deja-i pășirea vieții tale

împovărat de manuscrise

abia, abia pășeam pe drum,

deasupra aripi interzise

zvâcneau în verbele de fum

pe drumul lung împrăștiate

ca niște pietre de pripas,

cântam și cântecele toate

cu mult în urmă au rămas

*

uitându-mă-n împovărare

cu pagini scrise migălos,

mă-ndepărtam de-ndepărtare

ca să trăiesc fără folos

ca pelerin înspre niciunde,

dar fascinat de rătăciri

sau ca un fur care ascunde

cu patimă niște iubiri

*

și refuzam întotdeauna

să am identități precise

și-ades mă regăsea minciuna

împovărat de manuscrise

și tot cântând, cântând, cântând

în ritmul pașilor agale

cu viața asta până când

deja-i pășirea vieții tale

că naşterea şi-o tot regretă

clopotniţe şi turnuri vechi

deasupra lumii înşirate,

pe străzi înguste trec perechi

străjerii veşnici din cetate,

dar nimeni nu îi mai culege

cu tălpile rătăcitoare

căci pasul tot mai des alege

să se prelingă drept ninsoare

*

şi să viseze albul care

cu vindecări se va ivi

şi cu un fel de ferecare

ca-ntr-o fereastră înspre zi

pe care nimeni n-o deschide

să se desprindă din tristeţi,

prin turnuri zac nişte firide

şi în firide nişte vieţi

*

cu ancestrală irosire

în prea târziu şi inutil,

departe-n volbura subţire

încă aleargă un copil

ademenit de o poveste

cu învieri ce se repetă,

cândva o să-mi aducă veste

că naşterea şi-o tot regretă

pe lacătele puse cu litere pe uși

pe treptele de piatră desculțe tălpi se-nșiră

ca să culeagă urme din ce în ce mai mici,

iar focul de pe vatră cu patimă respiră

din negura ce-i lege de-atâta timp pe-aici,

dar bezna ne priește, adâncul ei eres

e urmă uriașă pe căile din vreme

încât nu mai pricepem cum, cine ne-a cules,

iar în ungher lumina zvâcnește și se teme

*

de umbra ei – un suflet sau altul sau mai multe

în umbra ei închise și-n lanțuri ferecate

pe când deasupra lumii pripirile oculte

decapitează aprig din sfânta libertate:

hai, suflă-n lumânare și în sfârșit mă stinge

să mă desprindă zarea difuză din cenuși

și lasă-mă-n poemul acesta ce mă ninge

pe lacătele puse cu litere pe uși

încenușat într-o poveste

aceasta-i viața mea: o filă

în care-au scris cei ce au vrut

să o prefacă-n inutilă

zvâcnire în necunoscut

și n-a rămas măcar un loc

pentru-nchinare și poeme,

de-aceea am cioplit cu foc

cuvinte runice prin vreme

*

rupându-mi lanțurile puse

de dogma ta, vremelnicie,

făcând bandaje din apuse

tentații spre melancolie

pe rana sfântă, când mă doare

de parcă-n mine s-ar desface

și-ar scormoni adânc în soare

cenușa-n care mă preface

*

o biată filă-n care-au scris

mulțimile grăbind spre zări,

și-aud cum omenescul vis

tânjește după-ndepărtări,

în vremea-n care eu, intrusul,

încerc timid să-mi dau de veste

că mă trăiește și apusul

încenușat într-o poveste

doar o desprindere în toamnă

să vezi că țara se scufundă în ignoranță și prostie

și să tot taci ca frunza-n ramuri în începutul calm de toamnă,

să te retragi ca-ntr-o cetate în vinovată poezie

și să aștepți acolo singur, când veșnicia te condamnă

să nu exiști decât prin oameni, de ai norocul să-i găsești

și-n palma lor numai prin fapte de-a lungul vieții să te-așterni,

să tot aprinzi în ceruri candeli și cu luminile firești

să-ți aperi patria și neamul de pogărârea altor ierni

*

când doar sub ierni înfricoșate ți-s semenii din veac martiri

și nu sunt semne că înghețul o să-nceteze vreodată,

cătușa grea a nedreptății alungă orice izbăviri,

iar soarta, dacă o accepți, întotdeauna-i vinovată:

ridică-te, odată, frate, din umilință și robie

căci viața celui ce îndură nu-i dar dumnezeiesc, nu-nseamnă

asemănări cu Creatorul, ci ignoranță și prostie

ce îți ursesc să fii ca frunza doar o desprindere în toamnă