că nu se roagă în zadar

*

de mâine o să fie bine

şi-acolo-n cer, şi pe pământ,

de-a lungul zărilor senine

toţi îngerii, în nou veşmânt,

izbesc cu sabia în beznă

să ne sloboadă de orbire,

iar şarpele, desprins de gleznă,

îşi cată altă pustiire,

*

încât copacului se-nchină

târziul fiecărei stele,

de mâine iar va fi lumină,

o ştiu şi ierbile rebele

pornite iar la vânătoare

de trupuri calm abandonate

şi-aud cum suflete-n strânsoare

tânjesc adânc spre libertate

 *

de parcă-n cosmica iubire

pe care o primesc în dar

s-ar da pământului de ştire

că nu se roagă în zadar

pe muchia unei secunde

*

mai trec bătrâni însinguraţi

într-o iubire-atât de veche

încât oraşul vede fraţi

chiar şi în cosmica pereche

cu umbre de copii orfani

şi cu priviri de prunci în faşă,

nicicând împovăraţi de ani,

ci doar de liniştea vrăjmaşă

*

a lumii care-i înconjoară

cu nedreptăţi necontenite

şi care, chiar de nu omoară,

înfig în suflete cuţite

încât şi plâng, şi mă-nspăimânt

când văd oglinzile răzleţe

precum răscrucile de vânt

cernind o altă bătrâneţe

*

pe paşii mei tot mai agale

înşiruiţi înspre niciunde

prin târgul întâlnit în cale

pe muchia unei secunde

să-mi aflu viaţa mai frumoasă

*

în care veac ţi-ai pus sub tâmple

mănunchiul stelelor pribege

să simţi cum sufletul se împle

de somnul care să-ţi dezlege

şi mâinile în relaxare

deasupra cerului prelins,

şi sufletul, pe care-l doare

doar timpul care s-a prelins

 *

ca picurii de ploaie sfântă

pe fruntea bardului pribeag

ce-n miezul nopţilor împlântă

un cântec care-mi este drag

şi-n hăul vremilor trecute,

şi-n geana altui viitor

al lebedelor veşnic mute

zburând spre veacul următor?

*

în care veac se trag perdele

să intre soarele în casă

ca, desluşind prin toate cele,

să-mi aflu viaţa mai frumoasă

căci stau în umbra mea părinţii

înşiruindu-mi alte vieţi

pe care le-am trăit prin sfinţii

rătăcitori numiţi poeţi?

s-a întrupat natură pe aici?

*

fiţi fericiţi, căci universul cântă

şi cu lumină sacră vă răsfaţă,

iar viaţa fiecăruia e sfântă

şi numai calea uneori se-nvaţă

drept leac definitiv pentru orbire

şi pentru alte laşe rătăciri

când cântecul începe să înşire

ademenirea cosmicei iubiri,

*

nu ispăşiţi, ci fiţi fără prihană

ca iarba peste care mai păşiţi

şi refuzaţi bicisnica prigoană

a celor ce vă-nvaţă să trăiţi

sub sceptrul lor de călăreţi pe clipe

purtând de-a pururi bezne la oblânc

fiindcă aveţi din naştere aripe

pe care le scufundă în adânc

*

doar cei ce vă refuză fericirea

şi tot pocnesc prin suflete din bici,

chiar nu vedeţi că şi dumnezeirea

s-a întrupat natură pe aici?

dar nu-mi mai pasă, fiindcă o să plec

*

presimt că-n toamnă se va rupe lanţul

şi zidurile toate au să cadă

ca să înceapă cât mai cosmic dansul

sub fluturatul giulgiu de zăpadă

şi-abia atunci, zvâcnind de libertate,

aripa se va-ntoarce în lumină

în unduiri care au fost uitate

pe sub prigoana timpului senină

*

şi vor rămâne întristaţi copacii

despovăraţi de noi vremelnicii,

iar cerul sfânt o să înalţe fascii

acolo unde-au fost numai făclii

lumina lor să îmi îndrepte paşii

spre altă-ntemniţare într-un trup

şi de acolo-n alte generaţii

dansând deasupra celor ce le-astup

 *

un dans stupid desfăşuraţi sub stele

cât trageţi universul la edec

şi cântecul se zbate sub podele,

dar nu-mi mai pasă, fiindcă o să plec