unde mâine e tot ieri

*

iarăşi, tu: pe la fereastră,

vălmăşag de aripi calme

care-şi caută destinul

într-un anotimp pribeag

şi o pasăre măiastră

cuibărindu-se în palme

când o-nfăşură seninul

cu un veşnic drag de drag

 *

iarăşi, eu: în jur, tăcerea,

fascinantă catedrală,

tot înalţă turnuri sfinte

până-n cer, ba şi mai sus,

unde, limpede ca mierea,

o lumină ideală

a cioplit nişte cuvinte

să le-nchine lui Iisus;

*

iarăşi, noi: magii se-nchină

cu o cosmică risipă

de cadouri şi aleanuri

îndemnându-te să speri,

că ţi-i sufletul lumină

ce vâsleşte din aripă

dintr-un van, spre alte vanuri,

unde mâine e tot ieri

s-ascult strămoşii irosiţi în slavă

*

fecioara-n alb din crengile din cer

a scuturat încet un pumn de stele

ce lunecă discret prin efemer

şi în pământ se-nfig până-n plăsele,

iar noi cântăm prin târg: vin sărbători!,

şi apăsăm cu palmele pe clanţă

înfăşuraţi în cosmice ninsori

doar din nevoia calmă de speranţă

 *

şi spumegă-n pocale vinul bun

cu care vom mai pune o pecete

pe sufletele care se supun

când viscoleşte-n lume cu regrete,

când un pustiu însingurează veşti

şi-n alt pustiu al albului se duce,

când naşterile toate, la fereşti,

vestesc numai urcările pe cruce:

*

veniţi, veniţi, veniţi la Vifleem

să beţi din cupa timpului otravă!;

de-aseară ninge calm şi iar mă tem

s-ascult strămoşii irosiţi în slavă

întoarcerea colindelor în Soare

*

m-am prăbușit când toți zvârleau spre mine

cu prea ciudata lor însingurare

cerându-mi să nu simt că-mi este bine

căci timpul a pornit la vânătoare

și-amușină flămând ca o fiară

și sfâșie cu ghearele și colții,

m-am prăbușit atunci a doua oară

ninsoare albă din înaltul bolții,

 *

al bolții ce rămâne în tărie

drept pardoseală temniței terestre

când se desface-n lume feerie

cântarea ce adună la ferestre

acele veșnicii care provoacă

prin suflete aleanul ancestral,

m-am prăbușit atunci ca promoroacă

prin crengile copacului final

*

ca să rămân în creanga lui subțire

doar mugurul în calmă așteptare

când universul prinde să respire

întoarcerea colindelor în Soare

să te întrupi în risipiri de clipe

*

să nu-ţi mai pui atâtea întrebări,

să nu mai baţi cu pumnii în obloane,

ninsorii cere-i noi încătuşări

de fulgii rupţi din cosmice coloane,

oricum nu-ţi este scris nici un răspuns,

chiar de-i lumina semn de întrebare,

căci bezna este veşnicul ascuns

şi-n liniştea desprinsă din ninsoare

 *

cu care te-nfăşori adeseori

ca într-o spaimă-a căilor lactee,

sărută-ţi clipa, caut-o-n ninsori

şi-mbrăţişeaz-o ca pe o femeie,

cu lumânarea stinsă pe prichici

eliberează-ţi sufletul şi-l lasă

în pribegii cu iernile de-aici

până-ai să ştii deplin că nu-ţi mai pasă

*

şi vei muşca din clipe-nfometat

în nepăsarea cosmicei risipe,

deşi doar ţie încă-ţi este dat

să te întrupi în risipiri de clipe

rând pe rând de paşii mei

*

iar când taci, aud cum ninge

dintr-o zare-n alte zări

şi cum timpul se prelinge

ostenit în depărtări,

iar în cana de pe masă

fierb arome din alt veac

să mă-ntorc şi eu acasă

doar ca să învăţ să tac,

 *

fiindcă sunt atât de multe

de-nţeles şi de tăcut,

iar ninsoarea vrea s-asculte

ce m-a ars, ce m-a durut,

ce m-a înălţat pe cruce

şi ce răni port de la spini,

ce m-a dus şi ce m-o duce

precum colbul prin străini:

 *

taci, iar ninge pe afară,

fulgii leneşi, albi şi grei

s-au desprins odinioară

rând pe rând de paşii mei