în zarea zării vindecă destine

*

ce-i fericirea?, a scrâşnit în sine

de parcă-ar spulbera nişte frunzişuri

bătrânul filosof desprins din mine

în altă căutare de fetişuri,

fără-a vedea cum lunecă prin jur

doar frumuseţi mereu vindecătoare,

iar chipul i-a rămas fără contur

ca un cuprins timid de înserare,

 *

eu ştiu!, îmi vine-n mine să tot spun

când desluşesc în viaţa-i netrăită

că filosoful e un alt nebun,

o altă existenţă risipită,

şi dintr-odată sufletul mi-i plin

doar de urmaşii mei şi-s fericit

de cântecele date ca destin

şi-nfipte-n mine rană de cuţit:

*

eu ştiu ce-i fericirea, o trăiesc

şi o s-o duc spre clipa care vine!,

iar fiul meu cu cântecul firesc

în zarea zării vindecă destine[1]