şi glasul lui îmi tânguie pe buze
un filosof mi se aşterne-n cale
şi-mi cere disperat să îl păşesc,
în ceruri sună buciumul cu jale
şi cu un glas aproape omenesc:
ştiu, munte, îi răspund şi flăcări ninse
îmi sfâşie cu ghearele prin trup,
ştiu că şi-n tine pâlpâie aprinse
mocnirile cu care îmi astup
*
şi-mi vindec nişte răni nevindecate
din curmezişul toamnelor târzii,
iar filosoful numără păcate
pentru pândarii risipiţi prin vii
şi-apoi se văd cum se tot duc pândarii
de raţiile lor împovăraţi,
pe cerul nopţii se aud ogarii
ca nişte oameni grav înspăimântaţi,
*
deşi există treptele din munte
pentru suişuri line şi-nţelepte,
deşi mi-am pus un univers pe frunte
să-mi lumineze doar acele trepte
ce îmi aşteaptă paşii în plutire
printre contururi de lumini confuze:
în ceruri sună buciumul subţire
şi glasul lui îmi tânguie pe buze
