cu roua să-i aduni, Iisuse!

când văd prin ierbi înrourate

desculţe tălpi din vremuri duse,

aştept să le aduni pe toate

sub rana rănilor, Iisuse,

şi-atunci când poate s-or prelinge

pe lemnul crucii de povară

doar munţii cei cărunţi vor strânge

păşirea de odinioară

*

ca s-o aştearnă pe o masă

cu manuscrise şi cu cărţi

pe care umbra mea o lasă

atunci când pleacă-n alte părţi

să-mi cate şi să-mi afle trupul

din care zilnic s-a desprins,

în prea înalt se-aude lupul

şi tăinuitul necuprins

*

îmi cheamă umbra, s-o dărâme

sub dansul unor rădăcini

ce-au izbutit să mă amâne

rătăcitor printre străini,

cumplită-i lumea cu vrăjmaşi

la pândă-n veacuri suprapuse,

prin iarbă trec desculţii paşi

cu roua să-i aduni, Iisuse!

își fac sălaș de veci în poezii

mi-a fost de mine cer și mi-a fost apă

și-am frământat pământul sub viori

sperând că universul o să-ncapă

sub aura trezirilor din zori

și-n jurul meu mai poposeau străbunii

în colțul lumii vitreg și stingher

și azvârleau înspre văzduh tăciunii

ca să aprindă lumânări în cer

*

nu cunoșteau altfel de închinare

erau pe zări doar niște stâlpi de piatră

înconjurând cenușile din soare

și-ademenindu-mi stelele pe vatră

de câte ori viorile destramă

deasupra ierbii timpul în clipite

sau doar atunci când datoria-i cheamă

să-mi lumineze viața cu ispite

*

ca să îmi fie cer, să-mi fie apă

destinul ce-l mai am de ispășit

și de prelins în pagină din pleoapă

ca pe o rană sacră de cuțit

când mă îndur lumină și tăcere

sub aura trezirilor târzii,

iar slovele la fel de efemere

își fac sălaș de veci în poezii

ce sărbătoare-i viaţa, ce frumoasă!

să nu arunci cu pietre dacă-ţi spun

că eşti ursit luminilor făgaş

că spiritul divin e-atât de bun

încât îşi face-n sufletu-ţi sălaş,

tirani dogmatici tot aruncă plase

deasupra ta cerându-ţi să nu vezi

să părăseşti iluminări frumoase

robiei lor de-a pururi să te-ncrezi

*

dar popa nu-ţi va fi nicicând părinte

şi n-are chei spre porţile cereşti,

ci-i doar un diavol pământesc ce minte

încât cu spaime-n tine să mânjeşti

s-astupi dumnezeirea ce te împle

cu tihnă sufletească şi cu bine,

cununi de spini îţi sfârtecă prin tâmple,

iar rana-n coastă popa o-ntreţine

*

căci ei, tiranii dogmelor primare,

sunt răsuciri de ceţuri lungi prin beznă,

sunt şarpele ce urcă-n fiecare

precum un vrej căţărător pe gleznă

şi doar în tine Dumnezeu se-arată

precum surâsul pruncilor prin casă,

deci fii sălaşul veşniciei, iată

ce sărbătoare-i viaţa, ce frumoasă!

dar și-n tăceri luminile sunt mute

deasupra lumii s-a făcut târziu

și cerul e un burg medieval

în care luna cântă la caval

tic-tac-ul irosirii în pustiu,

dar să nu-ți pese, ai de dus povara,

iar muntele sub pașii tăi desface

o cale-a împăcării ce te tace

și-n brazi ascunde cântece vioara

*

ca să te-nchini doar muzicii cerești

și să exiști prin muzica aceea

aidoma adesea cu femeia

care așteaptă vremea la ferești

și-n fața ei cadențele se frâng

și împietresc de cosmică uimire

încât n-apucă să mai dea de știre

și nici să sape-n umărul tău stâng

*

un cuib final al păsării din urmă

ce-ți ciugulește verbul de pe masă

și-abia târziu însângerat de lasă

ca să te doară că prin trup nu scurmă

un alt alean de cântece-n derute

care îți află sufletul în pripă

drept pulbere din cosmica risipă,

dar și-n tăceri luminile sunt mute

din ochiul care-a plâns în ancestral

Poetul Roman Istrati, în culisele Bucovina Rock Castle

*

hai, dă perdeaua ploii laoparte

să se deschidă căile spre munţi

şi să păşim cu picurii pe moarte

doar îndesând înnourări pe frunţi

căci, precum vezi, şi ierbile speranţe

îşi pun în noi şi calme ne urmează

în timp ce-n lumânări protuberanţe

luminile din munţi le mai visează

*

iar ploaia cântă, ne socoate zei

pe care doar de trupuri o să-i spele,

iar aura, în măreţia ei,

va da contur instinctelor rebele

cu care noi am tot durat poeme

şi le-am depus ceremonii în munte,

hai să plecăm, cât încă este vreme,

cât ploile nu vor să ne înfrunte

*

ci să ne spele frunţile şi paşii

de colbul vremuirilor pribege:

auzi, în munţi, cum cântă uriaşii

„o, leru-i ler”, „o, legea este lege”,

uimiţi cumva că noi mai ţinem minte

şi că răzbim spre-acelaşi ritual:

afară plouă, picură cuvinte

din ochiul care-a plâns în ancestral