căci vin poeţii: i-auziţi, iar cântă

Desen de Nicolae Crasi

*

vin iar poeţii, strune de chitară

vor desluşi în îngerii din cer

o altă nostalgie, o amară

şi curmezişă poartă spre mister

şi vom tânji spre înălţimi cu sete

şi vom ofta şoptit, neauzit:

deschide-mi, iarăşi, sufletul, poete,

fiindcă mi-i dor de viaţă, de trăit!,

 *

iar strunele vibrând ca-ntr-o părere

vor şiroi pe suflete vecii

ca să ne fie leac şi mângâiere

în alte rătăciri înspre pustii,

căci după poezie e calvarul

păşirilor prin alte dimineţi

întotdeauna numai spre hotarul

de dincolo de cântec şi poeţi,

*

dar astăzi nu contează şi nu-mi pasă

că soarele hangerul şi-l împlântă

în vremea vremuirii de acasă,

căci vin poeţii: i-auziţi, iar cântă

*

Desen de Nicolae Crasi

căci cântecu-i şi el doar o femeie

Desen de Nicolae Crasi

*

cu viaţa azi îmi fac o socoteală

şi firea mea de veşnic răzvrătit

a înţeles: femeile mă-nşeală

oricât de disperat le-am tot iubit

şi trec spre zări cu fluturii pe mână,

iar eu le-aprind pe boltă lumânări

şi adieri ce paşii li-i îngână

când lunecă difuz de pe cărări

 *

şi recunosc că-s cotropit de paşii

condurilor discret imaginaţi,

că uneori mă bat cu uriaşii

care-şi găsesc sălaşe în bărbaţi

şi duc cu mine răni nevindecate

pe urmele femeilor, că strig

atunci când altceva nu se mai poate,

căci zările se-nfăşură în frig

 *

şi-s nevoit să încrustez cuvinte

în cel din urmă scapăr – o scânteie

ce-ademeneşte cerul şi îl minte,

căci cântecu-i şi el doar o femeie

şi sufletul pe cale lumină să înşire

Desen de Nicolae Crasi

*

o veste minunată se-nfăşură pe porţi:

curând se face ziuă şi vor veni lumini

ca sufletele noastre, prin tragere la sorţi,

să poţi încă o dată să-ncerci să le închini

şi să le rupi din bezna care-şi arată colţii

prin umbrele pribege şi tot mai ostenite

ademenite veşnic de adâncimea bolţii,

când iarba le străpunge hoţeşte cu cuţite,

 *

şi te zăresc pe zare cum zările despici

să se aleagă răul încrâncenat de bine,

dar despre pace, nouă, ai cam uitat să zici

şi franjurii luminii încep să ne dezbine,

iar cei fricoşi se lasă în somn întemniţaţi

şi parcă te visează, şi parcă te ignoră,

iar paşii tăi prin zile trec încă număraţi

de vremuirea vremii atâta de sonoră:

 *

deşteaptă-te, fiinţă, şi caută-ţi un rost,

şi află-ţi libertatea în trudnica-ţi tânjire,

fă ziua să mai aibă în largul ei un rost

şi sufletul pe cale lumină să înşire

iar stropii ei sunt reci şi mi-s străini

*

când plouă şi e noapte, şi e taină,

şi tot aud cum stropii în balans

mi se aşează osteniţi pe haină,

aş vrea doar ploaia s-o invit la dans

ca să-mi şoptească calmele-i nimicuri

de pururi răsfăţată şi iubită

şi să-mi desfacă sufletul în picuri

ca să se simtă ploaia fericită,

 *

căci fericirea mea nu mai contează,

s-a transformat de mult în stropi de apă

ai ploii somnoroase ce dansează

şi îmi zvâcneşte tot mai des sub pleoapă

liniştitor, odihnitor şi-n fine

cu risipiri de calm şi de speranţă,

încât, când plouă, uneori îmi vine

să îmi procur o cosmică vacanţă,

 *

să urc pe frânghii suple şi fluide

în ultimele mele rădăcini,

dar deodată ploaia se închide,

iar stropii ei sunt reci şi mi-s străini

dincolo de cântec nu există nimic

*

dincolo de cântec nu există nimic,

umbra se rupe şi se spulberă-n cale,

apele urcă şi se-nchină în spic

altor uitări printr-o cosmică jale:

unde eşti, mamă, să mă naşti încă-odată?,

strigă drumeţii şi păşesc rătăciţi,

şi rămâne în urmă ca o rană ciudată

cântecul ierbii şi ne strigă: trăiţi,

 *

bucuraţi-vă voi, cei ce văd şi aud,

cântecul vostru veşnicie respiră,

iată-l, e pasăre care zboară spre sud,

într-un şir de cântări după lege se-nşiră!,

însă nimeni cu iarba nu mai stă la poveşti,

nu-i mai caută-n cer ostenita povaţă,

iar tu, suflet al meu, doar o iarbă îmi eşti

dintr-un capăt în altul şi din viaţă învaţă

*

să existe prin cântec şi prin el să rămână

ca o naştere nouă, când prin cântec îmi zic,

respirându-i doar zborul, care iar mă amână:

dincolo de cântec nu există nimic