sfâşietor ce ciuguleşte-un corb

*

venise corbul, nu ştiu câte veacuri

îi atârnau în clonţ, pe zbor, în gheare,

n-am numărat, căci îmi făcuse semne

pe unde să pornesc la vânătoare

şi-am mers tiptil pe urma lui fugară

ca un păgân, cu corbul împreună,

cu arcul pregătit şi cu-o săgeată

pe care s-o arunc adânc în lună,

 *

*

ştiam că rana va urma să doară

scăldând pământul într-un plâns de sânge,

dar era noapte, beat de întuneric,

nu-mi mai păsa de cei care vor plânge,

văzusem luna-n lucru la gherghef

şi-aidoma cu-o tânără fecioară,

din acul ei dezlănţuiri de flori

schiţau în dimineţi o primăvară,

*

*

dar nu-mi păsa, redevenind păgân

călăuzit în viaţă de un corb,

eram numai instinctul ucigaş

al celui care se trezise orb

cu ochii bandajaţi de şapte nopţi

în şapte vieţi care i-au fost ursite,

dar tot simţeam în jur, în sfântul cer

cum se-nfigeau năprasnice cuţite,

 *

*

iar corbul îmi striga că o să pierd,

că o să muşte alţii hălci de lună,

dar mi-am pus trupul pavăză-n văzduh

şi-l tot aud cum rănile le-adună,

şi-abia în zori, când aruncaţi spre mine

şi spre văzduh cu ce v-a mai rămas,

văd luna cum cu florile coboară

şi cum străbate zările la pas,

 *

*

iar de mă bucur, chiar nu mai contează,

cu trupul prăbuşit de răni pe cer,

eu simt mirosul cald al primăverii

învăluit în propriul lui mister

şi redevin păgân precum părinţii

ca să-ncetez odată să fiu orb,

în vreme ce prin sufletul meu arde

sfâşietor ce ciuguleşte-un corb

*

prelins peste ursita primăverii

*

dacă păşeşti, copil, în primăvară

doar ţie Dumnezeu ţi se arată,

el are chipul suplu de vioară

de muguri fragezi lumii-ncredinţată

şi poartă o cunună de lumini

cu-atât de omenească măreţie

că fără voie cazi şi te închini

de parcă ai sorbi din veşnicie;

*

de porţi legaţi de glezne ani în şir

ce-asemeni unor lanţuri te-mpovară,

ia urma visătorului zefir

şi-ai să păşeşti cu el în primăvară

ca să-nţelegi că Dumnezeu e-aici,

dar temător că-ndată-au să-l închidă

în alte muşuroaie de furnici,

ca să nu-l afli-n veci, efemeridă:

*

hai, aruncaţi povara de prisos

căci în curând au să-nflorească merii

pe sângele din coasta lui Hristos

prelins peste ursita primăverii

neliniştea ce-o port ca pe-o cătuşă

*

mă uit în urmă, urmele se şterg

oricât le sap cu talpa şi cu sumbra

încăierare-a stelelor ce merg

prin preajma mea ca să-mi culeagă umbra,

şi totuşi, eu n-am încetat să sap,

să nu mă las înfrânt de veşnicie,

fiindcă nu vreau din urma mea să scap

şi să mă pierd în altă cine ştie

*

ce altă cale, tot fără noroc

şi fără ţel, ce trebuie parcursă,

mi-ajunge să fiu lacrimă de foc

prin care se prelinge câte-o Ursă

din cele două care zac pe cer

vremelniciei stabilind repere,

în sinea mea n-am încetat să sper

că moartea nu e, totuşi, o părere,

 *

căci vreau, cândva, cu suflet şi cu trup

să mă adune flăcări în cenuşă

şi pentru totdeauna să-ntrerup

neliniştea ce-o port ca pe-o cătuşă

ce ți se-nchină la picioare?

*

de-ai fi știut cum te vor vinde

de-a lungul vremii pe arginți,

nici cerul nu l-ai mai cuprinde

prin noi întoarceri în părinți,

ci, coborând la o răscruce

să-ți vindeci trupul ostenit,

chiar sângele prelins pe cruce

l-ai transforma în asfințit

 *

ca să vestești că-n altă beznă

ne pierde calea rătăcită

cu șarpele urcând pe gleznă

în zvârcolire de ursită

în clipa-n care candeli stinse

în mâini nevrednice se rup

să treacă suflete desprinse

de groaza beznelor din trup:

 *

și-atunci de ce să mai învii

în tragica-mi însingurare

printre clipite și pustii

ce ți se-nchină la picioare?

şi săvârşesc tot alte desluşiri

*

în târgul ăsta reavăn şi pustiu

cu turle vechi şi clopote uitate

dintotdeauna este prea târziu,

dar în imensa lui singurătate

îmi pregătesc în taină încălţări

şi straie potrivite pentru drum,

iar sufletul spre cele patru zări

s-a prelungit drept pulbere şi fum

*

şi nu mai am în mine cum l-aduce

şi nu mai ştiu în trup cum l-aş mai strânge

căci mi-am pierdut şi trupul la răscruce,

iar urmele de paşi îmi urcă-n sânge

să-mi ţină loc şi rost de toate cele

ce tot s-au risipit în necuprins,

dar mi-au rămas poemele rebele

secreta mea chilie pentru plâns,

*

în fond închipuirile contează

şi disperat m-agăţ de-nchipuiri

în vreme ce doar ierbile visează

şi săvârşesc tot alte desluşiri