căci evadez din lume ca din beznă

*

n-am să-mi mai pun cuvintele pe masă

în jocul morii marelui destin,

în mine zace tot mai furioasă

nevoia să-ngenunchi şi să mă-nchin,

dar cui anume şi de ce să-i cer

când ştiu că n-are ce să-mi mai ofere,

când rana ispăşirii în mister

a desluşit doar cosmică tăcere

*

de parcă nici un verb nu mai contează

şi-l presură nisipul în muţenii,

deasupra lumii încă germinează

aceleaşi paradigme şi vedenii

în care eu nu pot să mai încap

fiindcă-mi străpunge lanţul până-n sânge

şi mă revolt când marele satrap

îmi suflă-n suflet bezne şi mi-l stânge

*

încât lumina ce-a rămas pe masă

ca să vegheze jocul până-n zori

se face doar o lespede şi-apasă,

şi casele scrâşnesc din căpriori

fără să fie ochi să le audă

sau vreo ureche care să le vadă,

iar prin cămară fructele asudă

întoarcerile sacre în livadă

*

şi-mi iau toiagul vremii şi mă duc

în timp ce-mi plâng atâtea răni pe gleznă

şi nu prea ştiu pe unde s-o apuc

căci evadez din lume ca din beznă

şi nimeni n-o să-l mai reteze

*

îmi amintesc de lumea nouă

în care-am fost atât de sferici

încât ne-au sfârtecat în două

ca să ne-atârne prin biserici,

apoi, când părăsiră calea,

şi-n jumătăţi au sfârtecat,

iar buciumul aduse jalea

în curmeziş şi în păcat

*

încât n-am mai ştiut de mine

şi fără veste m-am pierdut

abandonând pe veci în tine

ce-o să-mi rămână neştiut

precum lumina de pe prispe

tinzând spre linişti ancestrale

învăluite în eclipse

de năzuire şi de jale

*

ca să mă fac o alternanţă

de început şi de sfârşit

în timp ce-n tine o speranţă

mult prea târziu m-a desluşit

drept jumătatea lumii care

după atâtea sfârtecări

s-a prăbuşit într-o uitare

să sufle calm în lumânări,

*

dar să nu-ţi pese, ia-ţi cămaşa

de pelerin predestinat

şi-apoi păşeşte-n uriaşa

întoarcere din scăpătat

spre sfera altei întregiri,

pe care nimeni n-o despică,

pe prispa casei dorm doi miri,

două priviri care ridică

*

luminile pe căpriori

numai aşa, ca să dureze

întregul unui apriori

şi nimeni n-o să-l mai reteze

tot femeia drept destin

*

vin ţăranii prin oraş

fiindcă vor să se închine

sfinţilor plini de păcate

care bântuie pizmaşi

că în târgul cu cetate

doar femeile-s divine

şi-au împrumutat şi aripi

dintr-un basm cu uriaşi,

*

iar ţăranii, sub cămaşa

unor vieţi neînsemnate,

bat mătănii şi fac cruce

cam în faţa tuturor,

căci au suflete din vremuri

lăstărind tot mai uscate

şi renunţă să mai pună

astăzi mâna pe topor,

*

iar în târg profită sfinţii,

semănând prin preajmă ura

şi ameninţând mulţimea

cu suprema judecată,

timp în care doar femeia

a despovărat natura

de suprema-i frumuseţe

şi o poartă câteodată,

 *

încât eu, cu tălpi rănite

de ţăran pentru vecie,

calc pe urma ei prin aer

fiindcă sper să mă închin

universului şi lumii

prin această veşnicie

şi să capăt, după-aceea,

tot femeia drept destin

eroul a plecat, cândva, de-acasă!

*

pe prispa casei, umbra nimănui:

şi nişte cai au împietrit pe zare

cu coamele-n risipele hai-hui

ca nişte păsări ce-au uitat să zboare:

prin iarbă cântul iar fără stăpân

îşi poartă duhul ca o adiere

de parcă-ar întreba: eu cui rămân?,

cioplind amare slove pe tăcere:

*

eroul a plecat şi din departe

surâsul lui în noi s-a risipit

şi-n suflete sunt pagini dintr-o carte

cu întâmplări ca lama de cuţit

pe care timpul uneori o-mplântă

încrâncenat în cei ce trec pe drum,

hai, ascultaţi tăcerile cum cântă

învăluite încă în postum

*

şi vieţuiţi, muşcaţi din fericire

ca dintr-o stea a cerului zemoasă

căci pentru-această sfântă împlinire

eroul a plecat, cândva, de-acasă!

opriţi planeta, eu vreau să cobor!

Grafica: Hawkins History of Music

*

mi se desface cobza grea în ierburi

decapitând şi-ngenunchind înfrântă,

ţărâna are gura-nsângerată

şi fulgeră cuvintele, şi cântă;

până la tălpi mă-ncenuşez albastru

amanetând în veac singurătate

şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna

cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;

*

femei schiţate pe un zid de cretă

m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,

pe bulevardul care nu mă-ncape

câte-o iubire leneşă mă-ndungă

şi-mi neguţez cuminte tinereţea

prin pieţele cu rame cenuşii,

încă mai ard dezlănţui pândarii

prin vulpile de bitum şi prin vii;

*

femei subţiri cu gura ca o crimă

pe un tăiş sau pe un plumb fierbinte

îmi riscă la ruletă tinereţea

furată violent dintre cuvinte,

nu protestez timid în piaţa mare,

ci îmi dărâm genunchii într-un număr,

sunt o fiară parcă hăituită

cu-o unghie de plumb înfiptă-n umăr;

*

nu mai ucid provincial amante,

nu mai vânez ninsori pentru ospeţe,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie din scurta-mi tinereţe

şi-ncenuşat şi parcă fără mine

dau filele absente mai departe,

pot să-mi păstrez nesăbuita-mi vârstă

doar cetluind-o singular pe moarte;

*

n-am idealuri, gândului i-i reazăm

un pat închiriat şi o planetă,

în mersul ei rotund numai cuvântul

mă tânguie-mpuşcat şi mă regretă;

nu m-acuzaţi de pesimism, prieteni,

un luptător s-a prăbuşit înfrânt,

decapitat frumos cu buza ierbii

şi-ascultă poeziile-n pământ

*

şi mă mai dor poemele nescrise

din tălpile desculţe până-n creştet,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie cu fier îngust şi veşted

ca să rămân încă o vreme tânăr,

străfulgerat de linişte şi dor,

ca să vă strig târziu, la miezul nopţii:

opriţi planeta, eu vreau să cobor!

*

*

23 august 1978,

într-un cămin de nefamilişti

din Bucureşti, dar, astăzi,

în preajma festivalului

Bucovina Rock Castle,

mai actual decât oricând