Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Romaneşti

ROMANEŞTI. În 15 martie 1490, printre bisericile închinate Episcopiei Rădăuţilor se afla şi „biserica de la Roman” (deci, făcute de un oarecare Roman), dar atestarea explicită a satului datează din 23 iulie 1568, când Bogdan Rareş dăruia Mitropoliei Sucevei satul Româneşti, cu împuternicirea ca „numai mitropolitul să aibă a lua dările, afară de darea către Poartă”.

1663: În 25 februarie 1663, Eustratie Dabija Vodă întărea diata lui Isac Cocoranul, prin care Isac lăsa feciorilor săi, Constantin şi Săcuianul, „partea de moşie de sat de Romăneşti, în ţinutul Sucevei, câtă i se va alege, care i-a fost parte cumpărătură, parte baştină, împreună cu o moară şi cu toate veniturile şi părţile sale drepte”.

1704: În 16 iulie 1704, Mihai Racoviţă Vodă întărea armaşului Ştefan Străşca, nepotul lui Onciul Iuraşcovici, „a sa ocină şi moşie den sat Romăneşti… şi să ia de a zecea din cămp, păne, fănaţe, pomete, prisăci şi den tot locul tot venitul ce va fi pe acele locuri”, dreptul de a strânge dijma fiindu-i întărit lui Ştefan Străşca şi în 1 iulie 1716.

1722: În 20 februarie 1722, partea de sat a lui Toader Paladi era moştenită de feciorul lui, Iuon Paladi.

1740: În 25 noiembrie 1740, a şasea parte din satul Româneşti era stâlpită pentru Toader Brahă, cel care îşi va apăra proprietatea la Divanul Domnesc, în 2 februarie 1751, când Mihalache Cuparenco umblase cu zapise false, rupte la Divan, apoi o va dărui, în 11 martie, mănăstirii Humor, în cimitirul căreia urmau să fie îngropaţi Toader şi Antimiţa Brahă.

1750: În 5 februarie 1750, conform mărturiei lui Mihail Străşca, moşia Româneşti aparţinea lui Onciul Iuraşcovici, care o dăduse zestre ginerelui său Ieremie Cărcu. După moartea lui Cărcu, Româneştii au rămas în proprietatea văduvei lui, Maria, care a dăruit-o nepoatei sale, mama lui Mihail Străşca, cea care a dat-o drept zestre, în 1714, ginerelui ei, Toader Brahă.

1751: În 9 februarie 1751, cearta dintre Toader Braha şi Andrei Cuparenco pentru satul Româneşti ajunge la Divan, Brahă cerând despăgubiri pentru dijmă şi alte venituri, pierdute în anii în care Cuparenco încercase să-i fure moşia.

1764: În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă copiilor săi, Andrei şi Dochiţa, „a patra parte din Romăneşti ce sănt pe Horaiţ”. Printre martori, se afla şi popa Simion ot Romăneşti.

1722: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Româneşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „32 – toată suma caselor”, însemnând o slugă a logofătului BALŞ, o femeie săracă şi 30 birnici.

1775: În 1775, satul „Romăneşti” avea 1 popă şi 35 familii de ţărani iobagi.

1782: În 2 decembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Mihalachi, Iuon şi Vasilie Cuparenco declarau că stăpânesc, împreună cu Ştefan Malinescul, a treia parte din satul Româneşti, moşie care „vine de la Ştefan Matieşescul, a trecut la Dumitraş, pe urmă la Constantin Matieşescul, care Constantin a dat satul zestre lui Miron Cuparenco”.

1783: În 11 ianuarie 1783, în faţa Comisiei apare vechilul lui Lupul Balş, Constantin Bocşa, declarând că Lupul Balş stăpâneşte o altă a treia parte din satul Româneşti, cealaltă treime aparţinând, conform declaraţiei din 11 aprilie 1783, lui Constantin Sturza reprezentat de Andronic, fiul vechilului Bogdan Moise din Suceava.

1789: În 4 iulie 1789, copiii lui Ştefan Mălinescu, Ioniţă, Neculai, Maria, jupâneasa lui Gheorghie Bucescul, şi Smaranda, jupâneasa lui Toader Sămaca, împart între ei moşia din Româneşti a părinţilor lor, Dochiţa şi Ştefan Mălinescu.

1793: În 7 aprilie 1793, Ralu, soţia generalului rus Matei Cantacuzino înscria partea sa de sat Româneşti, primită, la schimb, de la Iordachi Balş, în 6 iulie 1792.

1802: În 2 septembrie 1802, Nicolai Malinescul vindea lui Ursu Moisa „partea sa de Găureni zişi şi Româneşti, pentru 320 florini vienezi”.

1803: În 10 octombrie 1803, partea de Româneşti care fusese a lui Iuon Paladi şi pe care o moştenise nepoata lui, Ileana Sturza, jupâneasa  lui Vasile Neculce, a fost dăruită feciorilor Ilenei, Ioan şi Constantin Neculce, Constantin arendând sfertul lui de sat, în 12 august 1810, lui Iordachi Cărste, apoi, din 7 aprilie 1812, lui Ilie Ilschi, apoi, din 2 februarie 1813, lui Iosef Volanschi.

1814: În 13 iunie 1814, Constantin Neculce vinde, pentru 900 galbeni olandezi, partea lui din Româneşti armeanului Bogdan Botoşanul.

1843: Biserica Sfântului Nicolai din Româneşti, construită în 1759, restaurată în 1895, avea, în 1843, 1.070 enoriaşi, împreună cu satele Iacobeşti, Gura Solcii şi Slobozia, patroni bisericeşti fiind Bogdan de BOTUŞAN şi familia BOTUŞAN, iar preot administrator, Alexander PROCOPOVICI. În 1876, parohia avea 1.393 enoriaşi, patron bisericesc era Bogdan de BOTUŞAN, paroh fiind Vladimir RENNEY de HERŞENI. În 1907, paroh era Ioan ZUGRAV, născut în 1846, preot din 1874, paroh din 1882, iar cantor, din 1901, Ioan PALIEVICI, născut în 1868[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Romaneşti, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe partea stângă a pârâului Horaiţul. Suprafaţa: 3,08 kmp; populaţia: 614 locuitori, aproape exclusiv români, de religie gr. or. Se compune din vatra satului, cu 503 locuitori, şi de cătunul Racova. Prin drumuri de ţară este legată de comunele învecina­te şi de drumul districtual Siret-Hatna. Are o şcoală populară şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, de care ţin bisericile filiale din Găureni şi din Slobozia Pruncului, pre­cum şi comunele Iacobeşti, Milişăuţul de Jos şi Gura Solcii. La 1766, o parte din ea se afla în stăpânirea boierulul Lupu Balş şi a vornicului Constantin Sturza. Într-un hrisov, datând de la 1566-1572, este menţionată această comună, fiind dăruită de Bogdan Vodă, Mitropoliei din Suceava. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, cu creşterea vitelor şi mai ales cu munca cu ziua. Comuna posedă 627 hectare pământ arabil, 45 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 70 hectare imaşuri, 236 hectare păduri, 2 hectare 50 ari heleştee. Se găsesc 11 cai, 187 vite cornute, 128 oi, 134 porci, 13 stupi de albine. Romaneşti-Bogdanovici (numele vine de la un proprietar al moşiei, armeanul Bogdan de Botuşan – n. n.), mo­şie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 4,01 kmp; popu­laţia; 34 locuitori, dintre care 14 vorbesc limba polonă, 17 limba germană şi 3 limba ruteană; în privinţa religiunii, 16 sunt rom. cat, 7 armeni uniţi, 3 gr. or. şi 8 izraeliţi. Odinioară era unită cu mo­şia Romaneşti-Botuşeni şi forma o singură moşie, alipită la satul cu acelaş nume, Romaneşti. Romaneşti-Botuşeni (moşia rămasă în judeţul Botoşani, Gropenii – n. n.), moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Supiafaţa: 3,41 kmp, popu­laţia: 55 locuitori, dintre care 28 vorbesc limba germană, 16 limba română, 8 limba ru­tena şi 3 alte limbi; în pri­vinţa religiei, 24 sunt gr. or., 22 izraeliţi şi 9 rom. cat. La 1776, era alipită de comuna Romaneşti, ca şi moşia Romaneşti-Bogdanovici”[4].

1915: Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice… Itinerariul bătutului de ţinte, pentru o coroană bucata, în buciumul din lemn de tei cuprindea comunele Bosanci, Ipoteşti, Securiceni, Rus-Plavalar, Tişăuţi şi Lisaura – duminică, 17 octombrie, Danila, Găureni, Iacobeşti, Călineştii lui Cuparencu şi Ienachie, Măriţei, Romaneşti şi Slobozia – duminică, 24 octombrie, Pătrăuţi, Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Mitocul Dragomirnei – miercuri, 27 octombrie, de ziua Sfintei Paraschiva, Iţcanii Noi, Iţcani Gară, Şcheia şi Lipoveni – duminică, 31 octombrie, Udeşti, Chilişeni, Reuseni, Rus-Mănăstioara şi Ruspoieni – luni, 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru, Stroieşti, Sf. Ilie, Zahareşti, Liteni-Moara şi Buneşti – duminică, 14 noiembrie, şi Bălăceana, Liudihumora şi Comăneşti – duminică, 14 noiembrie 1915[5]. Itinerariul era, bineînţeles, teoretic, fiind vreme de război, dar „versurile” propagandisto-umanitare, care însoţeau „Ţintuirea buciumului”, fiind de o înduioşătoare naivitate, merită reproduse: „În ţara fagilor sună / Adese-un bucium şi cheamă / Voinicii toţi cari se luptau / Avut şi ţară-şi apărau. / Azi buciumul răsună tare / Chemând pe toţi cu mic, şi mare / Să ocrotească de nevoi / Orfani şi văduve d-eroi”[6]. „În 24 octombrie, buciumul a fost dus la Danila, delegatul prefecturii fiind concepistul guvernial Lumicovsci. „Un banderiu de călăreţi a întâmpinat pe oaspeţi, la hotarul comunei. Baronul George Capri a participat, tot timpul, la serbare. La iniţiativa părintelui Ion Berariu, s-a făcut, cu concursul primarului şi secretarului, şi al altor fruntaşi din Danila, o masă şi pentru fruntaşii sosiţi din cele 7 comune învecinate, care au sosit, cu preoţii Ursachi din Romaneşti, cu Lanivschi  din Călineşti Ienachi şi cu Hotincean din Călineşti Cuparencu, precum şi cu primarii lor”. S-au strâns 942 coroane – deh, masa costă! –, plus 250 de coroane, promise de primarul cav. de Cuparencu, din partea comunei sale”[7].

1919: din Comisiunea  agrară de ocol Suceava  făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Nicolae Gafenco, agricultor, Romaneşti”[8].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Sârbu Nicolae, seria 1938, media 7.60, numit în comuna Romaneşti, postul IV, jud. Suceava; Sâsâiac Nicolae, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Romaneşti, postul III, jud. Suceava”[9].

1947: Se transferă şi se stabilizează pe post de învăţător „Panciuc Lazăr, de la Blândeşti-Botoşani, la Romaneşti, post I, vechime învăţământ”[10].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45, 1876 p. 34, 1907 p. 134

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 181, 182

[5] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2

[6] Viaţă Nouă, IV, nr. 163 din 3 octombrie n. 1915, p. 4

[7] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 4

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[9] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[10] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Rohozna

ROHOZNA. Satul lui Rohozna diac, din vecinătatea Cernăuţilor, menţionat în 6 octombrie 1519 drept sat domnesc, dăruit de Ştefăniţă Vodă Episcopiei de Rădăuţi, nu rămâne mult în proprietatea călugărilor, din moment ce, în 14 decembrie 1602, Vasile, fiul Anuşcăi, vindea starostelui Vasilie Cracalia, „pentru 20 taleri partea lui de ocină din Rohozna, din a treia parte, a noua parte.

1620: În 22 iunie 1620, satul Rohozna va fi împărţit între Iordache Cantacuzino, Ion Prăjescul, Vasile Cracalia şi familia Brânzanul.

1622: În 7 mai 1622, Isac, diacul din Cosineşti, vindea vornicului Gavrilaş Mateiaş a treia parte din satul Rohozna.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… jumătate de sat Rohozna”.

1666: În 5 octombrie 1666, Micuţa Vasilco, văduva lui Andrieş Brânzanul, răscumpăra moşia ei din Rohozna, zălogită de Andrieş, şi o dăruieşte fetei sale, Alexandra, jupâneasa lui Ion Avram.

1680: Biserica Naşterii Maicii Domnului din Rohozna, construită în 1680, reconstruită în 1857 şi restaurată în 1875, avea, în 1843, 1.008 enoriaşi, postul de paroh fiind vacant, iar patronatul bisericesc fiind asigurat de armeanul Ioan de MUSTATZA. În 1876, sub acelaşi patronat, biserica avea 1.307 enoriaşi, dar fără paroh. În 1907, paroh era Vasile COZARISCIUC, născut în 1858, preot din 1884, paroh din 1886, iar cantor, din 1898, George SUHAREC, născut în 1858.

1724: În 20 ianuarie 1724, Toader Ursachi, fiul lui Dumitru, nepotul lui Gheorghe Ursachi, câştiga la Divan, în dauna lui Darie Brânzanul, două treimi din Rohozna, zestre de la socrii lui, Alexandra şi Iordachi Cantacuzino.

1730: În 8 iulie 1730, Gheorghe Ursachi, fiul lui Toader, dăruia fratelui său, Manole Zamfir, Mare căpitan de Coţman, cele două treimi din satul Rohozna, dobândite de părintele lor. Manole Zamfir, la rândul lui, dăruieşte moşia, în 5 noiembrie 1741, soţilor Andrei şi Catrina Potlog, Andrei fiind nepotul de fiu al lui Manole Zamfir. Părţile acestea de sat ajung, în 21 februarie 1756, în proprietatea lui Mihalache Sturza, ginerele lui Gheorghe Ursachi, care se călugărise şi îşi luase numele monahal Varlaam, dar intră în dispută cu Vasile Cracalia.

1760: Colonizarea cu ruteni a Rohoznei se face în baza scrisorii lui Ioan Theodor Callimah Vodă din 5 iunie 1760, prin care împuternicea pe Ianachi Milo, starostele de Cernăuţi, „să fie volnic a chema şi a strănge oameni streini, fără de bir la vistierie… la sălişte Lenţăşti i Rohozna”, poruncindu-i ca „oameni de ţară şi care au avut bir în vistierie nicidecum pentre dănşii să nu se mistuiască, că, aflându-să că au mistuit măcar un om de aice, să ştie că pe vornicelu şi pe cei mai fruntaşi ai satului cu uliţa să vor pedepsi”.

1773: Conflictul de durată dintre Brânzeneşti şi Cracalieişti a fost rezolvat, în 8 mai 1773, de Divanul Cnejiei Moldovii, care a hotărât ca „Cracaleştii şi Brănzăneştii să stăpânească a triia parte din Rohozna împreună”.

1775: În 1775, Rohozna avea 4 mazili, 2 popi şi 49 familii de ţărani.

1782: În 1782, Toma Iamandi stăpânea o treime din Rohozna, zestrea jupânesei lui, fata lui Mihalachi Sturza; Manole Potlog avea o treime din tot satul şi o optime din treimea de jos, moştenire, prin mama sa, de la Ursachi vistiernic; Mihalachi Cracalia avea 3/24 părţi din sat; Gligorie Brânzan – 2/24 părţi; Constantin Răşcan spătar – 2/24.

1844: În lista elevilor care au absolvit Academia cezaro-crăiască de Inginerie Militară din Viena, se află, conform lucrării monografice a lui Friedrich Gatti[1], dedicată Academiei de Inginerie Militară din Viena, şi Stephan von Mikuli, născut în 20 mai 1832, la Cernăuţi: Tatăl este mare proprietar de pământ. Din 31 martie 1848, devenit cavaler de (Ritter von) Mikuli. Din octombrie 1847, cadet în Regimentul Nr. 10 Husari Preuszen, cu comandamentul în Ungaria. S-a retras la moşia sa de la Rohozna, în Bucovina. A fost primar al Cernăuţilor, membru a mai multor asociaţii şi, timp de 35 de ani, preşedinte al Comisiei imperiale pentru creşterea cailor de rasă, fiind decorat, în 1877, de Împărat cu Ordinul Franz Josep.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[2].

1875: Din 1875, funcţiona în sat o şcoală cu 6 clase[3].

1891: „Lupi turbaţi în Bucovina. În săptămâna trecută s-a arătat un lup turbat în comunele Sadagura, Rohozna, Zucica şi Mahala din Bucovina, muşcând 40 de persoane. Cei greu răniţi au fost trimişi în institutele pasteuriene din Budapesta şi Bucureşti. Lupul a fost ucis de un ţăran. În ţinutul Sadagurei s-a mai văzut un lup turbat, care încă fu ucis. Autorităţile administrative, spre a împiedeca lăţirea turbării, au dispus să se omoare câinii şi mâţele din comunele cercetate de lupii turbaţi”[4].

1899: S-a înfiinţat, odată cu alte 18 „bănci Raiffeisen” şi însoţirea de la Rohozna, după cum rezultă din Raportul Comuitetului Ţării despre activitatea sa din anul 1899[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Rohozna, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe partea dreaptă a pârâului Zadobriuca, afluent al Prutului, în apro­pierea târgului Sadagora. Suprafaţa: 22,09 kmp; po­pulaţia: 3.967 locuitori, două părţi ruteni şi o parte izraeliţi; rutenii sunt în majoritate gr. or., restul rom. cat., şi nu­mai puţini gr. cat. Este lipită de drumul prin­cipal Cernăuţi – Uscie Biscupie (Galiţia), legată printr-un bun drum cu Sadagora; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hra­mul „Naşterea Maicii Domnului”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov în anul 1600. La 1776, era în posesia mazi­lilor Constantin Răşcanu,Grigoraş Brânzanu, Ilie Caracal, Manole Potlog şi Toma Iamandi. Are o fabrică de spirt. Aci se află izvoarele de apă care alimentează oraşul Cer­năuţi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 1.360 hectare pământ arabil, 278 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 95 hectare imaşuri, 90 ari pădure. Se găsesc 211 cai, 580 vite cornute, 17 oi, 413 porci şi 64 stupi de albine”[6].

1914-1918: „Dionisie a lui Vasile Hlewka, din Sadagura, născut în Rohozna, la 25 martie 1882, chemat la arme în august 1914, ar fi murit în luptă, pe frontul italian, la 10 august 1918, şi ar fi fost înmormântat pe muntele Lisenol, lângă Asiago. Până în prezent, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Valeriei Hlewka, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; David a lui Leib Zeller, născut în Rohozna, la 9 octombrie 1881, ar fi murit, la 24 decembrie 1919, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Salei Zeller, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7].

1920: „Deciziune de expropriere No. 569/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 320, Jucica Nouă şi Rohozna, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 25 ha 10 a 07 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[8].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Mustatza Xenofon baron, erezii a) Egon baron Mustatza, consilier de administraţie, str. Eminescu 4; b) Otto baron Mustatza, Sadagura şi c) Elena barona Mustatza, Viena, strada Elisaveta No. 22 (Rohozna, Sadagura), compatroni”[9].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[10], următorii învăţători şi învăţătoare: Leviţchi Levescu Vladimir, comuna Rohozna, jud. Cernăuţi, media 7,00”.

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[11]: Cazinurovici Aurelian, comuma Rohozna Cernăuţi, media 7,62”.

1944, octombrie 9: „ROHOZNA, Societate anonimă română / Fabrici şi rafinării de industrii agricole / Bucureşti, Calea Victoriei Nr. 29 / Extras de pe procesul-verbal Nr. 6 al adunarii generale extraordinare din 15 Iulie 1944. // Adunarea, în unanimitate, decide: 1). Aprobă darea de seamă a consiliului de administraţie asupra gestiunii la zi, dându-le deplină descărcare. 2). Ratifică alegerea dlui Ion Mazere în calitate de administrator unic, cu dreptul de a reprezenta şi angaja singur, în mod valabil, societatea. 3). Alege pentru exerciţiul în curs ca censor pe dl Ion Mărăndiuc, iar ca censor supleant pe domnişoara Alexandra Marinescu. 4). Amână pentru prima adunare generală discutarea situaţiei financiare. / Preşedinte, Alexandru Conte Wassilko. / Scrutatori: Ion Mazere, Alfons Wardella. / Secretar, Miron Eliade. / Se vizează de noi spre publicare în Monitorul Oficial. / Secretar general, (Indescifrabil) / Nr. 12.945. / 1944, Octomvrie 9”[12].

[1] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 17, 1876 p. 28, 1907 p. 56

[4] Unirea, Nr. 19, Anul I, 9 mai 1891, p. 149

[5] Tribuna Poporului, Nr. 55, Anul IV, marţi 21 martie / 3 aprilie 1900, p. 2

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 181

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[10] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[11] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

[12] Monitorul Oficial, Nr. 236, 12 octombrie 1944, p. 5151

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Rogojeşti

ROGOJEŞTI. Atestat documentar încă din 18 aprilie 1397, când Ştefan Vodă îi „miluia” pe pan Coşcu şi pe fratele lui, pan Toader, cu satul şi moşia „Rugaşişte”, hotarnica fiindu-i făcută în 7 iulie 1430.

1436: În 19 septembrie 1436, este menţionat un boier „Rogaşovschi”, Ivaşco Rogaşovschi, care dă mărturie la o hotarnică, un alt boier, probabil feciorul sau nepotul lui Ivaşco, Mihail Rugaşevici, fiind menţionat într-o hotarnică din 7 martie 1487.

1490: În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 19-a biserică, cu popă, la Rugăşeşti”.

1613: În 26 martie 1613, satul Rogojeşti aparţinea surorilor fostului mare vornic Gheorghe Albotă, Teta şi Sofronia, care, împreună cu nepoţii lor, Petrea şi Ionaşco Albotă, se plângeau Divanului Domnesc împotriva fostului hatman Isac Balica, pentru împresurări de moşii, inclusiv la Rogojeşti, sat din care luase jumătate de moşie, pe care o va lăsa moştenire urmaşilor lui.

1623: În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa al II-lea întărea pârcălabului de Hotin Mihai Tăutul „a patra parte, partea de gios, den tot satul Rugăşeştii pe Siret, care el şi-a cumpărat de la Căzăcescul şi de la femeia lui, Năstăsăia, fiica Agafiei Tolocicoae, nepoata lui Ponici, şi a treia parte den partea de sus dentracelaş sat, parte cu locuri cu mori pe Siret şi pe Molniţă, amăndouă părţile în ţinutul Sucevii, care s-a cumpărat de la Vasăle şi de la fratele său, Grigore, şi sora lor, Grozava, fiii lui Ionaşco Pitărescul, nepoţii lui Fădor, strănepoţii acelui de sus scrisului Cozma Ponici, dentra lor drepte privilegii ce au avut ai de la bătrânul Ştefan Vodă”.

1647: În 15 iulie 1647, în faţa Divanului lui Vasile Lupu Vodă, „Safta, giupăneasa Şoltuzului, cu fiul ei, Andrieş, cu fraţii ei, Ioachim, Miron şi Nicolae, copiii lui Dumitraşco” vindeau vistiernicului Iordache „toate părţile lor de moşie, câte li se vor alege la Rugăşeşti pe Sirete, ţinutul Suceava, care le-au moştenit de la moşul lor, Isac Balica hatman”.

1655: În 24 octombrie 1655, Ursul Ciogole de Rugăşeşti şi Hulubeiu puneau zălog părţile lor de moşie în favoarea vornicului Vasile Stărcea pentru plata goştinei la oi, de 97 lei.

1665: În 4 septembrie 1665, Vasile Ciogole vindea lui Toderaşco Iordachi a opta parte din satul Rugăşeşti, partea fratelui său, Ursul Ciogole.

1686: În 16 iunie 1686, călugăriţa Paraschiva, văduva lui Ionaşcu Brahă, dăruia „a treia parte de sat Rugăşeşti pe Sirete, ţinutul Sucevii, cu vad de moară pe Siret şi pe Molniţă, cu toate veniturile, în vatra satului, în cămp şi în tot hotarul”, lui Gligorie, pârcălab de Neamţ. Paraschiva şi Ionaşco Brahă au avut trei copii, Vasilie, Gligoraşco şi Constantin. asilie „a făcut multe năpăsti oamenilor”, apoi a fugit în Polonia, dar „neputându-se acolo odihni, a fugit şi de acolo şi, întorcându-se în Moldova, a făcut iar multe năpăsti oamenilor”. Prins şi condamnat la moarte, Vasilie a fost salvat de fratele lui, Gligorie, care a căzut la picioarele lui Constantin Vodă, implorând milă. Ajuns pârcălab de Neamţ, Gligorie s-a plâns de cheltuiala făcută pentru salvarea vieţii fratelui său şi tocmai de asta mama lui în dăruia jumătate din satul Rogojeşti şi alte două sate din părţile Botoşanilor, Vlădeni şi Culiceni.

1696: În 4 septembrie 1696, marele căpitan şi pârcălab de Neamţ Gligorie îi arată lui Antioh Cantemir Vodă ispisocul de la Constantin Cantemir Vodă, în care scria că Paraschiva călugăriţa, văduva lui Ioniţă Brahă, şi feciorii ei, Vasilie, Gligoraşco şi Constantin, dăruiau a opta parte din Rugăşeşti, cu vaduri de moară pe Siret şi pe Molniţa, marelui căpitan şi pârcălab de Neamţ Gligorie, cel care-l salvase pe fiul ei.

1713: În 10 august 1713, Nicolai, fiul lui Ioan, namesnicul târgului Siret, vindea marelui şătrar Iuon Paladi a patra parte din Rugăşeşti, „den vatra satului, den cămp, den pădure, cu locuri de prisacă, cu grădini, cu moară pe apa Molniţei”. Iuon Paladi va lăsa prin testament, în 1727, partea lui de moşie feciorului său, Constantin.

1722; În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul lui, Miron Dari, împart moşiile rămase după Toader Paladi, lui Iuon îi revine „a patra parte de sat Rugăşeşti”.

1742: În 1742, Miron Mutul şi fata lui, Safta Zosimova, moşteneau părţile din Rogojeşti ale lui Ioniţă Costin.

1754: În 20 august 1754, Dumitraşco Paladi cumpăra părţile de moşie ale lui Toader Tăutul, fiul lui Sandul, iar în 16 aprilie 1756, părţile lui Ştefan Tăutul, fiul lui Ioniţă.

1761: Biserica Naşterii  Maicii Domnului din Rogojeşti, construită în 1761, restaurată în 1874 şi în 1894, avea, în 1843, 1.186 enoriaşi în Rogojeşti, Cândeşti şi Gura Molniţei, patron bisericesc fiind Theodosie DOBROWOLSKI cavaler de BUCHENTAL, iar paroh, Ioan FERLIEVICI. În 1876, parohia menţionată avea 1.545 enoriaşi, biserica aflându-se sub patronatul lui Alexander cavaler de BUCHENTAL, paroh fiind Nicolai ANTONOVICI. În 1907, paroh era Georgie ŞANDRU, născut în 1863, preot din 1887, paroh din 1890, cantor fiind, din 1889, Ioan MASAPIUC, născut în 1863

1762: În 20 august 1762, Vasile Busuioc vindea lui Dumitraş Paladi, „pentru 30 lei bani gata şi o iapă”, partea lui din Rogojeşti pe care o primise „danie de la Paraschiva călugăriţa, fosta jupâneasă a lui Ionaşco Brahă”.

1782: În 2 decembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, vechilul lui Gavril Conachi stolnic, Mihai vătaf, declara că Gavril Conachi stăpânea întreg satul Rogojeşti ca zestre a jupânesei lui, nepoata lui Dumitraş Paladi. Conachi îşi va înzestra fata, Anastasia, în septembrie 1796, dăruindu-i satul Rogojeşti după căsătoria cu Toader Balş.

1804: Toader Balş va face un schimb de moşii, în 22 decembrie 1804, dând Rogojeştii lui Toader Mustaţă, care le va arenda, până în 1808, lui Peter von Vlahovici, dar între timp, adică în 21 iunie 1806, va vinde satul lui Theodor Dobrovolschi von Buchenthal, pentru 6.000 ducaţi.

1824: În 26 decembrie 1824, când s-a căsătorit cu Elena, fata lui Hristodulo Petrino, Theodosius Ritter von Buchenthal a primit satul Rogojeşti de la tatăl său.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[1].

1880: Din 1880, funcţiona la Rogojeşti o şcoală cu 2 clase[2].

1890: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă: Barda de fier, cu tăiş larg şi, proporțional, foarte mare, de 36 cm lungime, pe axul de 5 cm, în muchia de tăiere 29 cm lățime, cu 28 cm lungime, 4 cm lățime, deja foarte ruginită, a fost găsită, acum câțiva ani, în Rogojeşti, județul Siret; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți”[3].

1901: „Câteva persoane, al căror sentiment naţional şi independenţă de caracter sunt prea bine cunoscute şi care nu posedă încrederea naţiunii, s-au grăbit a candida tocmai pe dl Tudor cav. de Flondor, proprietar mare în Rogojeşti, pentru a răni şi a sfâşia şi mai adânc sentimentele naţiunii. Partidul naţional poporal nu primeşte şi nu poate primi această candidatură. Partidul naţional poporal nu are încredere în persoana dlui Tudor cav. de Flondor, atât pentru al său indeferentism naţional şi lipsă de independenţă, cât şi cu privire la programul său, care reprezintă numai o încurcătură de cuvinte, fără ca să reiasă oarecari principii politica curate şi înălţătoare pentru poporul nostru”[4].

1908, joi, în 2 iulie: Înmormântarea lui Tudor cav. de Flondor. „Cu trenurile de persoane şi accelerat de joi, dimineaţă, a plecat din Cernăuţi o mulţime de public, care se înmulţi la Hliboca cu cei veniţi din părţile Sucevei. Trăsuri, comandate de familia răposatului, aşteaptă oaspeţii la Siret. Actul înmormântării îl săvârşesc 8 preoţi, în frunte cu delegatul consistoriului, dl Ioan Procopovici, şi veneratul protopresviter dl Hostiuc. Răspunsurile le execută corul „Armoniei”, sub conducerea dlui prof. A. Litviniuc. Sicriul, împodobit cu o mulţime de cununi şi purtat de 4 ţărani, este urmat de întreaga familie nemângâiată, de aproape toţi boierii noştri, de vice-mareşalul ţării, dl Smal-Stocki, de reprezentanţii consiliului cultural, dietei, societăţii filarmonice, „Armoniei”, „Junimei”, „Academiei Ortodoxe”, „Agricultorului”, de şeful gării din Mihăileni, cu întreg personalul, şi de o mulţime de public din Cernăuţi, Siret, România şi de toată comuna Rogojeşti. / În biserica parohială, după săvârşirea progrebanei, rosteşte simpaticul paroh local, dl Şandru, care, după cum o poate observa la moment fieştecare, şi-a câştigat încrederea tuturor poporenilor de limbă străină, o frumoasă şi duioasă cuvântare, relevând meritele deosebite ce şi le-a câştigat Tudor Flondor. Duioase au fost îndeosebi cuvintele pentru iertăciune. / La mormânt, vorbeşte dl director Teodor Bujor, în numele „Armoniei”. Cu lacrimi în ochi îşi ia rămas bun de la vechiul său prieten. Relevă meritele deosebite ce le are defunctul pe terenul muzicii naţionale. / Dl consilier Duzinkiewicz vorbeşte în numele societăţii filarmonice, iar dl prof. Dr. Ioan cav. de Volcinschi, cu cuvinte pătrunzătoare, despre legăturile ce l-au legat pe defunctul de soţii săi, de luptă în dieta Bucovinei. Societatea „Junimea”, a cărei membru onorar şi emerit a fost Tudor Flondor, vorbeşte prin preşedintele ei, dl Cornel Cornean, care, ca de obicei, în mod impunător, limpede, cursiv şi frumos, caracterizează pe răposatul ca Român, ca Junimean, ca compozitor. Îi pune tricolorul pe mormânt, iar corul cântă duios „Cântecul tricolorului”. Cei prezenţi lăcrimează cu toţii. Vorbitorul „Academiei Ortodoxe” este dl absolvent de teologie C. Şesan. La fine, vorbeşte către popor părintele Procopovici. Se închid apoi uşile criptei, răpindu-l pentru totdeauna pe marele nostru compozitor Tudor cav. de Flondor”[5]. // „Tudor cavaler de Flondor s-a născut, la 1 iulie 1862, în Sorojineţ, în Bucovina. Şcolile primare le-a făcut în comuna sa natală. La Cernăuţi a urmat liceul şi facultatea de drept. Mai târziu, urmă, la Viena, agronomia şi se ocupă, cu multă stăruinţă, de muzică. Da la 1888, când, întorcându-se în patrie, s-a căsătorit, cavalerul Tudor de Flondor a petrecut la moşia sa, Rogojeşti şi Gura Molniţei. Încă de pe când eră elev la liceu, a dovedit frumoase aptitudini muzicale. El conducea corul elevilor din clasa sa. Tot în acel timp, a publicat corurile: „Cântul marinarului”, „Lăcrămioarele”, „Cântec de vânătoare”, „Viorelele” etc. / Ca student universitar la Cernăuţi, a fost fala societăţii corale „Armoaia” şi a contribuit mult pentru dezvoltarea şi prosperarea acestei societăţi. În acest timp a compus muzica pentru vodevilurile „Drumul de fier”, „Millo director”, „Cinel-cinel”, „Florin şi Florica”, „Arvinte şi Pepelea” etc. / Apoi: „Nunta ţărănească”, „Rusaliile”, „Liţa Pescăriţa” şi alte multe. / Ca student la Viena, a compus valsul „Visurile”, „Saluts de montaques”, „Din depărtare”. Tot atunci scrise şi „Noaptea Sfântului Gheorghe” şi corurile: „Serenadă”, „Luna doarme amoroasă”, „Trai vânătoresc”, Marşul din „Rusaliile”, Cadrilul din „Nuntă ţărănească”. A aranjat pe muzică bucata lui Robeanu: „Aş vrea să fiu regele Mai”, „Vin’ la mine, copiliţă” etc. Ultima lui operă este „Moş Ciocârlan”, pe care publicul român din toate părţile a putut-o auzi, cu ocazia expoziţiei. Un frate al defunctului, dl Ioan Cavaler de Flondor, este un distins reprezentant al românilor în dieta Bucovinei”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Rogojeşti, comună rurală, districtul Siret, aşezată între fluviul Siret şi pârâul Molniţa, mai sus de Chindeşti. Suprafaţa: 7,59 kmp; popu­laţia: 1.041 locuitori, în majori­tate ruteni, restul români: religia gr. or. Este străbătută de drumul districtual Sinăuţii de Jos – Chindeşti; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. La 1776, era numai moşie, care, la 1777, era ca treime în proprietatea marelui paharnic Ioan Cantacuzino. Curând după această dată, s-a aşezat aci o colonie de ru­teni, veniţi din Galiţia. La 1780, a fost unită cu Chindeşti şi cu Gura Molniţei. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vite­lor. Comuna posedă 517 hectare pământ arabil, 140 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 201 hectare imaşuri şi 60 hectare păduri. Se găsesc 115 cai, 425 vite cornute, 395 oi, 246 porci şi 160 stupi de albine. Rogojeşti, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 5,31 kmp; popu­laţia: 100 locuitori ruteni, ro­mâni, izraeliţi, poloni şi ger­mani. Cuprinde, pe lângă moşia Ro­gojeşti propriu-zisă, cu 10 case şi 87 locuitori, şi moşia Gura Molniţei”[7].

1914: „Presa română filo-austriacă începu să difuzeze ştiri despre „barbariile ruseşti”, săvârşite în Bucovina, dar acestea erau combătute, pe bună dreptate, chiar şi de unii dintre iredentiştii bucovineni: „Oraşul Storojineţ a fost ocupat de armata rusă, sâmbătă, 12 septembrie 1914… La Cuciurmare, care e cam la 70 km de Iţcani, nu e nici un proprietar Flondor, ale cărui magazii de cereale să fi fost incendiate, iar familiei Flondor din Storojineţ, Ropcea, Comăneşti, Slobozia, Rogojeşti şi Vicov nu i s-a distrus nici o arie de incendiu. / Dr. Emilian Şluşanschi / Avocat în Storijineţ”[8].

1918: „George a lui Ion Doubeniciuc, născut în Rogojeşti, la 7 martie 1882, chemat sub arme, ar fi murit în captivitate italiană, în localitatea Areiana, lângă Roma, la finea lui februarie 1918, în spital, răpus de o boală. Până în prezent, nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Ecaterinei Doubericiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret făcea parte şi „Locţiitor: Gheorghe Flondor, proprietar mare, Rogojeşti”[10].

1921: Sunt citaţi, pe 25 aprilie 1921, într-un proces de divorţ, soţii Toader a lui Mihai Anicusen şi Eşena, fiica lui Mihail Romaniuc, săsătorită Anicusen, din Rogojeşti[11].

1922: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Flondor Tudor cav. de, erezii (Constantin, George şi Florica de Flondor, Rogojeşti) Rogojeşti, compatroni”[12].

1925: La Rogojeşti exista un cerc cultural, „Tudor Flondor”, condus de preşedintele Filimon Rusu[13].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[14]: Federenciuc Vladimir, fierar, domiciliat în Rogojeşti; Iuriciuc Vladimir, fierar, domiciliat în Rogojeşti”.

1941: „Noi, prefectul judeţului Rădăuţi, / Având în vedere raportul dlui pretor al plasei Siret Nr. 447, din 1 Aprilie 1941; /Văzând decizia Primăriei comunei rurale Sinăuţii de Jos Nr. 2 din 24 Martie 1941, prin care s-a hotărât desfiintarea comunei şi alipirea ei ca sat la comuna rurală Rogojesti; / Văzând decizia comunei rurale Rogojesti Nr. 5, din 18 Aprilie 1941, referitoare la alipirea comunei Sinăuţii de Jos ca sat la comuna Rogojeşti; / Având în vedere că comuna Sinăuţii de Jos a pierdut, prin ocuparea Nordului Bucovinei, cea mai mare parte din teritoriul ei, precum satele Gărbăuţi, Sinăuţii de Sus şi Că nu are suficiente mijloace financiare pentru întreţinere; / În baza dispozitiunilor art. 4, al. 2, din legea administrativă, publicaă în Monitorul Oficial Nr. 187 clin14 August 1938, // Decidem: / Art. I). Comuna rurală Sinăuţii de Jos se desfiinţează şi se alipeşte ca sat la comuna rurală Rogojeşti, pe ziua de 1 Aprilie 1941. / Art. II). Comuna rurală Rogojeşti se va compune din satele: Cândeşti, Rogojeşti şi Sinăuţii de Jos, cu reşedinţa în satul Rogojesti. / Art. III). Şeful Serviciului administrativ al Prefecturii judeţului este însărcinat cu executarea prezentei deciziuni. / Dată la 30 Aprilie 1941 / Prefect, Lt-Col. Ionescu / Nr. 11.859”[15].

1941: „Tabloul normaliştilor cu diplomă de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,încredinţare de post”, pe ziua de 1 Octomvrie 1941: Nedelcu Ştefan, seria 1940, media 7,00, numit în comuna Rogojeşti, postul IV, judeţul Rădăuţi”[16].

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[17]: Barbacaru Maria, comuna Rogojeşti, media 8,25”.

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 38, 1876 p. 31, 1907 p. 133

[3] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[4] Tribuna Poporului, Nr. 155, Anul V, miercuri 22 august / 4 septembrie 1901, p. 2

[5] Apărarea Naţională, Nr. 43,Anul III, sâmbătă 11 iulie stil nou 1908, p. 5

[6] Tribuna, Nr. 132, Anul XII, duminică 15/28 iunie 1908, p. 4

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 181

[8] Ruşii la Storojineţ, „Adevărul” din 22 septembrie 1914

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[10] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, 21 aprilie nou 1921, p. 170

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[13] Cultura Poporului, Nr. 101, Anul V, duminică 8 martie 1925,  p. 4

[14] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[15] Monitorul Oficial, Nr. 132, 6 iunie 1941, pp. 3194, 3195

[16] Monitorul Oficial, Nr. 249, 20 octombrie 1941, p. 6443

[17] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Revacăuţi

REVACĂUŢI. Aflat între Piedecăuţi şi Berhomete pe Prut, pe malul stâng al Prutului, aproape de graniţa cu Polonia, Revacăuţii sunt amintiţi, drept satul Ravacăuţi, în 1532, dar noi credem că ziua atestării documentare a satului este cea de 12 mai 1425, zi în care pan Stroici primeşte nişte tătari, pentru a-şi popula seliştile pustii Levoşăuţi şi Nepolocăuţi din satele „lui Zubrea şi lui Ravas”, satul lui Ravas fiind, aşa cum o sugerează şi poziţionarea geografică a megieşului Nepolocăuţi, Ravacăuţii, deci Revacăuţii.

1499: În 18 septembrie 1499, Ştefan cel Mare întărea lui Fedor Iuriş, care era, de fapt, Fedor Orăş şi fratelui său, Cotia, care era, de fapt, Costea[1], nepot Maruşcăi, fata lui Panco, „giumătate de satul Rovcăuţii, pe Prut”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Răvăcăuţi, moşia vistiernicului Ioniţă CANTA, „35 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 2 văduve, Aniţa şi Maria, 1 jidov, Herşco, 3 case pustii şi 28 birnici, aceştia fiind: Luchian BRENICU, Toader sin ego, Ion moldovan, Macsim ALECSANDRU, Filip sin ION, Ştefan POHRIBNIC, Ion POHRIBNIC, Iurii POHRIBNIC, Andrei POHRIBNIC, Goraş POHRIBNIC, Ion NIŞCAN, Acsinte zet NEDICHII, Ion ONCIUL, Andrei sin OPAŞCO, Vasile BRINIC, Mihai SÂRNIC, Dănilă TRAVICI, Ivan TERENTUC, Vasile TROFIN, Petro SÂRNA, Mihail STACIUK, Vasile SÂRNIC, Ivan CHIMCIUK, Onofrei ŞUMCIUK, Anton ROŞCA, Timofei ROŞCA, Iacob CARPU şi Vasile vătăman.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

1898: Biserica Sfântului Nicolai din Revacăuţi avea să fie construită în 1898, ctitor fiind Smaranda de Vasilco. Biserica veche a Sfântului Nicolae, aflată sub patronatul lui Gregor von SIMONOWICZ, în 1843, avea 653 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant. În 1876, patron al bisericii era Smaranda de VASILCO, cea care o va reconstrui, în 1898, iar paroh era Olimpie CHISELIŢĂ. În 1907, patronatul bisericesc era garantat de evreul Hersch TENNENBLATT, paroh fiind acelaşi Olimpie CHISELIŢĂ, născut în 1832, preot din 1855, paroh din 1860, iar cantor, din 1900, Vasile SCRABA, născut în 1853[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Revacăuţi (Rewakoutz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată în masă compactă pe malul stâng al Prutului, între comuna Piedicăuţi şi Nepolocăuţi, de care este chiar lipită. Suprafaţa: 4,78 kmp; popu­laţia: 774 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este străbătută de drumul districtual Nepolocăuţi – Berhomet pe Prut; ţine de şcoala din Nepolocăuţi; are o biserică filială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, atenenţă a parohiei din Nepolocăuţi. La 1776, aparţinea marelui vistiernic Ioan  Cantacuzeno. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 617 hectare pământ arabil, 7 hectare 50 ari fânaţuri, 14 hectare grădini, 33 hectare imaşuri, 0,71 ari pădure şi 6 hectare heleşteie. Se găsesc 26 cai, 281 vite cornute, 29 oi, 235 porci, 8 stupi de albine. Revacăuţi, moşie, cu adminis­traţie particulară, districtul Coţ­man. Suprafaţa: 2,54 kmp; popu­laţia: 17 locuitori, în majori­tate izraeliţi, restul germani şi ruteni”[5].

1916: „Ioan a lui Vasel Serna, născut în Revacăuţi, la 12 septembrie 1882, ar fi murit la 15 ianuarie 1916, în Canmorc, Canada, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Catarinei Serna, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[6].

1921: La cererea comerciantului Jakob Löbel din Roşa, se vând prin licitaţie silită „Fascicola funciară No. 127 din Revacăuţi, constând din parcela de clădire (fără casă) No. 241 şi parcela de grădină No. 15/1 şi 47/1, un complex în preţ de 3.745 lei”[7].

[1] NICOLAE IORGA, Studii şi documente, VII, p. 74

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 416

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 18, 1876 p. 79, 1907 p. 102

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 179, 180

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, 21 aprilie nou 1921, p. 171

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Reuseni

Superba biserică din Reuseni

REUSENI. Menţionat, după opinia lui Costăchescu[1], în 12 mai 1425, drept „satul lui Revas” sau, mai exact, „acele sate care aparţinuseră lui Zubrea şi lui Ravas” (eu cred că e vorba, de fapt, nu de Reuseni, ci de Ravacăuţi sau Revacăuţi, pe Prut), Reusenii, celebru prin asasinatul comis în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, asasinat căruia i-a căzut victimă, la o nuntă, Bogdan al II-lea, a fost întărit, în 24 septembrie 1468, „jumătate de Răoseni şi, pe Suceava, loc să-i facă moară” lui Şteful Cernătescul („Vă leatul 6963 (1454), după doi ani a domniei lui Bogdan vodă, scrie letopiseţul cel moldovenesc c-a venit fără de veste Pătru vodă, ce l-au poreclit Aron, şi a aflat pre Bogdan vodă la satul Răusenii, din jos de târgul Sucevei şi l-au lovit, vineri în revărsatul zorilor, octomvrie 16. Şi acolo i-au tăiat capul lui Bogdan vodă. Deci au stătut la domnie Aron vodă”).

1653, iunie 13: Reusenii sunt menţionaţi într-o hotărnicire „pentru nişte poieni ce sunt pe supt codrul dinspre Suceava, între Giurgeşti şi între Hilişeni” (Chilişeni – n. n.), poiană care se întinde „până în hotarul Răusenilor”[2].

1760: În 7 martie 1760, s-a făcut hotarnica dintre „satul Reuseni al lui Ştefan Silion” şi Chilişenii lui Nicolae Ştirbeţ, între cei doi proprietari existând conflicte vechi, dar a căror rezolvare s-a făcut, după un uric din 13 iunie 1663, abia în 12 decembrie 1768, câştig de cauză având Silioneştii.

1767: În 29 iunie 1767, stăpânii Reusenilor, care participau la o hotarnică a Uideştilor, erau fraţii Toader şi Ştefan Silion.

1772: În 8 martie 1772, Toader Silion din Reuseni şi Mihalachi Balş din Rus s-au plâns de nedreptatea pe care le-o făcea Mitropolia Sucevei, stăpână peste Udeşti.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Răusăni, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „9 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi şi 6 birnici. La Reuseni, proprietate a mazilului Ştefan Villian,s-au aşezat, între anii 1772-1777, emigranţii transilvăneni Andrei UNGUREAN, Ioan DEMERIN, Vasile MOLDOVAN, Ion ELŢA şi Vasile CHIRA din Ioaniş, Ioan BOCA din Şerbeni, Vasile UNGUREAN din Escu, Ioan BILEGAN din Bileag, Ioan BĂDĂRĂU din St. Andrei, Teodor VEŞINAR din Căila, Grigore GALAŢAN din Galaţii Bistriţei, George MOLDOVAN, Victor STUŢ şi Teodor MORARIU din Mănic şi Anton PUŞCAŞ din Beiuş.

1774: Reusenii, deci, aveau în 1774, 12 familii, recensământul lui von Spleny lămurindu-ne că populaţia satului era formată, în 1775, din 2 popi şi 7 familii de ţărani iobagi, numărul acestora sporind, până în 1784, la 48 familii.

1783: În 10 ianuarie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ştefan Silion declara că este stăpânul întregului sat Reuseni, din timpul când feldmareşalul Munich fusese în Moldova (1736-1739).

1795: În 24 aprilie 1795, stăpân al Reusenilor era stolnicul Costache Gheuca, ginerele lui Ştefan Silion (dar care îl moştenea şi pe Toader Silion), cel care dădea cu bezmăn neguţătorilor din Suceava 5 fălci de huci în Reuseni ca să facă curătură, să-şi puie vie şi livadă şi cramă, şi casa vierului. Acelaşi Costache Gheuca îşi înzestra fata, Maria, care se căsătorea cu Vasile Vărnav, în 17 februarie 1804, cu lucruri din casă, cu odoare, cu moşia Reuseni şi cu satul, cu biserica de piatră construită de Ştefan cel Mare, cu 4 pogoane de vie, cu 2 crâşme, una în Reuseni, alta în poiana de la marginea Udeştilor, cu fânaţe, arături, păduri şi cu mori ţărăneşti pe pârâu.

1806: Maria Gheuca, rămasă văduvă după Vasile Vărnav, care îşi înregistra satul Reuseni în 12 martie 1806, s-a recăsătorit cu Ruset, apoi, rămânând iarăşi văduvă, a vândut Reusenii, în 17 iulie 1844, lui Ioan Cârste, pentru 4.000 ducaţi, în preţul acesta intrând şi Reusenii Mici.

1809: „Clima lor este, de asemenea, favorabilă viței de vie, dar, cu toate acestea, se văd doar câteva plantații considerabile la Reuseni, în districtul Suceava, și în Petronitz (?)”[4].

O posibilă locaţie pentru monumentul închinat fugii verilor Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, în 1451

1843: Biserica din Reuseni, ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1502, renovată în 1843 şi dotată cu un nou iconostas de familia patronilor bisericeşti, von GOILAF, când deservea 273 enoriaşi, preot administrator fiind Lazar MARIAN. O a doua biserică, cea a Sfântului Nicolai, construită în 1762 la Securiceni şi dotată, în 1830, cu un iconostas de către Ştefan CIUTACA şi Ioan a PARASCHII, nu avea paroh în 1843, când numărul enoriaşilor era 134. În 1876, biserica din Reuseni, cu 398 enoriaşi, patronată de Grigori de PRUNKUL, îl avea paroh pe Eugen VOROBCHIEVICI, iar cea din Securiceni, cu 199 enoriaşi, patronată de Nicolai ŞTEFANOVICI, era slujită de parohul din Reuseni. În 1907, paroh la Reuseni era Ştefan MARIAN, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1902, cantor fiind, din 1906, George MĂRGINEAN, născut în 1872.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[5].

1890: În Reuseni era paroh Eugeniu Vorobchievici[6], care abia de a scăpat un florin în mâinile arhimandritului Ciuntuleac pentru folosul Societăţii „Şoala Română” din Suceava. Altcineva din Reuseni nu a dat un creiţar, indiferent de nobleţea obiectivului, pentru vreo cauză românească. Şi-atunci, de unde să-i aflu, din pietrele cimitirului? Nici alea nu mai există întru pomenire.

1900: Arhitectul vienez Romstorfer studiază în amănunţime biserica lui Ştefan cel Mare din Reuseni, căreia îi găseşte interesante asemănări în mai târzia biserică de piatră de la Părhăuţi, a logofătului Gavril Trotuşan, propunând Comisiei Centrale din Viena grabnica ei refacere, argumentând cu studiul istoric şi schiţele „Biserica parohială greco-orientală din Reuseni”[7].

1904: „Ca o catapeteasmă stă un deal cu vii îngrijite. Supt el se văd case răsfirate, în mijlocul gospodăriilor de ţară îmbelşugate. Un mănunchi de copaci bătrâni arată locul curţii boiereşti. Iar în altă parte, în stânga, se tupilează biserica, ridicată de Ştefan cel Mare întru amintirea tatălui său Bogdan, care a fost ucis într-o revărsare de zori de către fratele său vitreg, Petru Aron, de dragul Domniei… / Parohul, pe care-l găsim gospodărind acasă, lângă biserica fără nici o gospodărie, e un fost prefect sau şef-pedagog de seminariu cernăuţean, ce s-a întors cu totul la viaţa de ţară, trăind patriarhal între dobitoacele lui Dumnezeu, care ne-au ieşit înainte, zburând şi lătrând; parohul pomeneşte de o cruce ce s-ar fi găsit în curtea boierească, unde socoate că s-a întâmplat fapta sângeroasă. Dar e mai de crezut că locul bisericii a fost ales tocmai pentru că acolo a lovit securea ostaşilor călări şi pare că-i văd, o clipă, în dimineaţa încă acoperită de negură, dând fuga înapoi, în ceaţă sălbatecă de bucurie, pentru a duce la Suceava apropiată vestea Domnului nou miruit cu sângele de frate”[8].

1906: În 1906, avea să se înfiinţeze la Reuseni o şcoală cu o clasă[9].

1907: Din Comitetul electoral districtual al Sucevei făcea parte şi „George Mărginean, cantor în Reuseni”[10].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Reuseni, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe pârâul cu acelaşi nume, într-un centru de comune aşezate în jurul său, şi anume: Uideşti la Est, Securiceni la Vest, Rus-Mănăstioara la Nord şi Rus-Plavalar la Sud. Suprafaţa: 3,28 kmp; populaţia: 637 locuitori, exclusiv români, de religie gr. or. Se compune din vatra sa­tului, cu 366 locuitori, şi din satele atenanţe Poiana şi Silion. Prin drumuri de ţară este legată de comunele învecinătoare, precum şi de drumul districtual Suceava-Chilişeni, ce trece prin partea sa de Nord, la depărtare de 1 km. Are o şcoală populară şi o biserică parohială, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Bo­tezătorul”, zidită de Ştefan cel Mare, la anul 1502, întru po­menirea vecinică a tatălui său Bogdan, care a fost omorât aici, de Petre Aron, în ziua de 16 Octombrie 1450 (eroare: 1451 – n. n.). Nefiind terminată această biserică, la moartea lui Ştefan cel Mare, a fost continuată de fiul său Bogdan al III-lea. La 1776, comuna era în posesia boierului Sterban Silion. Populaţia, formată din lo­cuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor, precum şi cu cultura viţei de vie. Comuna posedă 234 hectare pământ arabil, 14 hectare fânaţuri, 26 hectare grădini, 28 hectare vii, 91 hectare imaşuri, 110 hectare pă­duri. Se găsesc 41 cai, 280 vite cornute, 112 oi, 257 porci şi 38 stupi. Reuseni, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 1,99 kmp; popu­laţia: 34 locuitori, dintre care 21 rom. gr. or. şi 13 izraeliţi. La 1776, comuna era tot un trup cu Reuseni, în stăpânirea boierului Sterban Silion”[11].

1915: În 7 noiembrie 1915, la Mitocu Dragomirnei, s-au strâns 1.254 coroane, la Iţcanii Noi, 660 coroane, iar în 21 noiembrie, la Stroieşti, , 675 coroane şi în Udeşti, 734 coroane. Cu două zile înainte, în 19 noiembrie 1915, la Şcheia, unde s-au strâns 208 coroane, în vreme ce la Rus-Mănăstioara, absolventul de teologie Ambrosie Popovici a strâns, cu „Ţintuirea buciumului”, 658 coroane, o sută dintre acestea fiind dăruite de parohul din Reuseni, Ştefan Marian[12].

1916: „Ioan a lui Grigori Struţi, din Răuseni, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă lângă Rarance, în anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Magdalina a lui Ioan Struţi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13].

1930: „Mormântul lui Bogdan Vodă, tatăl Marelui Ştefan, se află în biserica de la Reuseni, de lângă Suceava, după cum ne spune P. S. Melchisedec[14]; pe când al Oltei, după mirenie, sau Maria, după călugărie, mama Marelui Ştefan, se află în ţară, la noi, la Mă­năstirea Pobrata sau Probota, din judeţul Suceava (cu capitala la Fălticeni – n. n.), după cum ne spune dl Iorga[15]. În această mănăstire se păstrează multe lucruri ve­chi bisericeşti şi cărţi manuscrise, demne de a fi vă­zute şi studiate”[16].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[17], următorii învăţători şi învăţătoare: Căpitan Ioana, comuna Reuseni, jud. Suceava, media. 7,92”.

[1] Documente, I, p. 174

[2] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, Vol. XXI, Bucureşti 1911, pp. 2

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[4] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Revista Politică, Nr. 22, Anul V, 17 noiembrie 1890, p. 8

[7] Ronstorfer, C. A., Die griechisch-orientalische Pfarkirche in Reuseni, în Mittheilungen der k. k. Central-Comision, XXVII. Jahrgang, Wien 1901, pp. 103, 104

[8] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 33-35

[9] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 39, 1907 p. 157

[10] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 4

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 179

[12] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 4

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[14] Rev. p. Ist. Arh. şi Filol., a d-lui Tocilescu, an. I voi. II, p. 67

[15] Sămănătorul, revistă litera­ră, No. 32, Bucureşti, 8 August 1904

[16] Iacov Episcopul Huşilor, O călătorie la mănăstirea Putna, în Bucovina, Ediţia a II-a, Huşi 1930, pp. 14-26

[17] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552