aceeaşi cale, însă fără paşi

*

nu Ştefan Vodă buciumul îşi suie

prin sângele acestor generaţii,

iar slovele-mpietrite-n călimară

de parcă au rămas fără destin

depun numai rugină pe statuie

şi surpă sfântul soclu cu ovaţii,

iar ierburile calcă peste ţară

de-o vreme copleşite cu pelin

*

şi numai clipa leneş îşi desface

cuprinsul ei de patimă şi dor

pe cerul încă doldora de stele

şi de căderi neaşteptate-n mit,

iar buciumul originilor zace

în alte adormiri sub Tricolor,

sub aripa instinctelor rebele

şi-n scufundări depline-n asfinţit

 *

şi-atunci speranţa tot mai des aruncă

poverile pribege în abis

şi nu rămâne urmă prin cetate

de trecere firavă de urmaşi,

iar buciumul încheagă o poruncă

voievodală uneori în vis,

pe când mulţimea încă mai străbate

aceeaşi cale, însă fără paşi

când nu fugea natura în târziu

Desen de Nicolae Crasi

*

nu-ţi fie teamă, în acest pustiu

nu va păşi vreun cântec vreodată,

natura a fugit în alt târziu

ca să îşi tragă sufletul pe roată

şi curge sânge, eu îl văd când plouă

şi mi se face sufletul pocal

doar aşteptând să vină veste nouă

despre ivirea altui ideal

 *

şi-mi beau amarul cum aş bea otravă

şi lăcrimez aiurea, uneori,

pe caldarâmu-ţi, jalnică Suceavă

pe veci depopulată de viori,

şi mi se face milă că rămâi

ca să te surpi în grea singurătate,

ţi-aş face dintr-un cântec căpătâi,

dar e târziu şi simt că nu se poate

*

să te-amăgesc, Suceavă, cu speranţe

şi sânge nu mai am ca să îţi scriu

că te-am iubit în alte circumstanţe,

când nu fugea natura în târziu

în zarea zării vindecă destine

*

ce-i fericirea?, a scrâşnit în sine

de parcă-ar spulbera nişte frunzişuri

bătrânul filosof desprins din mine

în altă căutare de fetişuri,

fără-a vedea cum lunecă prin jur

doar frumuseţi mereu vindecătoare,

iar chipul i-a rămas fără contur

ca un cuprins timid de înserare,

 *

eu ştiu!, îmi vine-n mine să tot spun

când desluşesc în viaţa-i netrăită

că filosoful e un alt nebun,

o altă existenţă risipită,

şi dintr-odată sufletul mi-i plin

doar de urmaşii mei şi-s fericit

de cântecele date ca destin

şi-nfipte-n mine rană de cuţit:

*

eu ştiu ce-i fericirea, o trăiesc

şi o s-o duc spre clipa care vine!,

iar fiul meu cu cântecul firesc

în zarea zării vindecă destine[1]

şi o frică migratoare?

Desen de Nicolae Crasi

*

desfăceam din călimară

lungi şuviţe de azur

că-ncepuse să mă doară

un ceva fără contur

până-am închegat un chip

din nevolnică cerneală

şi-am văzut un alt nisip

spulberat cu rânduială

 *

în prelingere de frici

ce prin trupuri se răsfaţă

şi-ncercai să mă ridici,

să-mi explici ce-nseamnă viaţă,

dar n-am vrut, catapiteasmă

cerul zilei mă cuprinse

şi-am simţit prin ierbi mireasmă,

şi-am văzut visări învinse:

 *

înspre ce să mă ridic,

am strigat cu disperare,

când şi ceru-i un nimic

şi o frică migratoare?