căci evadez din lume ca din beznă
*
n-am să-mi mai pun cuvintele pe masă
în jocul morii marelui destin,
în mine zace tot mai furioasă
nevoia să-ngenunchi şi să mă-nchin,
dar cui anume şi de ce să-i cer
când ştiu că n-are ce să-mi mai ofere,
când rana ispăşirii în mister
a desluşit doar cosmică tăcere
*
de parcă nici un verb nu mai contează
şi-l presură nisipul în muţenii,
deasupra lumii încă germinează
aceleaşi paradigme şi vedenii
în care eu nu pot să mai încap
fiindcă-mi străpunge lanţul până-n sânge
şi mă revolt când marele satrap
îmi suflă-n suflet bezne şi mi-l stânge
*
încât lumina ce-a rămas pe masă
ca să vegheze jocul până-n zori
se face doar o lespede şi-apasă,
şi casele scrâşnesc din căpriori
fără să fie ochi să le audă
sau vreo ureche care să le vadă,
iar prin cămară fructele asudă
întoarcerile sacre în livadă
*
şi-mi iau toiagul vremii şi mă duc
în timp ce-mi plâng atâtea răni pe gleznă
şi nu prea ştiu pe unde s-o apuc
căci evadez din lume ca din beznă