dincolo de cântec nu există nimic

*

dincolo de cântec nu există nimic,

umbra se rupe şi se spulberă-n cale,

apele urcă şi se-nchină în spic

altor uitări printr-o cosmică jale:

unde eşti, mamă, să mă naşti încă-odată?,

strigă drumeţii şi păşesc rătăciţi,

şi rămâne în urmă ca o rană ciudată

cântecul ierbii şi ne strigă: trăiţi,

 *

bucuraţi-vă voi, cei ce văd şi aud,

cântecul vostru veşnicie respiră,

iată-l, e pasăre care zboară spre sud,

într-un şir de cântări după lege se-nşiră!,

însă nimeni cu iarba nu mai stă la poveşti,

nu-i mai caută-n cer ostenita povaţă,

iar tu, suflet al meu, doar o iarbă îmi eşti

dintr-un capăt în altul şi din viaţă învaţă

*

să existe prin cântec şi prin el să rămână

ca o naştere nouă, când prin cântec îmi zic,

respirându-i doar zborul, care iar mă amână:

dincolo de cântec nu există nimic