Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Davideşti

DAVIDEŞTI. Satul din Ţinutul Coţmanilor, din vecinătatea Stăucenilor, Clivodinului, Suhovercăi şi Gavrileştilor, a fost atestat documentar în 6 iulie 1413, atunci când soacra lui Alexandru cel Bun, Anastasia, primea de la voievod uric pentru „Coţmanul Mare cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, Davidăuţii, cu toate locurile ce ţin de ele”.

1503: După moartea Anastasiei, Davideştii au trecut în stăpânirea Episcopiei de Rădăuţi, care beneficiază de întăriri şi, deci, de noi menţionări documentare ale satelor respective, în 26 august 1503, în 6 octombrie 1520 şi aşa mai departe, istoria satului fiind indisolubil legată de cea a călăraşilor de Coţmani.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Davideşti „57 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Dumitru şi Iacob, 1 dascăl, Costandin, 2 jidovi, Elesii şi Nusân, 6 văduve, Maria, Todosia, Marka, Odochia moscăliţă, Aiţa şi Palaghia, 4 case pustii şi 42 birnici, adică: Onofrei vornic, Cozma OLKSA, Ion SUHAR, Vasile COZLUC, Toader SUHAR, Mihail RUSĂSCHII, Neculai RUSĂSCHII, Ivan vătăman, Vasile COŞLIAN, Vasile PILAT, Costia, Ivan CRAVIUC, Hrihor scripcar, Fedot STROGI, Hrihor pânzar, Ivan BABIUC, Ştefan BABIUC, Mihai nepot popii, Michita LECA, Constandin zet popa, Vasile BELCIUC, Andrişka, Ilii VELCIUC, Hrihor dascăl, Matei sin ROMAN, Toader STRĂCHICI, Simion CIORNIC, Neculai ILCIUC, Pale BELCIA, Hrihor ANDRIICIUK, Vasile ZAZULĂ, Ianchii văcar, Hrihor FLĂCĂU, Andrei COBINSKI, Ivan CIORNE, Vasile BABICIUK, Toader VODOVEZ, Ivan morar, Onofrei PETRENCU, Ivan MAMICIUK şi Petro IVANCIUK.

În 1843, biserica Sfântul Mihail din Davideşti, înălţată, în 1781, de presviterul Dimitrie, Constantin şi Iacov TOMASCIUC, restaurată în 1824 şi în 1881, când a fost dotată cu un nou iconostas, hramul fiind sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, cu 801 enoriaşi, îl avea paroh pe Constantin TOMASCIUC. În 1876, paroh era Mihail HNIDEI, numărul enoriaşilor ajungând la 1.074 suflete. În 1907, paroh era Ioan CARPIUC, născut în 1843, preot din 1876, paroh din 1897, cantor fiind, din 1900, George ZURKANOWICZ, născut în 1840.

1866: În Davideşti funcţiona, din 1866, o şcoală cu două clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Hacrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Davideşti, comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, între cele două Soviţe şi în veci­nătatea comunelor Stăuceni, la Nord-Vest, şi Clivodin, la Sud-Est. Suprafaţa: 9,12 kmp; popu­laţia: 984 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este legată, prin drumuri de ţară, cu comunele sus menţio­nate, precum şi cu drumul districtual Stăuceni-Nepolocăuţ. Are o şcoala populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Această comună este pome­nită într-un zapis din 20 octombrie 1451 (prima nemţionare este, de fapt, în 6 iulie 1413 – n. n.). A fost posesiu­nea Episcopiei de Rădăuţi, încă mai înainte de 1519, când Bog­dan cel Chior, printr-un hrisov din 6 octombrie al acestui an, confirmă această posesie. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 743 hectare pământ arabil, 70 hectare fânaţuri, 7 hectare 50 ari grădini, 63 hectare iz­laz, 41 hectare pădure. Are 71 cai, 199 vite, 252 oi, 73 porci şi 19 stupi de albine”[4].

1927: „Lista familiilor cu nume româneşti şi numărul lor în prezent: Andruş(ciuc) 23, Banul 8, Băut 43, Coşman 16, Cozma 6, Cot 1, Greu 1, Pilat 27, Pită(c) 2, Prună 4, Tomaş(ciuc) 12, Vacar(ciuc) 12, Vatrici 2, Vicsici 24. Suma: 162 familii = 810 suflete”[5].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 411

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 26, 1876 p. 76, 1907 p. 104

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 81

[5] Ţopa, Dimitrie Preotul, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovina, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 78

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Davideni

Biserica din Davideni – foto: Andrii Bodnarenko

DAVIDENI. Aflat pe malul stâng al Siretului Mic, între Banila Moldovenească şi Cireş, împărtăşind, deci, întreaga istorie a satului Banila pe Siret, Davidenii erau doar un loc pe hotarul Banilei, în 1783.

În 1786, s-a sfinţit, la Davideni, biserica de lemn,  cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

În 1843, biserica Sfântul Mihail din Davideni, înălţată în 1786, restaurată în 1883, cu 820 enoriaşi, aflată sub patronajul lui Nicolai de GOIAN, era slujită de preotul administrator Iordachi STEPANOVICI. În 1876, parohia avea 1.121 enoriaşi, paroh fiind Ioachim PATRAŞ. În 1907, biserica din Davideni, închinată, din 1883, Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, era patronată de Anna de GRIGORCEA şi de evreul Hermann WOHLIN, paroh fiind Mihail NICHITOVICI, născut în 1855, preot din 1882, paroh din 1892, iar cantor, din 1898, Nicolai HOTOPILĂ, născut în 1869.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[1].

1877: În Davideni funcţiona, din 1877, o şcoală cu 3 clase, o altă şcoală, cu o clasă, fiind deschisă în cătunul Zrub, din 1896[2].

1891: O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Alexandru TARNAVSCHI, administrator parochial în Davideni”, şi de soţia lui, Eugenia, conţine următoarele nume de localnici: boieroaica Leontina de GOIAN, Minodora FILIEVICI, învăţătorul Ioan GRIGOROVICI, răzeşul Ion alui Niculaiu DUMITRIUC, Gheorghi STRUGARIU, Ilie TCACIUC, Atanasie TOMIUC, Ion TOCARIUC, Dimitrie GATEJ, Ion NEVOTNEI, Vasile GATEJ, Precopie RÂNDIUL, Petru CUCIREA, Ioan DAVIDEANU, Ioan GATEJ, Ioan TANIEVSCHI, Istratie STRUGARIU, Ioan MITROFANOVICI şi Petru STRUGARIU[3].

În 1894, satul Davideni avea o şcoală în limba română, una din cele 15 care funcţionau în Bucovina vremii, cealaltă biserică, tot de lemn, cu hramul Sfintei Parascheva, fiind sfinţită în 1910.

1896: Societatea de cetire „Lumina” din Davideni, înfiinţată în 23 februarie 1896, de boeriţa Ana de Grigorcea, de preotul Nichitovici, de învăţătorul Grigorovici, de secretarul Leon de Baloşescul şi de cantorul Paşcaniuc, funcţiona în casa lui Petru Verchuleac, cu 42 membri. Preşedinte al societăţii era parohul Nichitovici, vicepreşedinte era Dimitrie Tanevschi, din comitet făcând parte şi Petru Verhuleac (casar), Dimitrie Gătej (bibliotecar), primarul Tcaciuc, Vasile Gătej, Teodor Paşcaniuc şi Leon Barabulschi. În comisia judecătoare au fost aleşi Leon de Baloşescul, Ion Tocariuc, Alexandru Cleac şi Ion alui Simion Davidean[4].

1901, Gustav Weigand: „Satele Banila Moldovenească, Davideni, Comareşti vorbesc limbi slave, în ​​ciuda românilor”[5].

1903: Banca populară raiffeisiană din Davideni a fost înfiinţată în primăvara anului 1903, sub preşedinţia lui Ilie Cuşnir şi sub direcţiunea preotului Nichitovici, vistiernic fiind Nicu Hotopila. Cabinetul de lectură „Lumina” funcţiona, din 1896, în casa lui Petru Verchuleac, cu 80 membri, 20 cărţi, 2 abonamente la gazete şi o avere de 14 florini şi 60 creiţari. Această primă bibliotecă comunală din Davideni era condusă de Ilie Tcaciuc, Alexandru Moldovan şi Silvestru Danilescu.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Davideni, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe partea stân­gă a Siretului Mic. Populaţia: 1.881 locuitori români, de religie gr. or., pe lângă care s-a pripăşit, în ultimii ani, şi o colonie de mazuri, lucră­tori de la velniţele părăsite din apropiere. Este în apropierea drumului districtual Bănila Moldovenească – Budineţ. Are un oficiu poştal; o şcoală populară, cu o clasă (30 şcolari – n. n.) şi o bise­rică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, ce ţine sub dependinţa sa bi­serica filială din Slobozia Davidenilor (sau Znebul), precum şi o parte din enoriaşii comunei Cireş. La 1776, era moşie pendinte de comuna Bănila Moldovenească şi, puţin după aceasta, s-a înteme­iat pe ea satul cu acest nume. Populaţia se ocupă cu agricultura, cu creşterea vitelor şi foarte mult cu facerea fâneţelor. Comuna posedă 884 hectare pământ arabil, 557 hectare grădini, 254 hectare izlaz, 1.904 hectare păduri. Are 170 cai, 722 vite cor­nute, 239 porci, 108 stupi. Davideni, moşie boerească, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 24,24 kmp; popu­laţia: 16 locuitori, dintre care 13 izraeliţi. La 1776, făcea parte din mo­şia Bănila Moldovenească”[6].

1911: „Învăţătorul ucrain Koski Poklitar a fost trimis, de către panslaviştii stockiani din capitală, în ajunul re­censământului la Davideni-Zrub, pe spesele fondu­lui şcolar al ţării, ca să prepare locuitorii de acolo pentru recensământ în favorul rutenilor. În urma cererii conducerii şcolare de acolo, con­siliul şcolar sau, mai bine zis, inspectorul Daszkiewicz din Storojineţ, a lărgit şcoala din Davideni-Zrub, cu o clasă mai mult, contra voinţei poporului, eventual a fac­torilor competenţi. Această lărgire grăbită a făcut-o in­spectorul rutean Daszkiewicz probabil mai mult cu scopul ascuns de a câştiga puteri agitatorice pentru Ucraina lor, căci acest mai marele dascăli­lor ucraini a dispus, iute ca fulgerul, trimiterea învăţă­torului Koski Pokletar la Davideni-Zrub, chiar cu 3 (trei) luni înainte de năimirea localului şi pregătirea acareturilor de şcoală. Contra poruncii de a pregăti local pentru şcoală, înţelepţii oameni din Davideni-Zrub, cunoscând planu­rile diavolice ale păscarilor ucraini, cu Daszkiewicz la comandă, au şi recurat imediat, la care recurs Dasz­kiewicz a râs de era să-şi piardă şi cumpătul, a râs în pumni, să nu-l vadă nime şi a respins recursul. Pentru aste fapte, ar trebui Stocki să grijească pentru Daszkiewicz o medalie galbănă, căci acest Berechet inspector a născocit zdravene planuri pentru pierderea românilor şi ştergerea lor de pe sacrul pă­mânt al Bucovinei şi, în special, din Davideni-Zrub. Ei, lume, judecă: Lui Pokletar nu i s-a năimit nici local pentru şcoală şi nici nu avea acareturile trebuincioase şi, hop, iată-l ca din cer picat în sat, la agitaţie ucraină pentru recensă­mânt. Drept aceea, Pokletar, învăţătorul, fără să aştepte pregătirea necesară pentru deschiderea claselor sale pa­ralele, s-a dus la Zrub şi a năimit o casă, pe spesele şcolii, şi apoi, trei luni de zile, puţin şi-a bătut capul cu şcoala, a avut destul timp de a agita de la casă la casă. Bieţii oameni au auzit lucruri nea­uzite din gura agitatorilor, şi asta pe mulţi i-a înduplecat ca să se înscrie în listă ca ruteni, în timpul recen­sământului. Aşa s-a şi întâmplat! I-a succes cuconaşului Koski de a seduce   oamenii din Zrub după placul lui”[7].

1912: „Seljanska Kassa (Centrala Însoţirilor Economice Rutene din Bucovina) e patron în 2 parohii (Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni)… „Seljanska Kassa (Centrala Însoţirilor Economice Rutene din Bucovina) a cumpărat tot 2 moşii, în Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni, şi iarăşi cu menirea ca să fie parcelate şi vândute, dar nu ţăranilor ruteni, ne-existenţi în părţile acelea, ci ţăranilor români rutenizaţi din cele 2 comune „mixte” (nu mixte, ci inundate!) din valea Sireţelului! Dar pe când Centrala română a cumpărat moşii, ca să ferească sate româneşti de o invaziune galiţiană (!), Seljanska Kassa a cumpărat moşiile amintite, cu scopul ca să facă prozeliţi în rândurile noastre şi să propage lăţirea galiţianismului veşnic flămând cât mai departe, înspre miazăzi. Dar aceasta nu se ţine întocmai de patronatul bisericesc din Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni, care, prin cumpărătură, a trecut la Seljanka Kassa”[8].

1914-1918: Jertfa de sânge a Davidenilor pentru Bucovina a fost depusă de „Sergentul major George Tocariuc, Davideni, Regimentul 22, mort”[9], „Infanteristul Alexie Olar, Davideni, Regimentul 55, rănit”[10] şi „Infanteristul Petru Nimciuc, Davideni, Regimentul 22, rănit”[11].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Grigorcea Ana de şi Stefania Mavrocordato, Cernăuţi, strada Vasilco No. 4 (Cireş, Opaiţeni şi Davideni), compatroni”, dar şi „Zotta Margareta de, Iaşi strada Cuza Vodă Nr. 12, Davideni”[12].

În 1939, conform cadastrului prefecturii judeţului Storojineţ, Davidenii aveau trei cătune, Runc, Zrub Nou şi Zrub Veci, părţile de sat fiind formate din Bahna, Centru şi Reforma, parte de sat apărută după reforma agrară din 1926.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[13], următorii învăţători şi învăţătoare: Cerlincă Petru, comuna Davideni, Zrud Nou, jud. Storojineţ, media 7,08; Lazăr Vasile, comuna Davideni, Storojineţ, media 8,25”.

1943: Judecat de Curtea Marţială, Dobre Constantin, din Davideni, a fost condamnat, în contumacie, „pentru sustragere de bunuri din casele părăsite”, delict săvârşit împreună cu Cupcianu Vaspazian, Vasilovici Gheorghe şi Vasilovici Alexandru, toţi din Storojineţ, „la câte 5 ani muncă silnică şi la câte 1.000 lei cheltuieli de judecată de fiecare”[14].

La Davideni s-au născut două mari personalităţi culturale, genealogistul şi istoricul Sever ZOTA (1874-1943), membru al Academiei Române, şi celebrul tenor Joseph SCHMIDT (1904-1942).

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 35, 1876 p. 68, 1907 p. 144

[3] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 33/1892, p. 3

[4] DEŞTEPTAREA, Nr. 5/1896, p. 39

[5] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 81

[7] Revista Politică, Nr. 22, Anul VII, 12 martie 1911, p. 4

[8] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[9] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[10] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[11] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[13] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[14] Monitorul Oficial, Nr. 47, 25 februarie 1943, p. 1098

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Danila

Biserica din Danila – foto: Cezar Suceveanu

DANILA. Numit, până în 1783, când este colonizat cu ruteni, Dănileşti, cut al satului Măriţei, a cărui istorie este îndreptăţit să şi-o asume, satul Danila, de pe pârâul Danila, „care curge prin Dănileşti”, era o selişte pustie în 1774.

În 1843, biserica Sfinţilor Cosma şi Damian din Dănila, înălţată la Costâna, în 1786, şi adusă la Dănila, în 1812, de către ctitorul Ioan de CÂRSTE,  cu 398 enoriaşi, era slujită  de preotul administrator George PALIEVICI. În 1876, când parohia avea 672 enoriaşi, preot era Dimitrie BRĂILEAN. În 1907, parohia avea 946 enoriaşi, preot fiind Vasile de VOLCINSCHI, născut în 1861, preot din 1891, cantor fiind, din 1900, Meftodie IONAŞCU, născut în 1871[1].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava –Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[2].

1890: „Raportul anual 1890. Pagina 52 (Tumul la Dănila). „Corespondentul prof. Schmidt a indicat că explorarea tumulului de la Dănila (Bucovina) va avea loc în curând“.”.

1902: Banca poporală din Danila a fost înfiinţată, în 1902, de Vasile de Volcinschi şi de Metodiu Ionaşcu.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Dănila, comună rurală, districtul Suceava, aşezată în apropiere de malul stâng al râului Suceava, în par­tea de Nord a districtului. Populaţia: 713 locuitori, în majoritate ruteni de religie gr. or. Se află lângă drumul principal Siret-Suceava; are o biserică particulară, cu hramul „Sfinţii Cosma şi Damian”. Aci s-au găsit, în anul 1874, prin surparea unui mal, o mul­ţime de obiecte de aur, despre care poporul crede că ar fi fost îngropate de hoţi (de fapt, obiectele preistorice s-au găsit la Măriţei, aduse de apă din dealul Dănilei[3] – n. n.). Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor; mare parte părăseşte, în timpul anului, ţara şi vine în România, să caute de lucru. Comuna posedă 300 hectare pământ arabil, 72 hectare fânaţuri, 7 hectare 50 ari grădini, 233 hectare iz­laz, 17 hectare pădure. Are 34 cai, 190 vite cornute, 416 oi, 162 porci, 35 stupi. Dănila, moşie, districtul Suceava, consistând numai din păduri şi păşuni, fără nici un locuitor. Suprafaţa: 1,20 kmp”[4].

1912: Patronatul bisericesc în Danila era asigurat de Centrala Însoţirilor Economice Române din Bucovina, care, înainte cu câţiva ani, moşiile respective şi obligaţiile faţă de 3 parohii (Pătrăuţii de Jos pe Siret, Romaneşti şi Danila)[5].

1913: „În Danila, districtul Suceava, există o clădire şcolară nouă, gata de trei ani de zile. Acest edificiu, pentru care comuna, care e săracă, a sângerat, stă goală, şi copiii cresc fără învăţătură, din pricină că autorităţile vor să deschidă o şcoală ruteană, iar comuna a cerut, de repetate ori, şcoală română”[6]. „Aici autorităţile şcolare au încercat toate metodele posibile spre a afla starea adevărată a lucrurilor: statistica de la 1910 arată numai element românesc (numai 1 rutean), multele comisii care au fost la faţa locului şi au interogat pe părinţi au constatat că toţi, unanim, cer numai şcoală românească, examenele care s-au ţinut au arătat că toţi copiii obligaţi să cerceteze şcoala au răspuns în limba românească”[7].

1915: „În luptele din Iulie 1915 de la Boian şi Rarancea a fost rănit şi fântânarul Anton Hoşmanciuc din Danila şi aşa de grav, încât, la 1 August, a repăusat, lăsând în urmă 6 copii fără casă şi masă. Primăria din Danila a hotărât să le dăruiască un loc de casă”, iar parohul Ion Berariu a făcut un apel la o colectă publică în folosul orfanilor[8]. „Pentru copiii fântânarului căzut în război, Anton Hoşmanciuc, au contribuit la primăria din Danila: IPC Sa Dl. profesor univ. Dr. Emilian Voiuţchi – 10 coroane, PV Sa părintele exarh din Rus-Moldoviţa Teofil Bocancea – 4 coroane, Cuvioşia Sa părintele din Gemene Dumitru Perhinschi – 10 coroane”[9].

1915: Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, la Suceava s-a făcut „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. În 24 octombrie 1915, buciumul a fost dus la Danila, delegatul prefecturii fiind concepistul guvernial Lumicovsci. „Un banderiu de călăreţi a întâmpinat pe oaspeţi, la hotarul comunei. Baronul George Capri a participat, tot timpul, la serbare. La iniţiativa părintelui Ion Berariu (preotul satului – n. n.), s-a făcut, cu concursul primarului şi secretarului, şi al altor fruntaşi din Danila, o masă şi pentru fruntaşii sosiţi din cele 7 comune învecinate, care au sosit, cu preoţii Ursachi din Romaneşti, cu Lanivschi  din Călineşti Ienachi şi cu Hotincean din Călineşti Cuparencu, precum şi cu primarii lor”. S-au strâns 942 coroane – deh, masa costă! –, plus 250 de coroane, promise de primarul Danilei, cav. de Cuparencu, din partea comunei sale[10].

1919: Şapte persoane din Danila sufereau, fără a fi internate în spital, de „boli grav molipsitoare”[11].

1920: „Deciziune de expropriere No. 1236/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 118 ha 30 a 14 mp corpul dominical Danila, fasc. No. 452, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[12].

1921: În cadrul unui proces de divorţ, sunt menţionaţi Maria lui Toader Sorohan şi Toader al lui Dumitru Sorohan din Danila[13].

1947: În cadrul mutărilor şi confirmărilor pe posuri, îşi au trecutul sau viitorul legat de Dănila învăţătorii „Antip Zaharia, de la Dănila, la Comăneşti; Slătineanu Mihai, de la Dănila, la Dărmăneşti; Seiciuc Dumitru, de la Dărmăneşti, la Dănila”[14].

1955: Părţile satului, aşa cum sunt confirmate de Secţia regională de învăţământ Suceava, din 1955, erau Cotul, Dealul şi Valea.

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 44, 1876 p. 35, 1907 p. 132

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] 1891. Volumul 17. Nota 104, pagina 123 (Măriţei) ,,Corespondentul W. Schmidt raportează asupra satului Măriţei din Bucovina. Cătunul Măriţei formează un loc ciudat, lângă prima stație, Hatna, a căii ferate Lemberg-Cernăuți-Suceava, înfipt între dealuri și mărginit de un torent cu același nume cu Hatna. Descoperirile bogate în aur au atras atenția generală cu atât mai mult asupra acestei așezări, întrucât se știa că mulți țărani au vândut bucată cu bucată bogăţiile aruncate în poala lor prin voia coincidenței capricioase, unor pânditori ai profitului, care aşa au ajuns la prosperitate. Chiar și anchetele oficiale s-au dovedit a fi lipsite de rezultate, în confruntarea cu istețimea vicleană a căutătorului, vânzătorului și a cumpărătorului, până în 1878, când, în cele din urmă, anumite piste, care au fost urmărite, au condus la faptul că, după o puternică rupere de nori, din iulie, torentele care s-au năpustit în Măreţia au scos, din nou, la iveală diverse obiecte de aur, pe care le-au cules ţăranii şi le-au păstrat în secret, până ce le-au vândut, pentru o sumă derizorie, unui comerciant rătăcitor. După finalizarea anchetei, căutătorii și cumpărătorul au fost aduși, împreună cu obiectele găsite, la Căpitănia districtului, pentru cercetare. / Au fost înregistrate o brățară masivă din aur, de formă primitivă, în formă de șarpe, și câteva fibule similare. Toate piesele au arătat urme regretabile de frecare cu rocile torentului, deasupra cărora amețitorul curent de apă le-a determinat să se rostogolească. De asemenea, cu această ocazie, a ieșit la iveală un molar al unui Ursus primogenius. Căpitanul de atunci districtului, Anton Heschmann, s-a simțit obligat să meargă cu o comisie la fața locului, în Măreţei, pentru a putea determina proveniența descoperirilor, cercetând cu atenție terenul. / Corespondentul Schmidt a fost chemat în această comisie și a urmat cursul torentului, în amonte, pentru a descoperi semne de orientare. Deși a pătruns până la sursă, nu a văzut nimic semnificativ și se poate presupune, cu toată certitudinea, că astfel de aur găsește doar în cursul abundenţei de apă, torentele formându-se, la o distanță considerabilă, de partea dreaptă sau de partea stângă, și probabil că puhoiul realizează spălarea obiectelor și îndepărtarea pământului, de îndată ce valul sălbatic a atins o înălțime suficientă pentru a lăsa curentul să se învolbureze și să sape şi peste locul în care se află obiecte de valoare. Sătenii care au găsit aceste obiecte l-au asigurat că nu au habar de unde provin toate aceste comori. / Pe de altă parte, a fost fericit că a făcut o altă descoperire. În timp ce cobora, se uită în jurul zonei, văzând o înălțare spre vest, precipitată, dar ușor înclinată spre vest, de aproximativ douăzeci de metri, al cărei vârf era încununat de un fag bătrân. Când a ajuns în vârf, a observat, de departe, ceea ce doar ochii pricepuți pot vedea, niște denivelări discrete, care pot dezvălui, în orice moment, vremuri pline de viață. Tumulul era aproape în mijlocul platoului, în timp ce în jurul lui se aflau morminte scufundate. În ciuda înserării tot mai pronunţate, căpitanul de district și ceilalţi au urcat pe deal, iar Schmidt le-a arătat spre descoperirea sa; ascultându-l cu neîncredere, ei au răscolit în locurile arătate de el şi au scos la iveală, deocamdată, o secțiune transversală, care l-a încredinţat pe Schmidt despre corectitudinea presupunerii sale, apoi au aflat alte trei astfel de locuri de odihnă, în care se aflau resturi calcinate de coloană vertebrală. Unii au propus adunarea rămăşiţelor, astfel încât să se poată face o înmormântarea creştină a acestor rămășițe umane descoperite din întâmplare. Câțiva medici, prezenţi acolo, au explicat că, pentru a intra în această stare de calcifiere, scheletele umane trebuie să fi stat în pământ cel puțin două mii de ani, ceea ce a dus la decizia ca, în viitorul apropiat, după obținerea permisiunii, de la proprietarul moşiei, baronul Johann Kapri, să se caute cu atenție şi să se săpe pentru a descoperi tumulul. Problemele referitoare la costuri au amânat executarea acestei decizii. / De atunci, nu s-au mai făcut raportări ale altor descoperiri de aur în zona Măriţei, dar acest lucru nu înseamnă că astfel de descoperiri ar fi fost făcute și până acum, comorile rămânând ascunse, pentru presupusul avantaj al căutătorului“

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 81, 82

[5] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[6] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 14, Anul II, 28 ianuarie 1913, p. 214

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 10, Anul III, 26 februarie 1914, p. 149

[8] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 162, 12 septembrie 1915, p. 4

[9] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 164, 17 octombrie 1915, p. 4

[10] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 4

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 63, 10 septembrie nou 1919, p. 6

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, 8 martie nou 1921 p. 92

[14] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cupca

CUPCA. Întărit de Alexandru cel Bun lui Ivan Cupcici, în 27 mai 1427, satul „unde este casa lui” Ivan Cupcici, pe Siretul Mic, între Pătrăuţi pe Siret şi Suceveni, avea să poarte, de-a lungul veacurilor, numele întemeietorului, chiar dacă, din 1503, avea să se anonimizeze în uriaşa moşie mănăstirească a Putnei.

1474: „Uric de la Ştefan voevoda, dat de judecată şi de întărire Maruşcăi şi Mihnei, nepotul ei, pe toate satele lui Cupcin şi pe toată averea lui, din anii 6982 (1474), August 28”[1].

1709: „Într-acea vreme, arătatu-s-au în ţară şi lăcuste, numai nu erau multe, ca de alte dăţi. Şi pâinea se mai sui cu preţul, iar stupii se făcură răi”, suedezii se răspândiră, din Polonia, peste Ucraina, o bătălie cu ruşii dându-se, pe Nipru, în 1709. Apoi, „craiul suedez… a trimis numai un polcovnic, cu vreo sută şi mai bine de suedezi şi cu vreo două sute de cazaci, la târg, la Cernăuţi, să stea acolo, să ţină legătura cu oastea din Ţara Leşească. Făcând veşti la împărăţia Moscului, Cropot brigadier, care era pe margine, pentru acei suedezi, cum s-au apropiat la Cernăuţi, împărăţia Moscului nu i-a putut răbda, ci a scris lui Cropot brigadierul şi lui Turculeţ, de-au încălecat, cu vro trei, patru mii de oaste, de-au trecut Ceremuşul, în ceastă parte, şi-au lovit, prin codru, şi-au ieşit la Mihalcea, de i-au lovit, în Cernăuţi, fără veste. Dar cazacii au şi dat la vale, în lunca Prutului, de-au scăpat mai toţi, iar suedezii au purces să se suie în vârful dealului Cernăuţilor, să se apuce de bătaie, dar, văzând că-i mulţime de oaste, nu s-au mai putut apuca de bătaie, căci, înconjurându-i, i-au luat pe toţi de grumaz şi-ndată i-au luat şi-au purces, cu dânşii, în Ţara Leşească. Iar pe vreo zece, cincisprezece, câţi mai scăpaseră dintre suedezi, i-au ucis la satele Ţurcanii de pe supt munte, la Cupca şi la Rădăuţi, la Suceava” [2].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Cupca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 2 femei sărace, 2 ţigani şi 26 birnici.

În 1775, Cupca, din Ocolul Berhometelor, avea 1 popă şi 30 ţărani.

La Cupca s-au aşezat, în 1776, emigranţii transilvăneni Ioan POP, din Cetea, şi Ioan PUŞCAŞ, din Falciu.

1782: În copia tabulară de pe protocolul de delimitare a proprietăţilor mănăstirii Putna, la întrebarea referitoare la Cupca, s-a primit răspuns direct, în 25 ianuarie 1782, de la acelaşi egumen Ioasaf, reprezentant al mănăstirii, care, întrebat fiind despre ce titlu posedă mănăstirea asupra satului Cupca, a răspuns: „Titulo donationis de la fostul mare vornic Iori Coptşin însă mănăstirea n-are un uric de danie, dară şi acest sat se află în confirmaţia generală, care a primit mănăstirea de la Ştefan Vodă pentru proprietăţile sale”[4].

În 1843, biserica Sfântul Mihail din Cupca, zidită în 1787, cu 1.143, era slujită de parohul Alexandru CHISĂLIŢĂ, care se afla, în faţa aceluiaşi altar, şi în 1876, când biserica avea 1.432 enoriaşi. În 1907, paroh era George POJOGA, născut în 1859, preot din 1886, paroh din 1904, cantor fiind, din 1896, George UNGUREAN, născut în 1854.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[5].

În 1890, s-a deschis, la Cupca, o şcoală cu 3 clase[6].

1894: Cu ocazia a trei praznice, făcute, la sfârşitul anului 1894, de Teodor BERESOVSCHI, Vasile DUGAN şi Andrei BICER, au jurat, în faţa preotului E. PRELICI, să se lase de rachiu următorii cupceni: Teodor V. ALERGUŞ, Teodor V. ROŞULUI, Dimitrie şi Ecaterina V. ALERGUŞ, Vasile D. ALERGUŞ, Dimitrie I. BICER, George Şt. BICER, Ioan G. BICER, Ioan V. BICER, Mihai I. BICER, Flora, văduva lui George BICER, Sanfira, soţia lui Ioan BICER, George BOLOCAN, George G. BOLOCAN, Domnica, soţia lui Zaharie BOLOCAN, Teodor BOBEŞTEAN, Vasile şi Dimitrie COSTIUC, Ioan Gr. MAIOR, George şi Elena MÂŢA, Vasile I. PLEVAN, Vasile T. POPESCU, Constantin POPESCU, Teodor G. TĂRÂŢĂ, Ioan alui George TĂRÂŢĂ şi soţia lui, Maria, Ioan V. TĂRÂŢĂ, Constantin T. TĂRÂŢĂ, Geoge D. TĂRÂŢĂ, Constantin D. TĂRÂŢĂ, Petre TĂRÂŢĂ, Vasile G. TĂRÂŢĂ, Ioan T. TIMEŞ, Petre S. TIMEŞ, Teodosia TIMFAC, Anna, soţia lui Simion SLĂNINĂ, Maria, soţia lui George T. ŢUGUI, Flora, soţia lui Constantin ŢIBILIAC şi Simion T. ŢUGUI[7].

1907: „Ziua de 18 August a fost pentru noi, cupcenii, o zi de mare însemnătate. Încă de dimineaţă s-a lăţit zvonul că deputatul, Dr. Isopescul-Grecul, va onora comuna noastră cu prezenţa Domniei sale. Deja, pe la oarele 3 p. m., s-a fost adunat întregul popor din Cupca, bărbaţi şi femei, ca să-l întâmpine pe acela în a cărui mâini şi-au pus soarta şi încrederea pe viitor. Un banderiu de peste 20 de călăreţi, cu steaguri trei-colori, i-au ieşit spre întâmpinare, la hotarul Pătrăuţului, unde au sosit, peste scurt, mai multe domnişoare, preoţi, învăţători, precum şi studenţimea din Cupca, membri ai „Junimei”, ai „Academiei ortodoxe”, gimnaziaşti ş. a. Cu nerăbdare aşteptau cu toţii sosirea vrednicului bărbat, pe care a voit Pronia să-l avem ca deputat. Deodată se vede o trăsură, pe toţi îi cuprinde o bucurie nespusă şi, cu strigăte de „Să trăiască!”, trece deputatul, care era însoţit de binemeritatul paroh local George Pojoga, hotarul comunei noastre. În strigăte nesfirşite de „Să trăiască!”, ajung înaintea cancelariei comunale, unde i-a întîmpinat, cu pâine şi cu sare, antistele comunal George Bolocan. Junimeanul Bolocan a ţinut un bine alcătuit discurs de primire, la care a răspuns deputatul Isopescul-Grecul cu călduroase cuvinte, adresate cătră poporul adunat. Petrecut de ovaţiunile poporului, ajunge înaintea casei comunale, unde se ţine darea de seamă asupra activităţii de până acuma, dezvoltă un program larg pentru viitor, promite că se va întrepune cu tot zelul pentru reformele necesare poporului şi naţiunii, îndeamnă la activitatea economică şi la unire, primeşte plângerile şi cererile poporenilor şi făgăduieşte că le va împlini cât îi va sta în putinţă. Uralele şi ovaţiunile nu voiau să înceteze, la plecarea vrednicului deputat. Multa vreme a mai stat poporul adunat la vorbă, discutând afacerile desfăşurate de dl deputat şi înfierând cu multă indignare purtarea acelor ce, în vremea alegerilor, l-au calomniat”[8]. „Tămbălăul dlui Cuparencu şi apucături democratice. Dl Cuparencu nu s-a săturat de izba ce a căpătat-o la ultimele alegeri, ci aleargă după glorii; vrea numaidecât, coste ce va costa, să îmble prin gurile oamenilor. După ce s-a lăsat sărbătorit în Dorna, într-un mod nu tocmai lăudabil, a ţinut de necesar să se arate şi oamenilor din districtul Storojineţului, în toată strălucirea sa de candidat picat. Şi-a ales, spre acest scop, comuna Cupca, unde, din nenorocire, s-au aflat oameni de tagma dumisale, care i-au ţinut hangul. Şi nu mi-i ciudă de ţărani, oameni fără cultură, că se lasă prinşi în mreaja fanfaroniilor dlui Cuparencu, ci mă miră mai mult că un om cult, superiorul Mitrofanovici, dă mână de ajutor la aranjarea astorfel de comedii. Domnia sa te asigură, la orişice ocaziune, chiar pe onoarea dumisale, că nu se amestecă deloc, dar chiar deloc în politică. Nu vrea să ştie nici de partid, nici de Aurică, nici de Florică, ba chiar nici de Misiu, dar de agitat a agitat, ba zice-se c-a întreprins, pe timpul alegerilor, şi o călătorie de apostolat democratic prin comuna Suceveni; şi chiar acu, când a ţinut dl Isopescu adunarea sa în Cupca, trecând domnia sa pe la locul de adunare, unde era strânsă mulţimea poporului, striga cât îl ţineau baierele gîtului: „Ce, aşteptaţi pe deputatul jidovesc? Mergeţi acasă! Acesta nu-i deputatul vostru, ci al popilor şi jidanilor!”. Ei, vedeţi: domnia sa nu se amestecă în politică, chiar ţi se jură pe norocul copiilor că nu se amestecă. Numai acuma s-a scăpat o leacă şi s-a trântit în frac şi cilindru, ca să-l întâmpine pe marele naţionalist Cuparencu. O mică schimbare între pocloanele ce le face consilierilor consistoriali, pentru primirea feciorului său în seminar, şi între frumoasele complimente ce le face preoţimii. Dar să-l lăsăm pe dl Mitrofanovici, cu onoarea dumisale, deocamdată de o parte şi să admirăm agerimea spiritului dlui Cuparencu, cu care ştie domnia sa aranja tămbălaie, nu ştiu, din simţ pur naţional sau numai din distracţie. Cauza ni-i, în fine, irelevantă, destul c-a fost tămbălău cu călăreţi, cu steaguri şi cu muzica „Sicienilor” din Corceşti. Dar, ca să fie sigur de reuşită, şi-a ales ca mijloc potrivit banca raiffeisiană, de curând înfiinţată, pe superiorul Mitrofanovici şi pe agitatorul său de forţă, un scăpătat, care n-are azi nici o palmă de loc din 40 de fălci. Aceştia au făcut totul, aşa că treaba a mers strună. Au trimis adică, sâmbătă, oameni de la casă, la casă, să le spună că „vine, mâine, Cuparencu la şcoală şi aduce bani cu dânsul. Cui îi trebuie bani, să împrumute, să vină, mâine, la şcoală”. Când au auzit cupcenii de bani, s-au dus toţii, cu mic, cu mare, având grijă de a-şi lua şi câte-o pungă şi făcându-şi pe drum răfuiala cam câţi bani să ceară împrumut de la dl Cuparencu. Ca să aibă aspect şi mai pronunţat naţional, au adus şi nişte rusnaci din Corceşti, cu muzica lor, cu tot. Aşa a fost primit dl Cuparencu în Cupca, duminică, în 22 septembrie 1907, sau mai bine zis şi-a pregătit singur primirea. Ajuns la şcoală, sub buibuiturile săcăluşurilor – praful l-a cumpărat domnia sa – a început a înşira teie de curmeie cu osanale lui Aurică (Aurel Onciul – n. n.) şi lui Florică (cumnatul lui Aurel Onciul, Florea Lupu – n. n.). Din toată vorba dumisale, au priceput ţăranii însă numai durerea ce o simţeşte că n-a putut reuşi la alegere, aşa că au avut oamenii ce râde. De bani însă n-a amintit nimica, ci i-a îmbătat pe oameni numai cu vorbe goale, căci, să le fi spus că n-a adus bani, îl petreceau oamenii altfel înapoi. Dar vreţi să ştiţi ce va scrie „Voinţa” despre acest tămbălău ? O ştiu dinainte şi v-o pot spune. Ea va scrie cam aşa: „Dragostea cea mare, ce-o arată ţărănimea adevăraţilor ei prietini se cunoşte şi din primirea grandioasă etc. etc.” şi aşa mai departe, pe această strună. Da, dragoste adevărată. Dragoste către banii aşteptaţi, nu către dl Cuparencu. Dar aşa ştiu democraţii noştri a falsifica opinia publică; căci îs meşteri, doară. Da, meşteri neîntrecuţi în falsificarea adevărului. Doar neadevăruri sfruntate sunt şi cele din „Voinţa Poporului” Nr. 43, sub titlul „Din isprăvile dlui deputat Tachiţă”. Îl putem felicita pe întemeietorul erei democratice, dl Florică, că i-a succes a-şi creşte atît de bine „ucenicii” săi, încât astăzi îl ajung, ba îl şi întrec poate într-ale minciunii. Căci numai un „ucenic dacian” poate să fi fost acela ce n-a văzut, la adunarea dlui Isopescu, în Storojineţ, miile de costume ţărăneşti, ce formau majoritatea covârşitoare a convoiului, ci a văzut numai caftane. Şi la adunarea din Cupca zice că au fost numai 20-30 de ţărani, când, într-adevăr, au fost peste 500. Şi călăreţii au fost hargaţi de-ai lui Brodowski! Gospodarii Vasile şi Lazar Timeş, băietanii Morar, Percec, Bolocan etc. sunt oare hargaţi de-ai lui Brodowski, domnule „ucenic”, sau sunt cei mai buni gospodari din sat? Ei, dar ce să mai înşir vorbă lungă? Oamenii cinstiţi şi aşa nu cred, de mult, în aceea ce scrie „Voinţa” şi bine fac. Dar mi-i milă de ţăranii în numele cărora zic ei că lucră, că-i democratizează cu totul. Căci, după ce au cetit articolul menţionat, am auzit cum ziceau: „Oare la atâta îmblă domnii la şcoală, ca să înveţe a scrie minciuni? La ce mai trebuie, dar, şcoală?”. Astea sunt adevăruri. Dar cui să le spui? Doară celor ce nu vor acuma să te audă, dar vor fi, odată, responsabili pentru soarta acestui popor”[9]. „Cu părere de rău, trebue să spun că, de un timp, încoace, se aud de comuna Cupca mai mult veşti rele, decât bune. S-a înfiinţat o bancă, cu scopul de a rădica economia poporului, însă ce se petrece acolo este aproape îngrozitor. Despre deschiderea acestei bănci, cu muzica „sicienilor”, despre asistarea domnului candidat de deputăţie Cuparencu şi despre tămbălăul dat de domnia sa s-a informat onoratul public; acuma să revenim asupra mersului ei. Lipsind din capul locului conducătorilor acestei bănci spiritul de conducere este mersul ei necorect şi, din cauza aceasta, rezultă urmări foarte triste. Aşa s-au iscat, înainte de câteva săptămâni, certuri între membrii băncii, încât erau să-şi spargă capurile. Pricina acestor certuri este, fără doar şi poate, felul cum se împrumută bani. Împrumuturile se fac mai mult între cei mai avuţi, neamuri şi cumătri, pe când acela care e mai sărăcuţ nu capătă nimică, cu toate că şi-a plătit părtăşia. Dacă ar cuteza cineva să-l întrebe pe dl Mitrofanovici de ce stă cu banca aşa de rău, atunci domnia sa sigur ar spune că duşmanii lui sunt devină, pentru că îi stau împotrivă. Acuma se naşte întrebarea ce mulţămită are gospodarul Vasile Bicer, care şi-a dat atâta silinţă la înfiinţarea băncii? Doar atâta, că a trebuit să audă sudalme din gura multor membri. Aşa se lucră pentru popor. Această ceartă a fost numai începutul. Vom vede ce se va întîmpla în viitor. Cu toată durerea trebue să şi râzi, când auzi că deschiderea acesteia s-a făcut cu atâta alai, s-au jucat jocurile cele mai noi, precum „Krakowianka” şi „Katzenpolka”, dl Cuparencu şi dl Mitrofanovici stăteau la o parte şi priveau, cugetând că acest tămbălău este triumful asupra contrarilor politici. În fine, trebue să-i fac dlui Mitrofanovici observarea că, să fie cineva cât de cu mare tragere de inimă pentru popor, în felul acesta, cum voieşte domnia sa acuma să fericească poporul, n-o poate face nicicând. Ba chiar şi mai mult. Find doară Crăciunul aproape, când va afla loc alegerea dlui Cuparencu de deputat, şi nefiind bine pregătiţi pentru această alegere, poate dl Cuparencu să mai capete o trântă la alegere. Dl Cuparencu, însă, care cu lacrimi în ochi a spus că iubeşte atât de straşnic poporul, de ce nu se arată prin Cupca, ca să potolească certurile? Mi se pare că alegerea despre care a amintit domnia sa, la tămbălăul din Cupca, nu va fi la Crăciunul, pe care-l serbează oameni de regulă, ci dl Cuparencu pare a visa la un Crăciun de deputăţie. Să vă fie de bine domnilor Cuparencu ţi Mitrofanovici!”[10].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cupca, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe ambele ma­luri ale Siretului mic. Suprafaţa: 18,77 kmp; po­pulaţia: 1.739 locuitori români, de religie gr. or. Este tăiată de drumul districtual Ciudei-Petriceanca şi de linia ferată Ciudei-Carapciu; e haltă de drum de fier; are un ofi­ciu poştal, o şcoală populară cu 2 clase şi o biserică paro­hială, cu hramul  „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. A fost sat şi moşie dăruită, odinioară, de către Alexandru cel Bun, buierului Ivan Cupcic; urmaşul acestuia, George Cupcic, o dărui mănăstirii Putna, aşa că, la 1776, se găsea în posesia acestei mănăstiri. Prin locuitori se mai menţine o tradiţie despre prădăciunile suezilor lui Carol al XII-lea, carie au petrecut în acest loc. Populaţia, formată din locui­tori băştinaşi şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.104 hectare pământ arabil, 288 hectare fânaţturi, 8 hectare grădini, 221 hectare izlaz, 695 hectare păduri. Se găsesc 76 cai, 753 vite mari cornute, 308 oi, 422 porci şi 93 stupi. Cupca, moşie mănăstirească, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa 23,02 kmp; po­pulaţia: 42 locuitori germani, izraeliţi şi ruteni. Se compune din moşiile: 1). Cupca propriu-zisă; 2). Iordăneşti, 3). Carapciu, 4). Cor­ceşti şi 5). Suceveni”[11].

1914: preot econom în Cupca devine cantorul George Ungurean[12].

1914-1918: Şi-au jertfit tinereţea pentru Bucovina „Infanteristul Ilie Alerguş, Cupca, Regimentul 22, prizonier”[13]; „Gradatul inferior Ioan Plevan, Cupca, Regimentul 22, prizonier”[14]; „Ilie a lui Dimitrie Ţugui, născut în Cupca, la 20 noiembrie 1881, ar fi murit, la finea lui iunie 1917, în Ungaria, localitatea Bereci, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Ilie Ţugui, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Ciudei făcea parte, ca locţiitor, şi „Vasile Bicer, agricultor, Cupca”[16].

1919: „Contra Elisavetei a lui Pamfil Horodnic, născută Bolocan, la urmă domiciliată în Cupca, a cărei domiciliu e în prezent necunoscut, s-a înaintat, la tribunalul din Cernăuţi, de cătră Pamfil a lui Ieremie Horodnic din Corceşti, acţiunea pentru divorţ, din cauza părăsirii maliţioase. Pentru apărarea drepturilor acuzatei s-a numit curator epitropul Costan Bolocan din Cupca”[17].

1920: „S-a înregistrat în registrul însoţirilor, la 3 Noemvrie 1920. / Sediul însoţirii: Cupca. / Textul firmei: Cooperativa „Centrului cultural român din Cupca”, însoţire înregistrată cu garanta mărginită în Cupca. / Obiect de exploatare: / 1). Comandarea oricărui lu­cru de care au nevoie membrii, pentru economie, şi a uneltelor economice de calitate bună şi cu preţuri convenabile. / 2). Instrucţiunea membrilor la o economice raţională, facerea ori vânzarea a productelor pentru membrii însoţirii. / Statutul însoţirii de la 26 Martie 1920. / Partea socială este de 50 lei. / Fiecare membru răspunde cu partea sa socială şi cu o sumă, care este de zece ori mai mare decât partea socială. / Anunţurile se vor face prin publicare într-un ziar român, care apare în Bucovina, şi prin circulare. / Prezidiul însoţirii e format din şase membri, adică: / 1). Velehorschi Gheorghe, director. / 2). Bolocan Constantin, vice-director. / 3). Frătăucean Silvestru, membru în prezidiu. / 4). Bolocan Constantin a lui Vasile, membru în prezidiu. / 5). Morar Petru, membru în prezidiu. / 6). Alerguş Gheorghe a lui Nicolai, membru în prezidiu; toţi locuiesc în Cupca. / Semnătura firmei: Textul tipărit sau în scris va fi iscălit colectiv, prin directorul sau vice-director şi un membru al prezidiului. // Tribunalul ca tribunal de comerţ Cernăuţi, Secţia VII, la 3 Noemvrie 1920”[18].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Gheorghe Bolocan la Cupca”[19].

1922: „Judecătoria ocolului Ciudei, secţia a II-a, a decis punerea sub interdicţie relativă, pentru cauză de beţie şi prodigalitate, a Catrinei lui Ilie Dusceac, născută şi domiciliată în Cupca, numind curator pe Toader a lui Gheorghe Şugui din Cupca”[20].

În 1 aprilie 1941, au căzut „ca snopii de secară”, la Fântâna Albă, seceraţi de mitralierele sovietice cupcenii: Andronic Morar, Marta Şorodoc (o fată de 18 ani), Arcadie al lui Toader Plevan (rănit şi aruncat de viu într-o groapă comună), Ion Gâză, Arcadie Palicârja, Ion Belmega, Vasile Dugan (fratele lui, Ion Dugan, a murit în gulaguri), Ion al lui Simion Opaiţ (fecior de 20 ani, mort în gulaguri). Au fost arestaţi, după ce au fost hăituiţi, Mihai Plevan, Dumitru Tărâţă, Toader şi Lazăr, feciorii lui Simion Alerguş, Gheorghe Luţu, Petru Plevan, Vasile Ovaciuc (un copilandru), Nistor Plevan şi Toader Ţâbuleac[21].

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 184

[2] În mod ciudat, nici un martor al execuţiei brâncovenilor nu a scris despre această tragică întâmplare, cu îndreptăţirea şi credibilitatea celui ce a văzut cu ochii lui.

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 337

[4] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 250

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 65, 1907 p. 167

[7] DEŞTEPTAREA, Nr. 2/1895, p. 18

[8] Apărarea Naţională, Nr. 60 şi 61, Anul II, duminică 25 august stil nou 1907, p. 3

[9] Apărarea Naţională, Nr. 73, Anul II, duminică 29 septembrie stil nou 1907, pp. 2, 3

[10] Apărarea Naţională, Nr. 92, Anul II, joi 12 decembrie stil nou 1907, p. 3

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 78, 79

[12] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor, Nr. 10, Anul III, 26 februarie 1914, p. 160

[13] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[14] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 21, 19 aprilie nou 1919, p. 8

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, 21 aprilie nou 1921, p. 176

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, 25 februarie 1922, p. 12

[21] ŢARA FAGILOR, Cernăuţi 1998, p. 111-114

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Culeuţi

CULEUŢI. Selişte pustie în 1588 („Culiuţăi pe Nistru”), satul Culeuţi este întărit lui Onciu Vrânceanul, în 20 mai 1589, împreună cu satele Cadubeşti şi Stăuceani.

În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă copiii lui, Lupa şi Miron, „partea sa, câtă i se va alege, din a treia parte de sat Boianciuc, împreună cu partea din satul Culeuţ”.

În 6 iunie 1734, moşia Culeuţ a lui Ursachi Isar, era împresurată de moşiile Răpujniţa şi Vasileu ale Murguleţilor.

În 19 iulie 1751, pentru o datorie neonorată a lui Ursachi Isar, moşia Culeuţ trece în proprietatea căpitanului Manoli Zamfir, care, pentru că nu avea copii, hotărâse ca, după moartea sa, satul să treacă, iarăşi, în proprietatea lui Ursachi Isar sau a copiilor lui.

1756: Ursachi Isar  avea să redevină proprietarul satului Culeuţi până în 3 noiembrie 1756, când Ion Dociul mazil de Hârlău şi nepotul lui, Ilie săn Mihălache Străşcăi, revendicând „a trie parte din giumătate de sat de Coleuţi… care parte o stăpâneşte Isar” dar care parte, după cum arătau suretele vechi, fusese a Murguleştilor, iar împărţeala moşiilor Murguleţilor, făcută de Constantin Tăutu, arăta „cum că giumătate de sat Coleuţi s-au vibnit lui Neculai Murguleţ şi Ursului, frăţâne-său, şi Marii, surorii lor, cari din Niculai să tgrage Ursache Isar şi Motoceştii, şi din Ursul să trage Ion Dociul şi nepot-său Ilie Străşca, şi din Marie se trag Hănculeştii şi să vine pe aceşti trii fraţi din giumătate de sat cât o trie parte, şi Ursache Isar s-au acolisit şi stăpâneşte şi partea moşului lor, a Ursului”.

1759: Un alt conflict de proprietate pentru „o a tria parti di giumătate de sat de Coleuţ” îl va avea Ursachi Isar şi cu Gavril Moţoc, în 5 august 1759, numele aceloraşi străbuni fiind pomenite ca argumente ale clipitei de atunci.

În 16 martie 1760, când se împart moşiile Raiftei Vlăiculesei între Ştefan, Mihai şi Marica Tumurugiesii, Mihai primeşte a patra parte din Culeuţ (partea de pe Buculei, ginerele lui Dumitru Lenţa).

În 3 octombrie 1762, fraţii Mihai şi Ilie Vlaico se obligau să părăsească satele Boianciuc şi Culeuţi, care trecuseră în proprietatea lui Gheorghe Turcul. Procesele, însă, vor continua, ajungându-se, în 30 iulie 1765, până la scoaterea unei cărţi de blestem de către fraţii Ştefan, Mihai, Ilie Vlaico şi Maria Tomorugeasa, copiii lui Andronic Vlaico şi ai Rafilei, care susţineau că fosta moşie a lui Isac Cocoranul, pe care o stăpânea Gheorghie Turcul, li se cuvine lor.

1770: Gheorghe Isar, fiul lui Ursului Isar, Ioan Veriga, ginerele Ursului Isar şi Ioniţă Moţoc primesc uric de la Grigore Ioan Vodă să stăpânească părţile din Culeuţi ale bunicii lor, Mierla, fata lui Nicolae Murguleţ, iar Ion Dociul să stăpânească „a trie parte din giumătate dintr-acel sat, parte unui Hăncul”, dar partea lui Hâncul va fi stăpânită, în 3 noiembrie 1770, de Ilie Strâşca. Partea de jos a satului Culeuţi aparţinea lui Ilie Turcul (în hotarnică este trecut, greşit, numele lui Ilie Roset), fiind hotărnicită, în 8 iulie 1771, „de la Nistru, din Ciritei, peste valea Suhodolului… la altă piatră care se cheamă Borodco… la movila ce se cheamă Babca, la malul Nistrului, în deal, unde Mihai Vlaico a aşezat satul. Pădurea, vadurile de moară, trecătoarea peste Nistru să fie comune, adică frăţeşti. Din partea răzeşilor au semnat Ioniţă Moţoc şi Toader Cautăş”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Coliuţi, moşie răzăşască, „47 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Mihailo, 2 dascăli, Ştefan OROBCA şi Alecsa, 3 mazili, Ioniţă MOŢOC, Toader CAUTIŞ şi Iacob HLINCA şiahtic, 2 văduve, Aniţa şi Ilianca, 1 jidov, Leiba, şi 15 birnici, adică: Vasili REMARIUC, Necolai IVASUC, Vasili IVASUC, Ivan VANTIUC, Matei COSVANEŢ, Ivan CHISĂLIŢĂ, Matei ILCO, Matei SIŞCIUC, Petre SOBOLCA, Nechita SOBOLCA, Petre zet RÂMAR, Fedor CONDRAT, Vasili TOMAC, Mihail IURIICIUC şi Iacob.

În cătunul Răpujniţa, moşie a căpitanului Vasile MARCO şi a familiei BOTEZ, 82 era „toată suma caselor”, însemnând 3 popi, Ilie, Vasile şi Toader, 2 dascăli, Ivan şi Ştefan MONICI, 1 mazil, Vasili MARCO, 3 şleahtici, Vasili OARZA, Vasili URSULIAC ruptaş şi Vasili TARANGA, 6 văduve, Sofia, Dochia, Irina, Maria, Dochiţa şi KOROKITKA, 12 case pustii şi 55 birnici, adică: Ursul OARZA vornicul, Ivan argat vornicului, Vasili HRECIUC, Ivan SINOVSKI, Ivan LESII, Andrei MUTRIN, Fodor BURUZAVSCHI, Vasili VELIŞCIUC, Ivan LUNESCUL, Vasili LEONTII, Hrihor FEDORSCHI, Filip pânzariul, Necolai LADEICIUC, Hrihor LUŢIC, Vasili BOIKO, Vasili a PETRII, Petre SMUCIC, Mihailo SÂRCHIC, Andrei TUMNIC, Acsănti SLOBOZIAN, Mihailo ŞTEFIUC, Andrei COLESNIUC, Andrei MOISA, Hrihor pânzariul, Ion GAMINIUC, Ştefan berar, Ion sin vornicului ORZA, Andrei ODOVEŢ, Iacov VENINTINSCHI, Iacob CEAICA, Hrihor MUDRII, Andrei ŞTIRMA, Fedor HUBIAC, Vasili PROCIUC, Simion COCIRCO, Nichita CRIMAC, Ştefan IAŢULIAC, Ştefan a PETRII, Iacob SFINCA, Ştefan ŞFIICIUC, Iacov BOREK, Petre MORDEI, Ivan SMUC, Petre CEAICA, Mihailo SĂRIMAC, Vasili MAFTEICIUC, Andrei VELIŞCO, Alecsa MAFTEICIUC, Ivan MISAC, Ivan CIUHAR, Vasili BABII, Hrihor CEAICA, Tănasii sin ORZA, Nechifor vătăman şi Fedor CEAICA.

În 1775, satul Culeuţi (Coliuţii), din Ocolul Nistrului, avea 2 mazili, 2 popi şi 20 de familii de ţărani. Conform unui izvod de moşii din 20 ianuarie 1775, Ilie Străşca, stăpânea, ca moştenire după părinţii lui, Mihalachi şi Maria Străşca, a şasea parte din Culeuţi.

În 30 aprilie 1782, Simeon Tăutul şi fraţii săi stăpâneau jumătatea de jos a satului Culeuţi, partea care aparţinuse lui Cocoran, care îşi luase numele de Turcul, după o fugă în Polonia; Ioniţă Moţoc şi Ion Cautăş stăpâneau câte un sfert de sat, partea lui Moţoc şi al Iuditei, fata lui Nicolae Murguleţ.

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Culeuţi, înălţată, în 1779 de Theodor CAUTIŞ şi de Ioan MASEC,, cu 490 enoriaşi, patronată de Ianacachi de TABORA, avea postul de paroh vacant. În 1876, patron al bisericii cu 757 enoriaşi era Ekaterina von WEINFELD, paroh fiind Theodor BOCANCE. În 1907, sub patronajul bisericesc al evreului Kalman SCHLESINGER, biserica din Culeuţi îl avea paroh pe Arcadie BOCANCE, născut în 1877, preot din 1903, cantor fiind, din 1892, Theodor DRABIK, născut în 1850.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[2].

1887: În Culeuţ funcţiona, din 1887, o şcoală cu 2 clase[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Culăuţi (Kuleutz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe malul drept al Nistrului, între comunele con-riverane Repujineţ şi Vasileu. Suprafaţa: 4,83 kmp; popu­laţia: 727 locuitori ruteni gr. or. Prin drumuri de ţară, e le­gată cu comunele sus menţi­onate, precum şi cu drumul principipal Cernăuţi-Zaleszczyki (Galiţia). Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, zidită în anul 1777, de răzeşii Teodor Cautiş şi Ioan Masec. La 1776 aparţinea mazilului Ioniţă Moţoc. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 582 hectare pământ arabil, 1 hectar fânaţuri, 16 hectare grădini, 75 hectare izlaz. Se găsesc 70 cai, 89 vite mari cornute, 192 oi, 64 porci şi 12 stupi. Culăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 2,50 kmp; popu­laţia: 47 locuitori ruteni şi po­loni”[4].

1919: „Deciziune de expropriere No. Ag. 44 Culeuţi / 7. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Zastavna, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 99 Culeuţi-Weinfeld din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene şi corpul rustical fasc. No. 464 din re­gistrele fonciare pentru comuna cadastrală Culeuţi, în suprafaţă de 31 ha 05 a 16 mp, proprietatea minorilor Gabriel, Marcel şi Carse Ernst şi a Sarei Schlesinger, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[5].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[6], următorii învăţători şi învăţătoare: Tinca Ana, comuna Culeuţi, jud. Cernăuţi, media 7,62”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 437

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 30, 1876 p. 90, 1907 p. 86

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 78

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[6] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552