de-o vreme a rămas doar steaua mea
*
că-i poezia numai o osândă
o ştiu din veci şi-ncerc despovărări,
dar stelele în ceruri stau la pândă
şi au miros de cântece în nări,
e universul pus pe hărţuire,
însă îi zvârl ciozvârte şi-o să scap,
poemele cu pulsul lor subţire
se zbat discret prin trunchiuri de copac
*
când uşurat de-ntreaga lor povară
mă pregătesc în taină pentru fugă,
din ceruri lacomi ochii de fiară
pândesc poemul zămislit drept rugă,
dar o s-aprind în jurul meu văpaie
şi o să zvârl cu torţe primprejur,
din somnul tău un vis precum o ploaie
mă apără şi mă gândesc să-l fur,
*
să-l pun oblon, să-mi stăvilească cerul
ca să-mi trăiesc poemul pe-ndelete
cât mă veghează încă efemerul
somn efemer al nu ştiu cărei fete,
căci n-am putut să mă cunosc pe mine
şi-atunci de unde să o ştiu pe ea?,
în cerurile calme şi senine
de-o vreme a rămas doar steaua mea