îmi zvârl inima: înfrântă!

*

eu sunt cel care coboară

şi-apoi urcă uneori

doar cu verbe subsuoară

pe înaltele viori

să-i fiu frate adierii

cu speranţa că m-o duce

până-n zările tăcerii

sau spre unde-o fi s-apuce

*

şi acolo, în departe,

în tăinatecul ascuns,

o să zămislesc o carte

şi o să mă las străpuns

doar de icnetul viorii

care vine din vecii

ca să îmblânzească norii

de prin suflete târzii,

*

hai, răzvane mitocene,

ia arcuşul sfânt şi-mi cântă,

nu căta că sub troiene

îmi zvârl inima: înfrântă!

cântec pentru tiberiu cosovan

*

necuprinsă-i lumea și vrăjmașă

numai dacă-ai fost ursit să zbori,

ceilalți au o șansă uriașă

pentru evadări de sub ninsori

când s-aprind făclii la căpătâiul

clipelor de calme rătăciri,

când penelul cosmic cu călcâiul

lasă niște urme-n amintiri,

*

căci se rupe lanțul în risipa

ultimelor mari deșertăciuni

și-n clepsidre se revoltă clipa

aruncând în ceruri cu tăciuni

ca s-aprindă sacrele lumini

peste bezna care ne cuprinde,

în curând cununile de spini

vor fi spulberate de colinde,

*

în curând va fi o biruință

a rostirii sfinte-n fiecare

căci penelul e o conștiință

slobozită-n formă și culoare

în paginile-n care se destramă

Fără titlu, de Radu Bercea

*

o, cum aş pune capul pentru somn

pe prima stea ce mi-ar ieşi în cale,

cea care-şi cată locul ei de veci

pe urmele păşirilor finale

ca să le şteargă una câte una

până-n întâiul cosmic zori de zi

acolo unde eu trăisem spaima

cuvintelor ce-au prins a mă rosti

*

în spaţiul vinovat al foii albe

în care-mi amintesc ce-i interzis

şi unde lăncii mai despică rana

să curgă nişte sânge pentru scris,

deşi se arunca mereu cu pietre

şi se-mpleteau cununile de spini

să mă adun în mine, să nu-mi pese

de rătăcirea asta prin străini

*

şi-acum aş pune capul pentru veghe

sau pentru somn, dar încă-mi este teamă

că steaua îmi va fi mereu vrăjmaşă

în paginile care se destramă

într-o carte scrisă pe omăt

*

mi-era dor să răsfoiesc zăpadă

şi-mi era să îmi îngheţe muşchii-n

povestiri de Gogol şi de Gorki

şi-n poeme sigure de Puşkin

*

şi-mi era deasupra lumii vamă

şi-mi era de parcă-ar trece reni-n

nesfârşitul albului din mine

cel vegheat de albul lui Esenin

*
hai, aprinde stelele departe

şi, uitându-ţi paşii îndărăt,

fă-ţi din umbră literele urmei

într-o carte scrisă pe omăt!

sunt obcinele tale, le-a părăsit cuvântul

*

te-ai pustiit de tine, prin vremuri, Bucovină,

iar cântecele tale nu sunt decât cenuşă,

pe sub icoana nopţii înstrăinat se-nchină

şi toamna ce-şi adună plecările la uşă,

te-ai îmbrăcat în dihor şi îţi arăţi cârnaţii

prin geamurile triste ca un sfârşit de lume,

în rafturi numai colbul străbunei tale naţii

acoperă ce-i suflet, prădându-te de nume

*

şi-ajungi prin substantivul comun ce te omoară

banală şi bolnavă de-acelaşi fapt divers

de când cu nonşalanţă prostia te-mpresoară

şi tot aruncă bulgări de rai în univers,

dar ai şi afinată, şi halca de slănină

ce-acoperă năvalnic mormintele prădate

şi te-ai golit de tine amarnic, Bucovină,

pierzându-ţi şi statutul cel sacru de cetate

*

ca să rămâi aiurea în timpul nimănui

tot frământând horelnic pe sub opinci pământul

şi-aud în depărtare cum plâng nişte statui,

sunt obcinele tale, le-a părăsit cuvântul