de 230 hectare 58 ari câmp şi 143 hectare 22 ari pădure; iar partea Buhăeşti e a Epitropiei Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iaşi, în suprafață de 114 hectare 58 ari câmp şi 10 hectare 3 ari pădure. Sătenii împroprietăriţi au 300 hectare 76 ari pământ. Pe hotarul moşiei curge pârâul Molnița. Drumuri princi­pale sunt: acel de la Mihaileni, prin Turceatca, la Herţa, şi acel ducător la Mamorniţa. Moşia se hotărăște cu: Turetca, Bucovina, Târgul Mihăileni şi Dersca”[27]. „Buhăeşti, mică moşie, în tru­pul moşiei Sinăuţii, comuna Tureatca, plasa Berhometele, în su­prafaţă de 114 hectare 58 ari câmp şi 710 hectare 4 ari pă­dure, este proprietatea Ospitalului Sf. Spiridon”[28].

1907: „Un caz, pe cât de hazliu, pe atât de notoriu, ce s-a întâmplat marţi, în 2 iulie stil nou 1907, în oraşul Siret. Pe la orele 9 seara, s-a fost răspândit în acest oraş deodată ştirea că, la frontieră, în România, s-au revoltat iarăşi ţăranii şi sunt chiar deja pe cale să pornească spre Sirete. Fireşte că ştirea aceasta, care s-a lăţit cu o iuţeală nemaipomenită, a adus o iritare mare, mai ales în tabăra jidanilor, din care unii în ruptul capului voiau să părăsească imediat oraşul, pe când alţii, ceva mai curajoşi, încărcau armele, spre a se putea apăra. Chiar prefectul districtual s-a lăsat sedus de panica jidovească şi a plecat imediat până la frontieră, la Sinăuţi, spre a putea lua eventual oreşicare măsuri. Frica în tabăra jidovească a durat însă aproape toată noaptea, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre ţăranii din Siret ameninţau că se vor alia cu cei din România şi vor duce revolta în întreaga Bucovina. Până aici, partea cea hazlie. Serioasă şi demnă de a fi înfierată e împrejurarea care a dat anză la panica ilustrată. În privinţa aceasta, ne scrie corespondentul nostru din Sirete următoarele: Marţi seara, se reîntorcea peste frontieră un număr mai mare de ţărani austrieci, de la lucru, din România, fireşte fiecare înarmat cu acaretele necesare la lucru. Văzându-i pe aceştia un gardist de frontieră şi neputându-se cu ei înţelege, deoarece e un venetic din Bohemia, a crezut că-s ţărani revoltaţi din România şi a alarmat în sensul acesta, telegrafic, şi pe comisarul din Sirete, care, din partea sa, n-a întârziat să alarmeze pe locuitorii oraşului şi să raporteze ştirea primită şi prefectului”[29].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Sinăuţii, comună veche (în Bucovina – n. n.), despărţită astăzi în două, Sinăuţii de Sus şi Sinăuţii de Jos. La 1776, aparţinea mazilului Ioniţă Şobastan şi ruptaşilor Andrei Dragonici şi Constantin Mohorâtu. La 1777, a trecut în posesia boierului Lupu Balş. La 1780, a fost unită cu Gărbăuţii. Sinăuţii de Jos, comună rurală, districtul Siret, aşezată pe partea dreap­tă a pârâului Molniţa, spre nord-est de oraşul Siret. Suprafaţa: 7,14 kmp, împre­ună cu Sinăuţii de Sus; popu­laţia: 919 locuitori ruteni şi români, de religie gr. or. Este punctul final al unei armuri de şosea ce se desface din drumul principal Cernăuţi-Siret; comuna e legata cu oraşul Siret şi cu comuna Rogojeşti, prin drumuri dis­trictuale, iar cu Gărbăuţi şi cu Sinăuţii de Sus, prin dru­muri de ţară; de asemenea, e legată şi cu Botoşani. Are un oficiu vamal, unul poştal, o şcoală populară cu o clasă şi o biserică parohială, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. A format, până în timpurile din urmă, împreună cu Sinăuţii de Sus, o singură co­mună, numită Sinăuţi. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna aceasta, împreună cu Sinăuţii de Sus, posedă 977 hectare pământ arabil, 144 hectare fânaţuri, 13 hectare grădini, 37 hectare imaşuri, 96 hectare pă­duri. Se găsesc 43 cai, 190 vite cornute, 50 de oi, 200 porci, 32 stupi. Sinăuţii de Jos, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 1,97 kmp; popu­laţia: 129 locuitori, în majori­tate izraeliţi, restul germani, ruteni, români ş. a. Sinăuţii de Sus, sat, districtul Siret, aşezat pe partea dreaptă a pârâului Molniţa, care formează hotarul între Bucovina şi România. Suprafaţa 7,14 kmp, îm­preună cu Sinăuţii de Jos; po­pulaţia: 323 locuitori romn, de religie gr. or. Prin drumuri de ţară comu­nică cu localităţile vecine: Si­năuţii de Jos, Poieni, Tereblecea şi Gărbăuţi. Ţine de şcoala din Sinăuţii de Jos; are o biserică parohială, cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”. A format, până în timpurile din urmă, împreună cu Sinăuţii de Jos, o singură co­mună, numită Sinăuţi. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Se găsesc 21 cai, 121 vite cornute, 16 oi, 140 porci şi 114 stupi. Sinăuţii de Sus cu Gărbăuţii, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 4,10 kmp; populaţia: 40 locuitori, în majoritate români, restul ruteni şi alţii”[30].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[31], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la  sinăuţenii Domnica COZAC (Sinăuţii de Jos, 20 ani în 1908), Gheorghe LAZOREC (Sinăuţii de Jos, 26 ani în 1909) şi Saveta CHIŞ (Sinăuţii de Sus, 16 ani în 1909).

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Grigorcea Vasile cav. de, Cernăuţi, str. Iancu Flondor No. 17 (Sinăuţii de Sus)”[32].

1925: Prin decizia ministerială de împărţire a judeţelor româniei în plăşi, comunele rurale Sinăuţii de Jos şi Sinăuţii de Sus au fost ăncadrate administrativ în Plasa Siret a judeţului Rădăuţi[33].

1941: „Noi, prefectul judeţului Rădăuţi, / Având în vedere raportul dlui pretor al plasei Siret Nr. 447, din 1 Aprilie 1941; /Văzând decizia Primăriei comunei rurale Sinăuţii de Jos Nr. 2 din 24 Martie 1941, prin care s-a hotărât desfiintarea comunei şi alipirea ei ca sat la comuna rurală Rogojesti; / Văzând decizia comunei rurale Rogojesti Nr. 5, din 18 Aprilie 1941, referitoare la alipirea comunei Sinăuţii de Jos ca sat la comuna Rogojeşti; / Având în vedere că comuna Sinăuţii de Jos a pierdut, prin ocuparea Nordului Bucovinei, cea mai mare parte din teritoriul ei, precum satele Gărbăuţi, Sinăuţii de Sus şi Că nu are suficiente mijloace financiare pentru întreţinere; / În baza dispozitiunilor art. 4, al. 2, din legea administrativă, publicaă în Monitorul Oficial Nr. 187 clin14 August 1938, // Decidem: / Art. I). Comuna rurală Sinăuţii de Jos se desfiinţează şi se alipeşte ca sat la comuna rurală Rogojeşti, pe ziua de 1 Aprilie 1941. / Art. II). Comuna rurală Rogojeşti se va compune din satele: Cândeşti, Rogojeşti şi Sinăuţii de Jos, cu reşedinţa în satul Rogojesti. / Art. III). Şeful Serviciului administrativ al Prefecturii judeţului este însărcinat cu executarea prezentei deciziuni. / Dată la 30 Aprilie 1941 / Prefect, Lt-Col. Ionescu / Nr. 11.859”[34].

1946: „Noi, ministrul secretar de Stat la Departamental Afacerilor Interne, / Luând în examinare deciziunea Nr. 105, din 13 Aprilie 1946, prin care dl prefect al judeţului Rădăuţi a hotărât reînfiinţarea comunei Sinăuţii de Jos, prin dezlipire de la comuna Regojesti; / Având în vedere că hotărârea de mai sus a fast luată cu îndeplinirea formelor prevăzute de legea administrativă şi la cererea locuitorilor interesaţi; / Având în vedere că satul Sinăuţii de Jos a mai fiinţat comună rurală cu buget propriu, până la contopirea ei cu comuna Rogojeşti; / Având în vedere şi avizul favorabil dat de dl inspector general administrativ al Circumscripţiei Suceava, prin raportal Nr. 953 din 1946; / Pe baza dispoziţiunilor art. 4 din legea administrativă din 14 August 1938, modificat prin legea Nr. 62 din 24 Ianuarie 1942, a art. 103 din aceeasi lege administrativă şi a legii Nr. 577 din 22 Septemvrie 1940. / Decidem: / Art. 1. Satul Sinăuţii de Jos se dezlipeşte de la comuna Rogojeşti din judeţul Rădăuţi, spre a forma singur o comună rurală aparte, cu denumirea de Sinăuţii de Jos. / Art. 2. Noua comună Sinăuţii de Jos va face parte din circumscripţia administrativă a plasei Siret. / Art. 3. Directiunea administraţiei finanţelor locale este însărcinată cu executarea prezentei deciziuni. / Dată la 25 Iunie 1946. / p. Ministru, G. Silviu / Nr. 8.988”[35].

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Valea Molniţei”, comuna Sinăuţii de Jos, judeţul Rădăuţi.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[36], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Nimigean Vladimir, de la Straja, băieţi, la Sinăuţii de Jos” (România – n. n.). „Sălceanu Dumitru, de la Sinăuţii de Jos, la Negostina, post aproape de soţie, învăţătoare”[37].

La Sinăuţii de Jos s-au născut poeţii George VOEVIDCA (9 aprilie 1839), Vasile TĂRÎŢEANU (27 septembrie 1945) şi Ilie Tudor ZEGREA (3 iunie 1949), precum şi publicistul Mihai MITITIUC (16 martie 1937).

[1] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 22

[2] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 22

[3] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 22

[4] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. II, Cernăuţi 1934, p. 115

[5] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 23

[6] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 23

[7] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 23

[8] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 23

[9] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 23

[10] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 23

[11] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 21

[12] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. IV, Cernăuţi 1939, pp. 218-220

[13] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1938, p. 177

[14] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. II, Cernăuţi 1934, p. 115

[15] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 339

[16] Beil. LXXXV.

[17] Beil. LXXXVII.

[18] Beil. LXXXVIII.

[19] Beil. LXXXI.

[20] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[21] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. IV, Cernăuţi 1939, p. 95

[22] Diată. Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5

[23] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi 1937, p. 196

[24] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, vol. III, București 1900, p. 297

[25] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[26] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 38, 1876 p. 31, 1907 p. 135

[27] Filipescu-Dubău, Nicu, Dicționar geografic al județului Dorohoi, Iași 1891, p. 315

[28] Filipescu-Dubău, Nicu, Dicționar geografic al județului Dorohoi, Iași 1891, p. 38

[29] Apărarea Naţională, Nr. 51, Anul II, duminică 14 iulie stil nou 1907, p. 2

[30] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 195

[31] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[32] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[33] Monitorul Oficial, No. 223, 10 octombrie 1925, p. 11326

[34] Monitorul Oficial, Nr. 132, 6 iunie 1941, pp. 3194, 3195

[35] Monitorul Oficial, Nr. 164, 18 iulie 1946, p. 7554

[36] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[37] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Seletin

Seletin – foro: Krepler

SELETIN. Prima menţiune documentară a pârâului care va da numele aşezării, Seleatin, s-a făcut în 15 martie 1490, atunci când, „în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă, de o fiinţă şi nedespărţiţi, Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Putna o mulţime de biserici, precum „şi braniştea din jurul mănăstirii: Suceava cu toate izvoarele ei, începând hotarul acelei branişti de la obârşia Laurei, pe obcină până la Falcău, şi pe Falcău în sus, până la cărarea unde e groapa lui Alexa, la Şipot, de acolo, pe obcină, până la obârşia Sadăului şi, pe obcină, până la obârşia Ruscăi şi la obârşia Seleatinei, iar de acolo, la Suceava, la Ţipot, de acolo la Pogonişte, apoi la casa lui Benea” şi aşa mai departe. Şi, desigur, „nimeni să nu îndrăznească, fără voia egumenului, să pescuiască în acea branişte, să pască vite şi să nu facă nici alt lucru”. În uricul acesta nu este menţionată nici o aşezare în cuprinsul braniştei mănăstireşti, ci doar nişte toponime[1].

1762: Aflat pe malul stâng al râului Suceava, mai jos de Şipote, acolo de unde izvorăşte pârâul Putila, Seletin, fostă branişte a mănăstirii Putna, a fost colonizat cu huţani după 20 mai 1762, când egumenul Vartolomei arenda munţii unor „ruşi din Putila”.

1744: În 1774, satul avea 22 familii huţăneşti, iar în 1784, 63 familii.

1843: Biserica Naşterii Sfintei Marii din Seletin, construită în 1831, avea, în 1843, în Seletin şi în Plosca, 1.251 enoriaşi, paroh fiind Mihail PROCOPOVICI. În 1876, biserica deservea 1.638 de enoriaşi din satele şi cătunele Seletin, Plosca, Ulma, Krasnidil, Nessipitul şi Christie, paroh fiind Georgie HNIDEI. În 1907, când enoriaşilor din satele deja menţionate li se adaugă şi cei din Rosischnei, din Măgura, din Salaschin şi din Lupschin, paroh era Alexander PALIEVICI, născut în 1844, preot din 1874, paroh din 1881, cantor fiind, din 1900, Cornel SCRABA, născut în 1869.

1864: Din 1864, funcţiona la Seletin o şcoală cu 4 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[3].

1890: În 1890, Seletinul era un veritabil orăşel, în care evreii, ca şi românii, reprezentau un sfert din populaţia de 3.715 locuitori. Primar era Iuliu Cicane, paroh – Ilarion Gramatovici, iar învăţător – Andrei Ostaşec.

1895: „Merg spre nord, de la Seletin, prin valea Ropoțel, până la creasta Plosca. Aici suntem deosebit de captivați de un copac, care este numit pe aceste meleaguri „molidul minune” („Wunderfichte“). Ramurile acestui copac atârnă vertical de trunchi, astfel încât, în ​​loc de forma conică familiară, puteți vedea o coloană verde. Ramurile proeminente formează o coroană în formă de umbrelă numai în vârf. Când am vizitat așezarea pentru prima dată, în 1891, Hurdisch, proprietarul pajiștii pe care se ridică copacul, mi-a spus că bunicul său a găsit bradul în urmă cu aproximativ 50 de ani în pădurea deasă. Chiar și atunci, molidul s-a remarcat prin creșterea sa ciudată, iar acest lucru l-a salvat de toporul de care au căzut ceilalți copaci. Așa că acest copac a fost păstrat, care poate fi descris probabil ca unul dintre cele mai interesante obiective turistice din zona huțulă. / În 18 august, de Ziua de Naștere a Împăratului, eram în Plosca și am intrat în biserica supra-aglomerată. Era sărbătoarea Schimbării la față (na Cheruwimach) și am observat că unele femei și bărbați s-au așternut brusc la picioarele preotului, care pășea pe spatele lor. Când am întrebat, mai târziu, am aflat că acesta este un remediu pentru durerile de spate. Altul ar fi să lași pe urs să te pășească pe spate, dar rareori se ivește ocazia în munți, deoarece ursarii îi vizitează rar, iar „Moș Martin” sălbatic sau „Grosse”, așa cum huțulii îi zic respectuos ursului, ar fi un medic bun, dar periculos. Mi s-a povestit, mai târziu, în Jawornik, pe Ceremușul Negru că un bărbat, Michailo Semeruk, care se bâlbâie încă din tinerețe, a întâlnit ursul. Era băiat și păștea oile, când a venit un urs, iar băiatul a fost tentat să ucidă animalul cu un pistol, dar ursul s-a aruncat asupra lui și, pentru că adolescentul se prefăcuse că este mort sau leșinat de spaimă, nu i-a mai făcut nimic altceva, decât că l-a acoperit complet cu trunchiuri și crengi. Când ursul a plecat, băiatul s-a târât afară de sub crengi și, de atunci, a rămas bâlbâit. O poveste similară mi-a fost spusă și în Sarata, unde chiar un cioban fusese acoperit de un urs cu lemn și pietre într-un șanț, astfel încât ar fi pierit, fără îndoială, dacă nu ar fi fost întâmplarea că ursul s-a retras pentru că era hăituit, din urmă, de oameni. Potrivit spuselor, ursul încearcă să-și atragă urmăritorii pe coastele stâncoase, rostogolind asupra lor pietrele mari. Când este vânat, de multe ori smulg bucăți mari de gazon din pământ și le aruncă asupra cailor”[4].

1896: O listă de subscripţie, din mai 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită de Vasile de TUDAN şi de soţia lui, Aspazia, cuprinde următoarele nume de localnici din Seletin: baron Alexandru POPPER, Srul JABLONOWER, Iosif ŞERF, Chaskel ŞERF, Lazar IEKELES, Iosif MIK, Leib REICH, Constantin DULGHER, Ianchel REICHMAN, Salomon VILLENZ, Alter OEHL, Aba GRAF, Chaim ŞERF, Simion BULLER, A. BULLER, Iankl ERNST, Chaim IEKELES, Vasile HALIP, Maier (fiul lui) Şrul ŞERF, Uşer LEKER, Chaim (fiul lui) Iuda ŞREIBER, Samuel ŞERF, Mendel (fiul lui) Hilig DIŞ, Iosef SCHREIBER, George VOROTNIAC, Berl (fiul lui) Moses TUDIVER, Iosif ŞERF, Alter ŞERF, Nute RACHMAN, Schmil ŞECHTER, Salomon ŞERF, Marcus SCHERF, MERDINGER, M. BULLER, Olexa REBENCIUC, REINERT, Cosma ZAIEŢ, Vasile ANDREICA, Teodor ZAIEŢ şi Ladislau DOMBROVSCHI[5].

1905: „Czernowitzer Tagblatt a publicat următorul articol, în 25 noiembrie 1905, sub titlu „Ciudata poveste a casei bântuite”: În casa unui anume J. J. din Brodina, după cum ne informează corespondentul nostru, nu a fost foarte plăcut de ceva vreme. Casa acestui om este plină de o bântuială a diavolului de neînțeles. A început cu focul. Mai întâi, a început un incendiu în salon, fără nici o cauză. Câteva zile mai târziu, a avut s-a aprins brusc cămara și mai multe obiecte valoroase s-au transormat în scrum; cum ar fi putut începe focul a rămas de nexplicat. În această săptămână, un prunc a fost luat din leagăn și plimbat, de o forță invizibilă, prin această casă. Când mama a luat copilul și l-a pus înapoi în leagăn, a simțit că este îmbrâncită și aruncată de niște mâini nevăzute. În aceeași zi, tencuiala de pe peretele din casă a căzut la pământ cu o astfel de forță, încât geamurile s-au făcut țăndări. Apoi, o piatră s-a lipit de peretele camerei, spre mijlocul ferestrei, și a spart din nou niște ochiuri de geamuri. Astfel de incidente stranii s-au mai produs mai în casa vrăjită. Înspăimântat, stăpânul casei i-a dus pe cei doi copii ai săi, presupusa cauză nevinovată a bântuirii fantomei, la locuința socrului său K., în apropiere. Același tămbălău a început acum în această casă. Totul a fost spart și lovit de o mână invizibilă. Dulapurile închise s-au deschis singure, iar obiectele din interior au fost aruncate în cameră, astfel încât agitația era cu adevărat înfricoșătoare: un felinar atârnat pe peretele camerei era plimbat prin holul din față și prin curte etc. Socrul K. trăise în casă, timp de douăzeci de ani, și nu a observat niciodată așa-ceva, până când nu i-au fost aduși nepoții. Pentru a se convinge dacă copiii sunt într-adevăr bântuiți, în final au fost duși într-o a treia casă și același lucru s-a repetat și aici. Bineînțeles, evenimentul a provocat o mare emoție în localitate și în împrejurimi, iar curioșii s-au înghesuit să vadă „minunea”, fără ca nimeni să o poată explica. Articolul precizează acest lucru și susține că autorul a văzut straniile întâmplări cu propriii săi ochi. Scrisoarea pe care am reprodus-o, din motive de curiozitate, poartă semnul poștal al oficiului din Seletin. O mistificare nu este posibilă, dar sperăm că, mai devreme sau mai târziu, povestea bântuirii se va explica în mod natural”[6]. „O comoară ascunsă. Din păcate, este cunoscut faptul că superstiția este încă foarte răspândită în țara noastră astăzi și că populația rurală poate fi ușor câștigată pentru tot ceea ce este mistic, întunecat și secret. Un exemplu convingător în acest sens a fost procesul cu jurați care a avut loc joi. Tâmplarul Karl Obelnicki, muncitorul zilie Mihai Hauka, proprietarul Nikifor Ihnatiuk și proprietarul Herasim Maroczko trebuiau să răspundă pentru infracțiunea de fraudă. Judecătorul instanței de district, Lukasiewicz, a fost președintele instanței, procuratura fiind reprezentată de Dr. Lehmann, iar apărarea de avocații Dr. Fischer, Dr. Rieber și Dr. Mittelmann. În rechizitoriu se susține că acuzații Karl Obelnicki și Mihai Hauka, s-au deplasat periodic la Boian (Bukowina), în 1904, 1905 și 1906, şi păcăleau oamenii, sub pretext că ştiu unde, în subsolul unui castel din Rusia, există o comoară, păzită de spirite, și pe care doar un vraci huțul, posedat de diavol, un așa-numit „maestru”, care se află în Seletin, ar putea să o scoată la iveală; a păcălit , cu împrumutul unor bani de drum, 12 persoane, de la care au luat 112 coroane. Acuzații, Mihai Hauka, Nikifor Ihnatiuk și Herasim Moroczko sunt acuzați că l-au păcălit, la Cotul-Ostrița (Bucovina), în 1904, când s-au întors dintr-o călătorie în Rusia, şi pe localnicul Petro Melneczuk, căruia i-au spus există un cufăr cu monede vechi dintr-o pivniță, în care se află o comoară, spunându-i că au nevoie de bani de cheltuială, ca să meargă să ridice comoara în Rusia, împreună cu „stăpânul”, iar Melneczuk le-a dat 300 coroane. Apărătorii lui Obelnicki și Hauka sunt cei care au acceptat acțiunile presupuse, în timp ce inculpații Ihnatiuk și Maroczko au negat orice implicare, iar acuzații Karl Obelnicki și Mihai Hauka au fost condamnați la două și, respectiv, trei luni de închisoare, potrivit verdictului juriului. Martorii implicați au dat să plece, dar amândoi au fost arestați imediat, la cererea procurorului ”(Bukow. Nachrichten 1906, 24 iunie)”[7].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Seletinul, târguleţ, districtul Rădăuţi, aşezat în grupe împrăş­tiate pe o mare întindere, pe ambele maluri ale Sucevei, de la Straja şi până în apropiere de Şipot Cameral. Suprafaţa: 111,70 kmp; po­pulaţia: 3.715 locuitori, mai bine de 2 părţi huţani, ruteni gr. or. şi puţini gr. cat.; o a treia parte e formată din izraeliţi,germani şi puţini români şi poloni. Se compune: 1) din satul de reşedinţă Seletin, care, îm­preună cu târlele Merlova, Nisipitul şi Rusca Ulma, numă­ră 837 locuitori; 2) din cătunele atenente: Brodina, Ereşti, Falcău, Frasin, Fuşce, Hepa, Cuninschi, Opcina Costeliva, Crasnei Dil, Lupşin, Măgura, Plosca Cameral, Ropocel, Rus­ca, Sadău, Sipitul şi 3) din târlele: Pal­tin şi Salaşiu. Partea centrală a comunei e străbătută de drumul districtual Vicovul de Sus –Şipot, din ca­re pleacă, în cătunul Ropocel, o ramură, peste Plaiul Plosca, spre localitatea cu acelaşi nume, iar din cătunul Rusca, aşa-nu­mitul drum militar peste Pla­iul Şurdinului, la Berhomet. Este sediul unei judecătorii de ocol; are un oficiu poştal, o şcoală populară, cu 4 clase (deci, 120 şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hra­mul „Naşterea Maicii Domnului”. A fost, până în timpurile din urmă, cătun, menţionat fiind, pentru prima oară, într-un hri­sov din 13 Martie 1490 (15 martie – n. n.) al lui Ştefan cel Mare. În acest hri­sov se spune că Seletinul era propietatea mănăstirii Putna. În această localitate s-au gă­sit, de repetate ori, obiecte vechi, între care o sabie veche franceză ş. a. Populaţia, formată în majoritate din huţani, se ocupă cu exploatarea de păduri, cu prăsila de oi şi cu stânăria. Comuna posedă 289 hectare pământ arabil, 4.077 hectare fânaţuri, 1 hectar grădini, 3.000 hectare imaşuri, 314 hectare poieni, 31.790 hectare păduri. Se găsesc 569 cai, 3.600 vite cornute, 4.500 de oi, 1.200 porci, 290 stupi. Seletin, moşie, atenenţă a mo­şiei cu administraţie particulară Izvor, districtul Rădăuţi. Are 231 locuitori. Se compune: 1) din moşia Seletin propriu-zisă, cu 4 case şi 15 locuitori; 2) din locali­tăţile cu ferăstrae: Brodina şi Falcău; 3) din herghelia Frasin; şi 4) din târlele: Sipitul, Tabora şi Ulma”[8].

1914-1918: „La propunerea doamnei Nastasia Tironiec, din Seletin, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Grigori Tironiec. Doamna Nastasia Tironiec susţine că soţul ei, Grigori Tironiec, a căzut mort, în luna mai 1915, în lupta de la Rarance”[9].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[10]: La judecătoria Seletin – Dr. Katt Erwin, judecător cu rangul IX”. Tot din 1 septembrie 1919, erau „permutate”, deci transferate, alte „persoane” ale magistraturii bucovinene, şi anume: Piatkiewicz Kazimir, consilier conducător al judecătoriei Seletin, consilier de tribunal cu rangul VII; Silion Eugen, judecător la judecătoria din Seletin, judecător de district cu rangul VIII”.

1919: Comisiunea agrară de ocol Seletin: Preşedinte: Dr. Artur Hnidei, pretor şi şef al ocolului judecătoresc Seletin. / Locţiitor: Ervin Katz, judecător, Seletin. / Reprezentant al Administraţiei: Pintea Te­leagă, subprefect, Seletin. / Locţiitor: Dr. Ştefan Brailean, comisar, Seletin. / Reprezentant al Băncii regionale: Cornel Scraba, funcţionar comunal, Seletin. / Locţiitor: Naftali Sperber, notar, Seletin. / Expert agricol: Vasile Strătescu, consilier agricol, Rădăuţi. / Locţiitor: Eduard Hofman, brigadier di­strictual, Seletin. / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Arcadie Boca, măiestru silvic, Seletin. / Locţiitor: Ioan Antimovici, elev silvic. Seletin. / Inginer hotarnic: Bruno Frenkel, inginer hotarnic de stat, Seletin. / Locţiitor: Carol Hlavin, inginer hotarnic civil, Rădăuţi. / Reprezentanţi al ţăranilor: Ion Chiseliţa, agricultor, Seletin; Ioan Hutopila, agricultor, Şipotele-Sucevei. / Locţiitori: Vasile Mehno, agricultor, Şipotele-Sucevei; Roman Tcaci, agricultor, Seletin[11].

„Molidul minune” („Wunderfichte“)

1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[12] şi a proprietarilor lor: Fabrica din Seletin, jud. Rădăuţi, exploatarea Societăţii Ing. Victor Ionescu & Soned, cu sediul în Bucureşti”.

1929: „Siretul izvorăşte mai sus de Şipote, de sub muntele Zezeu, din locul numit Suha Varşic, şi curge limpede, frumos, susurând şi şer­puind printre brazi, arini şi răchite. Spre apus de Şipote, munţii, îmbrăcaţi esclusiv cu bătrâni codri de brad, se înalţă în forme rotunde, frumoase şi armonioase, în toată măreţia şi splendoarea lor, deschizând văi strâmte şi adânci, prin fundul cărora curg mici pârâiaşe cristaline, afluenţi ai Siretului, ca şi cum frumosul şi iubitul râu ar avea mai multe izvoare. E frumoasă, măreaţă şi splen­didă această privelişte a munţilor Frunca Stângă, Ciuchilca, Vauţen (?) Şurdiu, Pleaşa, Măgura, Zezeu, Lungul, Rotundul, Ciomirna, Lişniţa, Tomnaticul, Bucova şi Marerca, ce se leagă între ei, profilându-se pe albastra bolta cerească, de la stânga, la dreapta. De pe vârful Măgurei, înalt de 1.500 m, cel mai înalt şi mai majestos dintre toţi, privind peste culmi şi peste codrii verzi, se vede, prin atmosfera albăstruie-violetă şi transparentă, întreaga regiune colinară şi de şes a Bucovinei, precum şi Cernăuţul. De la Şipote, urmând cu trăsura ori călare, în sus, pe drumul spre valea Siretului – pe care o părăseşte aproape de obârşia lui – ridicând şi apoi scoborând munţi, în aspră serpentină, prin vastele şi frumoasele păduri de brad, se poate trece în valea superioară a Sucevei, la Seletin… / Urmând mereu pe malul drept al Ceremuşului, şoseaua traversează, pe rând, frumoasele sate Răstoace, Pătrăşeni şi Marinişeni, de unde trece imediat în satul Gura Putilei, situat la confluenţa Ceremuşului cu afluentul său drept, Putila, ce izborăşte din vârful Lucava. De la Gura Putilei, o mică şoseluţă în proastă stare, continuând, în sus, pe valea Ceremuşului, duce la Iabloniţa şi mai departe, pe valea Ceremuşului Alb, oferind privelişti şi peisagii dintre cele mai frumoase şi mai încântătoare. Şoseaua principală, pe care am venii de la Vijniţa, o ia în sus, pe valea Putilei, o vale frumoasă, mai strâmtă decât a Ceremuşului, strânsă între munţi mai înalţi, acoperiţi cu frumoase păduri de brad, traversând satele de un remarcabil pitoresc, Dihteniţi, Chişeliţeni, Toroceni, Putila, Foşca, Sârghieni şi Plosca, de unde, părăsind cursul Putilei, aproape de sorgintea ei, scoboară la Seletin, în valea superioară a Sucevei, distanţă de 48-50 km, de la Vijnita. Cam în dreptul satului Chiseliţeni şi spre răsărit, se înalţă fumosul şi falnicul munte Racova, mamelonat şi îmbrăcat cu brad, din vârful căruia, pe timp frumos şi senin, se vede oraşul Cernăuţi. În faţa muntelui Racova, pe stânga Putilei, se înaltă muntele ceva mai mic, dar tot frumos, Grebenul. De la Dihteniţi, înainte, munţii sunt mai mici, în pante mai dulci şi mai puţin împăduriţi. Această regiune muntoasă, întinsă de-a lungul văilor Ceremuşului Mare, Ceremuşului Alb şi Putilei, este în mare parte locuita de „huţani” sau munteni. Aceşti huţani, ca şi moţii, locuiesc răzleţi, împrăştiaţi pe văi şi pe coastele munţilor, însă, prin deosebire de moţi, ei sunt, în general, bine înstăriţi, au pământuri de păşune, vite, oi şi mănâncă bine unt, brânză, carne şi, mai cu seamă, lapte acru – „busling”, cum îi zic ei –, pe care-l pun într-o doniţă (bărâbânţ), din care mănâncă toţi ai casei, cu mămăligă şi cu „pită” de făină de grâu amestecată cu cartofi. Huţanii, ca şi rutenii dinspre şes, vorbesc cam aceeaşi limbă, având aceeaşi fizionomie şi acelaşi port, cu deosebire că ei, ca şi moţii, poartă cioareci, iarna mai mult roşii, iar vara albi, pre­cum şi un fel de jambiere largi, de pâslă roşie, căzând deasupra opincilor – ca bănăţenii – cojoace fără mâneci, pălării verzi sau olivii şi cămeşi cusute cu arnici roşu. Huţanele, femei şi fete, îm­brăcate cu catrinţe, cămeşi înflorite, cojoace şi ghete sau opinci, cu jambiere, ca şi bărbaţii, fiind îmbrobodite cu tulpane roşii cu flori. Sunt foarte sprintene, călărind bărbăteşte în aliurile cele mai vii, bând şi fumând în cârciumi, laolaltă cu bărbaţii şi deopotrivă cu ei!… În zilele de târg, huţanii scoboară în Vijniţa, Berhomete şi Seletin şi vând tot ceea ce au de vândut evreilor, care le cumpără la oreţuri mult sub valoarea lor reală, reţinându-i, apoi, la băutură alcoolică otrăvită orin cârciumile lor, o zi, două, trei, astfel ca să se întoarcă la casele lor cu organismele otrăvite, cu capetele bolnave, năucite şi cu pungile goale. Ce perfectă asemănare cu ceea ce se întâmplă în Maramureş! / Dimineaţa, pe o vreme splendidă, plec, cu trăsura, mai departe, din Seletin, spre satul Fundul Moldovei… / Între Seletin şi Fundul Moldovei sunt 50 km, iar drumul este foarte frumos şi plăcut, străbătând de-a lungul apelor vii, limpezi şi murmurătoare, o regiune muntoasă dintre cele mai frumoase, mai pitoreşti şi mai variate“[13].

1937: „Una din vechile mele dorinţe se îndeplineşte astăzi. E o dimineaţă de iulie, în Seletin, şi mă pregătesc să pătrund în Ţara Huţulilor. Încă dinaintea răsboiului, când mă bătea gândul să urc, dinspre Câmpulungul românesc, spre Şipotele Sucevei, eram pe aceleaşi drumuri. Pornisem de ieri, de la Falcău, cu marile lui fierăstrae. De-aici şi de la Brodina vecină, oamenii aceştia ai muntelui, de limbă ruteană şi de obârşie tainică, încep să fie întâlniţi. De la Seletin, am intrat în apele lor şi, de-acum, până la înaltele hotare ale Poloniei, ei sunt singurii locuitori. Limba românească e aproape nefolositoare. Evreii înşişi, de faţă pretutindeni, nu ştiu decât idiş, germana şi ruteana. Am însă tovarăşi buni şi mă încred în norocul drumeţului. / Plecăm cu o trăsură care abia trece podul destul de şubred de peste Suceava şi se opreşte. Caii trebue potcoviţi. Ai fiorul unei expediţii cu greutăţi şi primejdii. E vorba, deocamdată, de întâii şapte, opt kilometri, cu urcuş mai mult lin, care să ne ducă, peste cumpăna apelor, din valea Sucevei, în valea Putilei, şi de la Seletin la Plosca. Vizitiul îşi are însă socotelile lui. / Pe capră avea un oaspe tăcut. Peste geamantanul puternic stă un mănunchi de beţe de deosebite grosimi şi de lungime asemenea. La privire mai de aproape se văd a fi bucăţi de coadă de undiţă. Merge la pescuit păstrăvi. Şade încovoiat, în nişte haine pestriţe, şi se uită pe sub pălărie. Trăsura hurducă uşor. Făgaşele sunt uscate şi tari. Eu întreb ceva despre locuri, la care vecinul meu nu se pricepe să răspundă, şi deodată celălalt vorbeşte el, fără să se întoarcă, într-o românească desăvârşită. Şi de-atunci nu s-a mai oprit. Întâmplarea îl pusese acolo, ca să ne călăuzească, nu numai peste şosele şi prin sate, ci și prin sufletele oamenilor. Era un doctor în filosofie din Sârghieni, care se întorcea acasă. Fusese ales cel mai vrednic, dar fără să ştim niciunul, de portar al ţării şi minunilor huţule. / De departe, de la câţiva kilometri, încep să se vadă cele trei turle ale bisericii din Plosca. Peste câteva zile, aveam să le privesc la fel, de cealaltă parte, mici ca trei crini din altă lume, coborând călare de pe Maximeţ, pe drumul de creste de la graniţa poloneză. Care şi telegi încărcate greu ne vin în cale şi se duc. Suntem în ţara celor mai buni lemnari, oameni de pădure şi de înălţimi, fraţi cu cei din Maramureş şi din Pocuţia, până la Goralii de la celălalt capăt al Carpaţilor slavi, la Zakopane. Tăietori de păduri, fierăstrari, cărăuşi, plutaşi, toată lumea trăeşte pe aici numai din lemn. Trăiesc şi cârciumile, care sunt înfipte bine la toate răscrucile; am văzut una, unde, ascultând fără să par, am descoperit că se ţine în ele o listă mai sigură de suprafaţa parchetelor în exploatare şi de metrii cubi lăsaţi pe apă sau plecaţi cu trenul, decât în registrele fiscului sau ale asociaţiei patronale pentru asigurarea de accidente a muncitorilor. Cârciumarul se pune la îndemâna agenţilor acestor servicii, ca să facă o discretă treabă de delaţiune, în schimbul unei despăgubiri corespunzătoare. Trăiesc şi drumurile şi mor din acelaş negoţ. Şoseaua e bătută şi măcinată necontenit. Exploatarea e undeva în munte, iar fierăstraele tocmai la Seletin. În zilele împărăţiei, valea ar fi fost ca în palmă. De drag te duceai pe jos, din valea Sucevei, în valea Putilei, fără teamă de ploaie şi de noroi. Acum să te fereşti de vreme vrăjmaşă, că, dacă eşti cu vreun vehicul, nu mai ieşi, iar dacă umbli apostoleşte, îţi rogi moartea. Ascultam şi mă uitam neîncrezător la norii de deasupra. Bura numai câte o dată, ca și cum vântul ar fi adus din altă parte umezeala”[14].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[15]: Straub Paul Robert, cizmar, domiciliat în Seletin; Stauber Heim Itzig, cizmar, domiciliat în Seletin; Sentler Iacob, cizmar, domiciliat în Seletin; Wieder Nathan, măcelar, domiciliat în Seletin; Withal Adolf, fierar, domiciliat în Seletin; Buneac Petru, fierar, domiciliat în Seletin; Harnic Roza, morăriţă, domiciliată în Seletin; Harnic Babi, morăriţă, domiciliată în Seletin; Dacner Iacob, bărbier, domiciliat în Seletin; Laufer Leia, cofetar, domiciliată în Seletin; Wolf Strul, tâmplar, domitiliat în Seletin; Gartel Maria Gusta, coafez, domiciliată în Seletin; Pihovici Anton, bărbier, domiciliat în Seletin; Weisberg Malca Sara, croitoreasă, domiciliată în Seletin; Hagel Ionel, măcelar, domiciliat în Seletin; Maleş Nicolae, croitor, domiciliat în Seletin; Frischmann Rudolf, măcelar, domiciliat în Seletin, dar şi cârnăţar; Hlipciuc Romaniuc Iuriu, frizer, domiciliat în Seletin; Dumitran Alexandru, fierar, domiciliat în Seletin; Staniseschi Norbert, fierar, domiciliat în Seletin.

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 74,  pp. 142, 143

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 56, 1876 p. 99, 1907 p. 117

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Kaindl, Raimund Friedrich, Neue Beiträge yur Ethnologie und Volkskunde der Huzulen, în Globus, Nr. 5, Anul LXIX, ianuarie 1896, p. 71

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 11/1896, p. 85

[6] Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1908, pp. 94, 95

[7] Ibidem, pp. 95, 96

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 192, 193

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi în 13 Martie nou 1919, p. 7

[10] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[12] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[13] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323-330

[14] Bucuța, Emanoil, Pietre de vad, București 1937, pp. 23-25

[15] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Schwarzthal

SCHWARZTHAL – NEGRILEASA. „Prin înfiinţarea coloniilor din Bori (Boura, lângă Gura Humorului – n. n.) și Lichtenberg (lângă Arbore, spre Solca – n. n.), cu emigranţi germani din Boemia, mai ales din regiunea Praga, s-au realizat aşezări temeinice. Între timp, după decretul administrației din 24 octombrie 1835, colonizările s-au oprit. Prin urmare, administrația districtuală a susținut, atât în ​​raportul său din 11 noiembrie 1835, cât și în cel din 3 octombrie 1836, că imigrările ulterioare ar trebui să fie soluţionate cu solicitanții germano-boemi. Informaţii despre așezările germane din Bucovina se răspândiseră deja pe scară largă, astfel că în 1836 și 1837 s-au depus repetate petiții din Boemia germană, din regiunea Pisek, care au fost prezentate de Andreas Lang, Franz Kraus și Josef Bauer. Inițial 20, apoi 50 de familii s-au înregistrat pentru emigrare în Bucovina”[1]. Între timp, veneau din Moldova, în Bucovina, şi coloniştii germani care se stabiliseră în Principat, Administraţia economică din Solca recomandând pentru noile colonizări zona Stulpicanilor, pe care le refuzaseră nişte emigranţi slovaci, pe motiv că pământurile de acolo nu sunt potrivite pentru agricultură, pantele abrupte favorizând spălarea pământului, inclusiv din cele trei poieni de pe valea Negrilesei, bune doar ca pajişti. Între timp, pentru că prin alte memorii, semnate, în 11 iulie 1838, de Andreas Lang, Johann Schaller şi Wenzel Schöllbauer şi înmânate căpitanului districtual Millbacher, s-a decis, în 24 august 1838, înfiinţarea unei comisii de soluţionare a problemei.  Dar colonizarea germană pe valea Negrilesei s-a făcut efectiv, abia în 22 iunie 1841, când s-au stabilit la Vadul Negrilesei familiile Johann ANGER, Josef BAAR, Simon BAIERL, George BEER, Martin BENNER, Josef BERNA, Bernhardt BINDER, Peter BINDER, George BRANDL, George EISCHPERA, Wenzel FLEISNER, Ignatz FRIESCHE, Franz FUCHS, John GRASSEL (KRASSEL), Joseph HASENOHRL, Anton HOFFMANN, Ambros HOFFMANN, Andreas JUNG, Josef KLOSTERMANN, Johann KNAUS, Wenzel KUBECK, Josef PILSEL, Michel SCHAFFHAUSER, Wenzel SCHAFFHAUSER, Johann SAILOR, Jacob, Johann şi Josef EXCHANGER, Wenzel (tatăl) şi Wenzel (fiul) EXCHANGER, Josef WEBER, Lawrence WEBER, Jacob WENDLING, Charles WUDI şi George WINTER.

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate… Din Gura Humorului, pe valea Moldovei, prin Bucşoaia, trecând pârâul Negrileasa, apoi râuleţele Molid şi Moldoviţa, se ajungea la Vama, localitate aflată la o poştă şi un sfert de Gura Humorului”[2].

1876: Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Negrileasa a fost construită între anii 1876-1882, anterior enoriaşii ortodocşi frecventând biserica din Stulpicani. În 1907, preot cooperator era Ioan TONIGARIU, născut în 1871, preot din 1900, iar cantor, din 1904, Alexie BURAC, născut în 1852.

1886: „Ţipterii din Eisenau nu sunt singurii care întrerup temelia românească a populației locale, întâlnim şi în alte locuri câteva așezări cu locuitori ţipteri, în Balta Poienii, în Schwarzthal, în Luisenthal, Freudenthal, Pojorâta, Iacobeni și Cârlibaba. Majoritatea acestor coloniști germani au fost aduși de un anume Manz, pe moşiile Fondului religiei greco-orientale, care a luat moşii întinse în arendă și a hrănit mii de meseriaşi,dar care, datorită investiţiilor uriaşe, avea să dea faliment şi, complet sărăcit, s-a împușcat. Se spune că situația materială a coloniștilor este destul de bună, deși depinde, în mod ciudat, de Fondul religios greco-oriental. Cu toate acestea, casa de locuit este proprietatea oamenilor, dar terenul le este acordat numai cu plata impozitelor. În vremurile anterioare, au funcționat cuptoare de cupru la Pojorâta, Iacobeni și Eisenau şi s-a extras fierul pe scară largă. Astăzi mai funcţionează doar cel din Pojorâta, iar populaţia din Schwarzthal îşi asigură traiul din exploatarea forestieră, făcând plute și lucrând la construcții de drumuri; ţipterii din Iacobeni își continuă activitatea tradițională, dar într-o manieră modestă”[3].

1887: Şcoala din Negrileasa, cu 2 clase, a fost deschisă în anul 1887[4].

1890: În 1890, colonia germană Schwarzthal avea 510 locuitori, primar fiind Ignatie Beer, iar învăţător – George Piotrowski.

1901, Gustav Weigand: „Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[5].

1907: „N-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura; a părăsit, îndată ce s-a decis să primească candi­datura, judeţul şi a petrecut, până câteva zile înainte de alegeri, la Viena; când s-a întors în ţară, însă, n-a trecut pe teritoriul districtului Câmpu­lung, credincios cuvântului dat, până după alegeri. Contra lui n-a putut răzbi nici unul dintre candidaţi, nici chiar Onciul, care se bucură desi­gur de multe simpatii în district, căci pentru acela (pentru Bellegarde – n. n.) au agitat faptele sale şi cei mai buni agitatori ai maselor: ţăranii înşişi. Se povesteşte că ţăranii din Câmpulung au inundat comunele cercului electoral şi au agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde. Care va fi ţinuta lui în parlament?, e întrebarea ce şi-o pun mulţi, îngrijaţi. Deocamdată se ştie că a promis să se înscrie în Clubul Românilor şi că va sprijini reformele lui Aurel Onciul. Mulţi aşteaptă de la activitatea lui o eră de aur pentru Câmpulung; deşi mulţi alţii consideră mandatul ca pierdut pentru 6 ani… Viitorul va dezlega această interesantă enigmă”[6]. Şi, deşi nu a candidat, Contele Bellegarde a obţinut 98 de voturi la Negrileasa, în vreme ce Aurel Onciul obţinea 43, iar T. V. Stefanelli doar 9.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Schwarzthal (în româneşte Vadul Negrilesei) sat, districtul Câmpulung, aşezat pe pârâul Negrileasa, aproape de izvorul său. Suprafaţa: 9,03 kmp; popu­laţia: 510 locuitori germani, de religie romano-catolică. Este legat cu valea Suha şi cu drumul districtual ce trece pe aci, printr-un drum neîn­treţinut. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o casă de economii. Teritoriul pe care se află azi satul depindea de Negrileasa, mai înainte de anul 1838, când s-a aşezat aci o co­lonie de germani, veniţi din Boemia. Se găseşte în acest sat o fabrică de scânduri cu 3 gatere. Populaţia se ocupă mai ales cu exploatarea pădurilor. Posedă 33 pogoane pământ arabil, 94 hectare fânaţuri, 2 hectare grădini, 276 hectare imaşuri şi 485 hectare păduri. Se găsesc 24 cai, 430 vite cornute, 8 oi, 105 porci şi 8 stupi de albine”[7].

1916: Colecta pentru cei amputaţi şi orfanii celor căzuţi în luptă a beneficiat şi de ofranda genistului din Arbeiter Abtig I/41 Steuleac George (probabil Scheuleac – n. n.), din Negrileasa, care a donat 1 coroană[8].

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru Vadul Negrilesii şi Negrileasa” („Spar-Darlehenskassenverein für Schwarzthal u. Negrileasa”) următoarele schimbări: membrul în direcţiune Albert Meier şters; vice-directo­rul Mathias Hoffmann introdus”[9].

1940: În noiembrie 1940, când nemţii au fost repatriaţi în Germania, se mai aflau la Schwarzthal familiile: BAYERL, BEER, BERDICH, Bern HAUSER, BISIAK, BRANDL, BRODNER, FLEISSNER, FUCHS, GUMINA, HASENOHRL, HEHN, HOFFMANN, ILK, JEREMIAS, JWORTCZUK, KLOSTERMANN, KNAUS, KRASSEL, KUBECK, MAYER, PETRITSCH, PILSEL, PODRICYINSKI, RANKL, SCHAFFHAUSER, SAILOR, SEIBEL, SEIDEL, SELLNER, STULIAC, EXCHANGER, WEBER, WINTER şi WUDI.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[10], următorii învăţători şi învăţătoare: Petroşcă Grigore, comuna Negrileasa Vadul, jud. Câmpulung, media 7,33”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Straja”, comuna Negrileasa, judeţul Câmpulung.

1949: Sunt numiţi directori de şcoli în  Învăţământul elementar, ciclul I[11]: Brădăţan Ioan, director la Şcoala elementară Negrileasa; Corleciuc Straton, director la Şcoala elementară Negrileasa, Vad.

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 461

[2] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[3] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 99

[5] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[6] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 191, 192

[8] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 6

[10] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[11] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Satu Mare

SATU MARE. Satul Satu Mare a fost atestat documentar în 22 mai 1443 (6951), când Ilie Voievod, întărindu-i partizanului său „Didrih de la Buceaci şi de la Iazloveţ, staroste al Podoliei” o parte din satele şi cătunele Moldovei, inclusiv „Soceviţa, şi cu toate cătunele şi veniturile”, precizează că „în afară de Satu Mare”, care iese, astfel, din domeniul Volhoveţ (Volovăţ)[1].

În 15 iulie 1445, Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, l-a „miluit” pe Oancea logofăt, cu, „pe Suceavă, Satul Mare, şi trei sălaşe de ţigani, anume: Coste cu sălaşul său, şi Micula cu sălaşul său, şi Mihai cu sălaşul său”[2].

1582: În 24 februarie 1582, din voia lui Iancul Sasul Vodă, „un sat la apa Sucevei, anume Satul Mare, ocolul Badeuţi, cu morile pe pârâul acelui sat Satul Mare, care a fost dreapta noastră ocină de la Ştefan Vodă cel Bătrân”, a fost dăruit mănăstirii Sf. Ilie, „unde este egumen Atanasie”, hotarul satului, „cu morile în părău”, cuprinzând reperele toponimice: „denspre Bădeuţi, de la apa Sucevii, peste tufiş şi cămp, prin mijlocul heleşteului, lângă piue”, făntăna Ştefului, spre troian, la părăul Vălhoveţ, movila cu baltă spre satul Volovăţ, hotarul Rădăuţilor, părăul Runciu pănă la Plop, peste părăul Pazin, hotarul Macicăuţilor, apa Sucevei drept spre Drăgăneşti”[3].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, înregistrează la Satul Mare, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „21 – toată suma caselor”, însemnând 15 scutelnici ai spătarului Enăkaki, 3 femei sărace, 2 scutelnici ai episcopului Dositei Herescul şi 1 ţigan.

1744: În 12 septembrie 1744, „Cârnul, de 90 ani, din Satu Mare” depune mărturie la stâlpirea hotarului Volovăţului. În 1774, Satu Mare avea 24 familii ţărăneşti, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Vicovilor, 2 popi, 25 ţărani, numărul familiilor ajungând la 60 în 1784.

1772: Biserica „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril” din Satu Mare a fost construită în 1772 şi restaurată în 1845. În 1843, când în cei 867 enoriaşi număra şi pe cei câţiva ortodocşi din Hadikfalva, biserica era slujită de parohul Vasilie POPESCUL. În 1876, parohia Satu Mare şi Hadikfalva, cu 1.182 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail ILIUŢ. În 1907, paroh era Theodor POLONIC, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1885, iar cantor, din 1906, Athanasie ŢIBU, născut în 1867.

1787: În 1787, până în 30 noiembrie[5], câteva din cele optzeci de familii de agricultori germani, veniţi din Remania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg, s-au aşezat la Satu Mare, localitatea ajungând, datorită modelelor de gospodării şi de gospodărire nemţeşti, una dintre cele mai frumoase şi mai prospere din Bucovina vremii. Familiile germane din Satu Mare se numeau: Peter Schmid, Heinrich Mang, Johann Staudt, Adam Nunweiler, Christoph Schmid, Carl Weber, Sebastan Hubig şi Ludwig Schneider[6]. La 1 mai 1790, toate aceste familii sunt reconfirmate în Satu Mare[7].

1788, Hacquet: „Dacă mergi mai departe de câmpie, peste Burla, către râul Suceava, ajungi la o colonie germană, numită Satu Mare. Toate aceste colonii de aşezări noi nu prea mulţumesc pe băştinaşi, pentru că nu mai pot lăsa, ca înainte, câmpul lor toloacă şi pentru că aceşti nou veniţi prea adesea luau ce nu se cuvenea. Aşa, într-o zi, am auzit plângerile, aduse în faţa comisarului imperial, de către aceşti oameni, împotriva coloniştilor, al căror număr nu este mare, că nu le-au jefuit numai micile lor grădini, ci s-au încumetat şi să vatăme şi să ştirbească vechile lor drepturi, în cutare şi cutare chip. Cei păgubiţi au fost satisfăcuţi, iar tulburătorilor li s-a spus, între patru ochi, că viaţa lor este în continuă primejdie, căci dacă, vreodată, se vor ridica împotriva lor moldovenii sau „românii”, atunci pot fi siguri că nu va fi cruţat nici copilul din trupul maică-si, şi, atunci, nu se ştie cum vor mai putea fi salvaţi, întrucât aceşti oameni puteau să scape de orice cercetare şi pedeapsă şi să emigreze pe nepusă masă”[8].

1802, Rohrer: „În singurul ţinut, dintre Siret şi Suceava, pe unde am călătorit, se aflau, când pe şosea, când în munţi, nouă sătuleţe mici de germani. Dacă, de altfel, am transcris bine numele de locuri româneşti, ele se numesc astfel: Rădăuţi, Frătăuţi, Arbore, Ilişeşti, Balosinăuţi (parte a satului Horodnic – n. n.), Satu Mare, Grăniceşti, Tereblecea, Mănăstioara. / Uneori, se formează un sat de 12, până la 18 case, alteori de mai multe. Toate, laolaltă, au numai un pastor. Cel de acum se numeşte Schwartz, este un sas din Transilvania şi, după câte aud, este un om cu cunoştinţe (învăţat) şi cu un caracter bun, pe care pastor, însă, nelocuind la stradă, nu l-am putut vizita”[9].

1838: Din 1838, funcţiona în Satu Mare o şcoală germană cu 3 clase, iar din 1867, şi o şcoală românească cu 3 clase[10].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[11].

1886: În 1886, Ştefan P. Popescu din Cernăuţi intra în posesia unui „răvaş istoric” din 1702, o scrisoare a lui Ursu Ureche, staroste al Cernăuţilor, către fiul lui, Zaharie Ureche, care, rănit de moarte fiind de către „un păgân de leah, din gios de episcopie Rădăuţului, întru Satu Mare şi saga dinspre Dorneşti, pe un pisc de deal din cea parte de apa Sucevii, la Cetăţuie sau Şanţul Litvanului”, săpase trei gropi, iar în cea din mijloc ascunsese „două tearhuri de piele pline de bani, mai mult aur şi argint”. Suma era atât de mare, încât ar fi ajuns pentru construirea unei biserici la Soci şi pentru cumpărarea unei moşii de la boierul Şirban. Starostele fusese rănit în ziua de 23 iunie 1702[12].

1890: În 1890, comuna Satu Mare avea 4.300 locuitori, un primar român, Ioan Lavric, şi un primar german, Richard Wolf. La şcoala românească erau învăţători George Vrăbiuţă şi Aspazia Popescul, iar la şcoala germană profesau Simion Mayer-senior şi Simion Mayer-junior. Parohia ortodoxă era slujită de parohul Teodor Polonic şi de cantorul bisericesc Vasile Lupştea.

1890: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă… Două vârfuri de săgeată, realizate din bronz, cu trei tăișuri, lungime de 3 ½ și 4 cm, săpate, în 1886, în Satulmare, districtul Rădăuţi, pe un deal, încă 2 bucăți vârfuri de săgeată, de aceeași dimensiune, dar numai cu două tăișuri, și 2 bucăți de vârfuri de săgeată cu trei muchii, complet topite”[13].

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[14].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Satul Mare Nemţesc, comună rurală, districtul Rădăuţi, lipită de comuna Satul Mare Românesc. Suprafaţa: 18,00 kmp, împreună cu Satul Mare Românesc; populaţia: 1.085 locuitori germani, de confesiune evanghelică şi romano-catolică. Se compune: 1) din satul de reşedinţă, cu 1.033 locuitori, şi 2) din cătunul Perdelli. Se serveşte de aceleaşi căi de comunicaţie ca şi Satul Mare Românesc; are o şcoală populară germană, cu 2 clase, şi o casă de economie. Colonie întemeiată la anul 1787, de numeroase familii germane, aduse pe teritoriul comunei Satul Mare, care, de atunci, spre deosebire, a luat supra-numirea de „Românesc”. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Se găsesc 198 cai, 410 vite cornute, 3 oi, 508 porci, 25 stupi. Satul Mare Românesc, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe malul drept al Sucevei, la confluenţa sa cu pâraieleTemnic şi Saha, cam în spre sud-est de Rădăuţi. Suprafaţa: 18,00 kmp, îm­preună cu Satul Mare Nemţesc; populaţia: 1.238 locuitori români, de religie greco-orientală. Se compune: 1) din satul de reşedinţă, cu 1.195 locuitori, şi 2) din cătunul Perdelli. Este legată cu Rădăuţi printr-un drum districtual; prin drumuri de ţară comunică cu Rădăuţi, precum şi cu Hadicfalva, Istenşeghiţ şi Crainiceşti (Siret), pe unde trece drumul principal Suceava-Siret. Are o şcoală populară, cu 4 clase (deci, 120 şcolar – n. n.), şi o biserică, cu hra­mul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, şi o casă de economie. Printr-un hrisov din 24 Fe­bruarie 1582, Domnul Moldo­vei Iancu Sasul a dăruit-o mănăstirii Sfântu Ilie, în posesia căreia se găsea şi la 1776. O parte din teritoriul comunei, pe care s-a întemeiat, în 1787, o colonie germană, s-a despăr­ţit, sub numele special de Sa­tul Mare Nemţesc. În apropiere s-au găsit, de repetate ori, vârfuri de săgeţi de bronz. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna aceasta, împreună cu Satul Mare Nemţesc, po­sedă 1.129 hectare pământ arabil, 230 hectare fânaţuri, 13 hectare gră­dini, 198 hectare imaşuri, 11 hectare pădure. Se găsesc 87 cai, 372 vite cornute, 160 oi, 322 porci, 10 stupi. Satul Mare Românesc, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Ră­dăuţi. Are o casă şi 4 locuitori”[15].

1909: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[16], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioan ANDRUHOVICI (învăţător superior, în 1909) din Satu Mare.

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Rezervistul Gavril Lavric, Satu Mare, Regimentul 22, rănit”[17]; „Infanteristul Ion Colibaba, Satu Mare, Regimentul 22, rănit”[18]; „Franz Presser din Satulmare a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Adolfine Presser, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[19]; „Simion a lui Filip Jurovschi, din Satulmare Vechi, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1916, pe frontul italian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Saveta a lui Simion Jurovschi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Dimitrie Prelipcean la Satul Mare”[21].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[22]: Bendas Nicolae, cizmar, domiciliat în Satul Mare; Wild Frederich, morar, domiciliat în Satul Mare; David Rita, coafeză, domiciliată în Satul Mare; Vinkler Schela, coafeză, domiciliată în Satul Mare; Tomşa Constantin, tâmplar, domiciliat în Satul Mare; Jurovschi Frantz, croitor, domiciliat în Satul Mare; Iacob Moor, croitor, domiciliat în Satul Mare; Bandus Carl, cizmar, domiciliat în Satul Mare; Dumitrescu Valerian, cizmar, domiciliat în Satul Mare; Engel Herman, rotar, domiciliat în Satul Mare; Cortea Carol, morar, domiciliat în Satul Mare.

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[23] – Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Feleagă Ioan, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Satul Mare, jud. Rădăuţi, născut în comuna Satul Mare, jud. Rădăuţi, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie, conform art. 259 şi 260 din codul penal; Lupancu Constantin, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Satul Mare, jud. Rădăuţi, născut în comuna Satul Mare, jud. Rădăuţi, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, 2 ani interdicţie, conform art. 258, 259 şi 260 c. p.”.

1942: 1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Marfiuc Mihai, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Satul Mare Nou, postul IV, jud. Rădăuţi”[24].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[25], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Vatmanu Silvia, de la Arbore, Cotul de Jos, la Satu Mare”.

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, p. 326

[2] [2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, p. 363

[3] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi 1933, pp. 80, 81

[4] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[5] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 427

[6] Ibidem, p. 522

[7] Ibidem, p. 526

[8] Călători, X, II, pp. 823

[9] Călători, XIX, I, p. 156

[10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 49, 1876 p. 49, 1907 p. 128

[11] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[12] REVISTA POLITICĂ, Anul I, nr. 10, 15 Octombrie 1886, p. 4

[13] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[14] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[15] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 190, 191

[16] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[17] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[18] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 3, Cernăuţi 3 februarie nou 1921, pp. 28-33

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[22] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[23] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[24] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[25] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Sfântu Ilie

SFÂNTU ILIE. Aşezat pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, satul de iobagi mănăstireşti este vag menţionat, odată cu Şcheia, în 1 iunie 1613, când Ştefan Tomşa a dăruit mănăstirii Sfântul Ilie „o bucată de hotar din satul Şcheaia, care să ţâne de ocolul târgului Suceava, hotarul începând de la moara svintei mănăstiri, care îi este danie de la Bogdan Vodă, pe apa Şcheaiei, şi în susul părăului care se cheamă Bula, până la capătul heleşteului lui  Afanasie Buzga călugăr, unde este pusă o piatră, unde se întâlneşte cu hotarul târgului; şi, de acolo, drept la deal, la altă piatră, lângă Neacadrozea, pe povârniş; şi la altă piatră, lângă neşte movile de la hotarul târgului şi la altă piatră, care este pe povârniş; şi, iarăşi, la altă piatră, pe malul părăului Hucul, şi drept, în pădure, la un mesteacăn, pe care este însemnat un bour; şi, de acolo, pe marginea pădurii, până la capătul pădurii de la Şcheaia, unde este însămnat bourul într-un fag; şi, de acolo, la părăul Şcheaia, la o piatră de mal, şi, de acolo, în susul părăului, până la mai sus zisa moară mănăstirească”.

1463: Ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1463, biserica Profetului Ilie, fostă biserică mănăstirească, avea, în 1843, 799 enoriaşi, paroh fiind Constantin POPOVICI, iar preot cooperator, Ioan POPOVICI. În 1876, biserica avea 1.137 enoriaşi, paroh fiind Temistocle VOROBCHIEVICI. În 1907, paroh era Ioan CZERCAWSKI de JELITA, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1881, cantor fiind, din 1900, Grigorie CORDUŞ, născut în 1837.

1619: În 1 mai 1619, singurul voievod italian al Moldovei, Gaspar Graţiani, întăreşte hotarul stabilit anterior, dar, în 11 iulie 1623, călugării sântilieni se „jăluiesc” lui Ştefan Tomşa, revenit în scaunul domnesc, împotriva sătenilor şcheieni, care le „încalcă hotarele”, iar voievodul împuterniceşte pe sfinţii călugări ca „pe cine veţi prinde în hotarul acelui loc, ce v-am dat domnia mea, pe loc să-l bateţ cu trei sute de toiage, până să vor zdrobi, iar de nu veţ face aşea cum iaste învăţătura domnii meale, vom trimite de vor face voao aceaea cercetare; nimică să nu vă temeţ de aceia oameni ce-i veţ prinde pre acel loc”.

1626: În timpul celei de-a doua sale domnii, Ştefan Tomşa le-a mai dăruit călugărilor sântilieni, în 12 aprilie 1626, încă „o bucată de pământ în hotarul Şchie”, mărginită de părăul Şchie, drumul de vine de la mănăstire, iazul făcut de Macarie egumen, podul Dimii, fântâna Răduşca, movila în Chiritii, moşia Şchie, moşia Gropile a mănăstirii Sf. Ilie. Sunt multe urice şi hotarnice, de-a lungul vremii, pentru câte un fânaţ de la Gropile (vatra satului de astăzi) sau de la Fântâna Arenilor, care se repetă, ca pricini, în uricele de mai târziu.

1752, noiembrie 17: Constantin Racoviţă Vodă porunceşte episcopului Dositei Herescu din Rădăuţi şi fostului mare paharnic Dinul Cantacuzino „să aleagă şi să stâlpească hotarul dintre moşiile mănăstirii Sfântul Ilie şi bisericii armeneşti din Suceava, după ispisocul lui Mihai Racoviţă Vodă”[1].

1753, martie 6: Mărturia hotarnică prin care Dositei Herescu şi Constantin Cantacuzino, fost mare paharnic, stabilesc şi stâlpesc hotarul poruncit: „Deci noi, după luminată poruncă ce ne-au adus, adunându-ne, am mers împreună şi toate pietrele ce-au fost la cea mai de pe urmă hotărire s-au scos şi am stâpit moşia cu stâlpi de piatră, după ispisocul mai sus numit preaînălţatului domn. Începând hotarul dinspre târg, de la Fântâna Arenilor, unde s-a pus un stâlp de piatră, şi de acolo, în sus, vâlceaua, până în pârâul Şcheai, unde şi acolo s-a pus un stâlp de piatră, şi iar de la Fântâna Arenilor, spre apus, Drumul cel Mare, care merge la Câmpulung (drumul vechi, care duce spre Berchişeşti – n. n.), tot alăture cu hotarul Arenii, până ce pogoară în Frumoasa, la un pod de piatră, şi de acolo drept la deal, până în zarea dealului unde se împreună cu hotarul Litenilor, şi de acolo, până în hotarul Zahareştilor, unde s-a pus şi acolo un stâlp de piatră; şi merge în sus, alăture cu hotarul Zahareştilor, până unde se împreună cu hotarul Stroeştilor şi, tot alăturea merge în sus cu hotarul Stroeştilor până ce se împreună cu hotarul Şchiai, unde şi acolo s-a pus stâlp dc piatră şi cade în hotarul Sfântului Ilie, şi merge iar alăturea spre târg, tot cu hotarul vechi a lui Sfântul Ilie, până iar în vâceaua ce este drept Fântâna Arenilor, de unde s-a început hotarul. Şi aşa s-a stâlpit moşia sfintei mănăstiri Sântii Ilie de la Suceava, cu stâlpi de piatră dimprejur, după cum arată mai sus, din semne în semne, după cum am însemnat mai sus anume”[2]. Mărturia hotarnică primea întăritură domnească peste doar câteva zile, în 15 martie, când „au mai arătat numitul egumen” de la Sfântu Ilie şi alte întărituri, de la alţi domni, care apărau averea bunului Dumnezeu de călugării de la alte mănăstiri, care pofteau ce le fusese încredinţat altora. Ţărani nu erau la Sfântu Ilie, ci numai robi. Robi ai lui Dumnezeu, desigur.

1754, februarie 1. Pentru că egumenul Lazăr se jeluieşte, şi Matei Ghica Voievod dă uric de întăritură mănăstirii Sfântului Ilie, pentru bucăţica de loc de la Fântâna Arenilor, de mult amar de vreme disputată la Divan[3].

1767, ianuarie 23: Buclucaşul fânaţ de la Areni ajunge şi la Divanul lui Grigore Ghica, de data asta intervenind şi Mitropolia Sucevei, care stăpânea cătunul Areni şi, drept consecinţă, consideră că fânaţul se cuvenea Dumnezeului mitropolitan[4].

1772, mai 17: Ruşii lui Rumeanţev şi cu „Divanul Cnejiei Moldovei împuterniceşte pe Macarie, egumenul mănăstirii Sfântul Ilie de la Suceava să ia veniturile de pe moşia Gropile, împresurată de Ştefan Zota târgoveţ”[5].

1774: În 1774, satul Sânt Ilie avea 24 de familii de iobagi mănăstireşti (recensământul lui von Spleny, din 1775, menţionează 27 ţărani), iar în anul 1784, după reforma agrară, 83.

1786: „Baronul Enzenberg a lucrat cu zelul obișnuit pentru îmbunătățirea stării Bucovinei[6]. Și succesul nu a reușit să se concretizeze. O imagine foarte vie a progresului pe care țara l-a făcut sub administrația lui Enzenberg, în special în ultimii ani, este evidentă în raportul Rationarium Provinciae, din 25 februarie 1786[7]. Printre „ameliorările” pe care al doilea guvernator militar al Bucovinei şi le propusese, se număra şi cea de la puctul e).: „În ceea ce privește economia prin economate, cererea pentru un hambar de cereale și o moară, la St. Ilie, lângă Suceava, și o fabrică de cherestea la Vatra Dornei sunt de așteptat în acest an”[8].

1793: „O prea negândită schimbare a vremilor şi neaş­teptată întâmpinare, ce ne sileşte pe noi, pe toţi locuitorii munţilor din Câmpulungul mol­dovenesc, această prea plecată jalobă a noastră, înaintea prea înaltelor locuri, cu prea adâncă sme­renie a o aduce! [9], menţionează că „diregătorii boiereşti tot chipul de silinţă au pus, ca să ne însarcine cu tot felul de datorii, cu care însăr­cinat este un ţăran, cel ce şede în tară, pe loc neted şi roditor, care însuşi înaintea unei co­misii, ce s-au făcut într-aceste zile, din gura domnului Director de la St. Ilie (Direcţia Bunurilor Statului din Sântul Ilie – n. n.) însuşi ni s-au dat răspuns, cum că privilegiile noastre, ce le avem, nu ne învolnicesc nici de adetul casei, nici de dejma, şi aşa de va rămânea pe voia dregătorilor, Dumnezeu ştie cu câte greutăţi ne vor însărcina, precum şi pân-acum multe au făcut, care nu erau; aceşti dregători mai sus numiţi nu cumpănesc, aici, cum că noi puţintea pâinea noastră o facem departe, în ţară, şi mulţi o facem peste cordon, în Moldova, 10 şi 12 mile de loc de departe, ca să ne putem hrăni aice, între munţi, ce ne caută numai aici că suntem sudiţi, călcând peste privilegiile noastre”[10].

1802: Rohrer continuă, în relatările sale, cu mărturii despre apele Bucovinei, despre cele 49 de izvoare sărate, care trebuiau închise, după începerea exploatărilor de sare de la Cacica şi de la Pleşa, sare omologată ca fiind de foarte bună calitate de către „onorabilul Jacquin”, despre Comandamentul regal şi imperial al remontei din Bucovina, despre o întâlnire cu episcopul Daniel Vlahovici, ocazie cu care gustă din brânza de Rădăuţi, care îi place foarte mult, şi care se vindea şi în Iaşi, dar şi în Constantinopol, despre pădurile Bucovinei şi despre condamnabila risipă de lemne, inclusiv prin intermediul cuptoarelor de potasă, care se mai găseau la Frătăuţi, Solca, Sfântu Ilie, Ilişeşti şi Câmpulung Moldovenesc[11].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[12].

1886: În noaptea de 28 spre 29 octombrie 1886, din pricina unor câlţi cu care era acoperită cahla, a ars întreaga gospodărie a lui Ştefan Păstru[13].

1886: Din 1886, funcţiona în sat o şcoală cu 4 clase[14].

1890: În 1890, comuna Sânt Ilie avea 1.650 locuitori, primar fiind Ştefan Corduş. Comuna avea doi învăţători, pe Nicolai Reus şi pe Elena Lazăr, paroh fiind Ioan Cercavschi de Ielita, iar cantor bisericesc – Grigorie Corduş.

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[15].

1902: Însoţirea raiffeisiană din „Sântilie” a fost înfiinţată în 15 februarie 1902, sub preşedinţia lui Vasile Cojocar, preotul Ioan Cercavschi de Ielita ocupând funcţia de director, iar Vasile Răuţ, pe cea de vistiernic.

1904: În 1904, Nicolae Iorga călătoreşte prin „ţinutul dealurilor rostogolite-n neorânduială, dealuri blânde, rotunde, învelite cu veselă iarbă tânără. E moşia mănăstirii de odinioară a Sfântului Ilie, deci face parte din fondul religionar şi, fireşte, acesta l-a arendat Evreilor, cari aici sunt totul. Ţărani zdraveni, înceţi, tăcuţi ară pentru domnul lor de astăzi, care a înlocuit cu burta, ochelarii şi ifosul său pe Domnul cel vechi de acolo, din cetate, pentru care se ara cu sabia şi se secera cu gloria”[16].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[17], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la  sântilianul Ioan POPOVICI (lăutar ţărănesc cu pistonul, 21 ani în 1908).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Sf. Ilie, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe dreapta pârâului Şcheia, afluent al râului Suceava. Suprafaţa: 15,09 kmp; po­pulaţia: 1.402 locuitori, aproape exclusiv români, de religie gr. or. Se compune din vatra satului, cu 1.370 locuitori şi din fermele Ceretei şi Frumoasa. Este aşezată între cele 2 drumuri  Suceava – Gurahumora, dintre care unul prin­cipal şi altul districtual. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Ilie”. Această comună s-a înjghe­bat de la 1457 încoace, în ju­rul mănăstirei „Sfântul Ilie”, zidită de Ştefan cel Mare pe acest loc,  la ce an, nu se ştie pozitiv (1463 – n. n.). Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.643 hectare pământ arabil, 280 hectare fânaţuri, 10 hectare grădini, 77 hectare imaşuri. Se găsesc 64 cai, 300 vite cornute, 465 oi, 150 porci, 60 stupi. Sf. Ilie, mănăstire, astăzi bise­rică parohială în comuna rurală cu acelaşi nume, districtul Sucevei, a fost întemeiată, pe cât se crede, de Ştefan cel Mare la 1504 (eroare, în 1463 – n. n.), lu­cru care nu se poate con­stata cu certitudine, hrisovul respectiv fiind învechit şi rupt. Odată cu seculararizarea ce­lorlalte mănăstiri de către aus­trieci, a fost desfiinţată şi acea­sta, având, în ultimul moment, încă 8 monahi. Mănăstirea Sfântul Ilie pose­da moşia Gropile, pe care este acum aşezat satul cu acelaşi nume; apoi mai avea Satul Mare, câte o jumătate din sa­tele Costâna şi Milişăuţi, iar în Moldova poseda moşiile Iuleşti, Hodera şi Iezereni. Sf. Ilie, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 5,26 kmp; popu­laţia: 106 locuitori, români în majoritate, apoi germani, izraeliţi, ruteni ş. a. Se corppune din moşiie: 1) St. Ilie propriu-zisă, cu 977 locuitori, care cuprinde şi târ­lele Ceretei şi Ratuş şi 2) Fru­moasa”[18].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Infanteristul Ilie Atoderesei, Sf. Ilie, Regimentul 22, rănit”[19]; „Infanteristul Ilie Petrovan, Sf. Ilie, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[20]; „Ioan Antonessi, din St. Ilie, a participat la război şi de dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Saveta a lui Pavel Cerlinca, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[21]; „Constantin a lui Gheorghe Butnar, din St. Ilie, a participat la război şi e dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Varvara a lui Constantin Butnar, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[22]; „Lazar a lui Constantin Teodoresi, din St. Ilie, care a participat la război şi să fi murit în anul 1919, ca prizonier la Rusia, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Rachila a lui Lazar Teodoresi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Nicolai a lui Ioan Mania, din St. Ilie, a participat la război şi ar fi murit în 30 mai 1915, într-un spital din Lemberg, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea părinţilor săi, Ioan şi Catarina Mania, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[23].

1920: „Deciziune de expropriere No. 2899/20. Deciziunea Senatului Comisiei agrare Cen­trale, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 450, St. Ilie, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 524 ha 66 a 42 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pă­mânt bucovinean”, a devenit definitivă”[24].

1922: Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Ioan Reuţ la St. Ilie”[25].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Sbâncă Dumitru, seria 1938, media 7,60, numit în comuna Sf. Ilie, postul VIII, jud. Suceava”[26].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[27], următorii învăţători şi învăţătoare: Mâţă Maria, comuna Sf. Ilie, jud. Suceava, media 7,11;

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[28], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Boţac Maria, la Sf. Ilie, p. 9; Vronschi Hermina, la Sf. Ilie, p. 10, copii şcolari”.

1947: „Constituiri de societăţi cooperative[29]: Cooperativa „Sfântul Ilie”, comuna Sf. Ilie, jud. Suceava”.

1947: Transferuri şi fixări pe post în învăţământ[30]: Gavrilescu Iacob, de la Sf. Ilie, la Bosanei Nr. 1; Iavorovschi Valeria, de la Sf. Ilie, la Gura Solcii; Cerehez Oresta; de la Şcheia, la Sf. Ilie; Cojocaru Adrian, de la Zahareşti, la Sf. Ilie.

[1] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 243, pp. 387, 388

[2] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989. doc. 244, pp. 388, 389

[3] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 246, pp. 393, 394

[4] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 272, pp. 422-425

[5] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 281, pp. 439, 440

[6] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41-45.

[7] Original în arhiva k. k. Ministerul d. Interior, retipărit din Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria Românilor, Vol. VII, 1876, p. 454-478.

[8] Polek, Ansgewält Capitel aus d. Gedenkbuche der röm.-kat. Pfarre zu Czernowitz. Czernowitz 1890, S. 64.

[9] Acest document, prin care se descrie apăsarea românilor din Bucovina, l-am reprodus dintr-un volum imprimat la Viena, la 1861, traducerea în nemţeşte a tuturor privilegiilor ce au de la feluriţi Domni câmpulungenii Moldovei din Bucovina – n. T. C.

[10] Codrescu, Theodor, Uricarul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei, Tomul al VI, Iaşi 1875, pp. 164-170

[11] Călători, XIX, I, pp. 156-159

[12] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[13] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 12, noiembrie 1886, p. 4

[14] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 49, 1876 p. 43, 1907 p. 158

[15] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[16] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 20

[17] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[18] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 193, 194

[19] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[20] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, Cernăuţi 21 aprilie nou 1921, pp. 171-173

[24] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[25] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[26] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[27] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[28] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[29] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[30] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911