aceeaşi cale, însă fără paşi
*
nu Ştefan Vodă buciumul îşi suie
prin sângele acestor generaţii,
iar slovele-mpietrite-n călimară
de parcă au rămas fără destin
depun numai rugină pe statuie
şi surpă sfântul soclu cu ovaţii,
iar ierburile calcă peste ţară
de-o vreme copleşite cu pelin
*
şi numai clipa leneş îşi desface
cuprinsul ei de patimă şi dor
pe cerul încă doldora de stele
şi de căderi neaşteptate-n mit,
iar buciumul originilor zace
în alte adormiri sub Tricolor,
sub aripa instinctelor rebele
şi-n scufundări depline-n asfinţit
*
şi-atunci speranţa tot mai des aruncă
poverile pribege în abis
şi nu rămâne urmă prin cetate
de trecere firavă de urmaşi,
iar buciumul încheagă o poruncă
voievodală uneori în vis,
pe când mulţimea încă mai străbate
aceeaşi cale, însă fără paşi