nu mai există Bucovina

nu mai există Bucovina,

șoptesc ceasornicele nopții,

în timp ce unii dau medalii

și alte nulități le speră,

în lumânare semidocții

au stins inconștienți lumina,

iar bezna, lunecând stingheră,

desface-ntunecate falii;

*

nu mai există spirit viu

și nici vreo altă vietate

nu-și poartă calma ei vibrare

pe sub pădurile de fagi,

sub umbrele nemăsurate

se-ntinde ultimul pustiu,

iar semidocții tot mai vagi

se spulberă-n îndepărtare;

*

în Bucovina, iată proștii,

fudui doar de prostia lor,

în calendarele festive

ca-ntr-o bulboană se aruncă,

nu-i bai, e voia tuturor

crispată în aleșii voștri

și e și cosmică poruncă

a morții ei definitive

copilul năzuind la înviere

de când frunzișul brazdelor se-nchină

se plânge-n ceruri, lacrime tiptil

prelinse cu aleanuri în lumină

îmi dezvelesc în suflet un copil

cu încălțări de frunze ostenite

și-nfășurat în frunzele târzii

jucându-se pe drumuri cu clipite

vremelnice și toate arămii

*

ca un parcurs de pelerini prin viață

care alungă spaime cu cântări,

cu închinări în care își răsfață

predestinate treceri înspre zări:

hei, hei, îmi duc povara de frunziș

până m-oi face frunză în cădere,

iar buciumul străbate curmeziș

copilul năzuind la înviere

pentru rana mea din coastă

spune psalmul unui rege

din vechimile cărunte

că doar soarele ni-i lege

în altarul unui munte

şi că stelele aprinse

de octombrie, pribeagul,

în frunzişuri zac prelinse

încercând să-mi treacă pragul,

*

eu le strâng, când vin duium,

şi le-adun din şapte zări

cu o aripă de fum

ca să-mi fie închinări

şi din cosmice frunzişuri

risipite-n lumea vastă

iarăşi împletesc fetişuri

pentru rana mea din coastă

în acelaşi nesfârşit

ruptu-m-au din ceruri sfinte

şi mi-au pus în jur veşminte,

şi mi-au dăruit cuvinte

să le iau şi să le dau

numai celor care n-au,

*

însă eu priveam ruptura

şi desferecam cu gura

ca să-mi oblojesc arsura

când din stelele prea sfinte,

când din vraful de cuvinte

*

şi-am uitat să ar, să pun

la rodit cuvântul bun,

ca să-l macin, să-l supun

până-o fi să mă amâne

în coltuc târziu de pâine

*

şi nici vinul n-am ştiut

cum să-l storc de la-nceput

şi să-l dau cu împrumut

celor ce-au uitat de ei

căutându-se în zei,

*

şi mi-am fost mie ocară

şi-am şi plâns în fapt de seară

cu cuvinte subsuoară,

până ce le-am risipit

în acelaşi nesfârşit

colbu-i cel care rămâne

omul răzbătea pe cale

vesel şi ademenit

de apusuri triumfale

care fierb în nesfârşit,

când, zărindu-şi urma vieţii,

a oftat şi-a tresărit

căci i-o spulberau drumeţii

şirului înşiruit

*

spre departe, spre niciunde

într-un fel de amăgire

care-n miezul ei ascunde

şi un strop de nemurire,

iar în vreme ce se plimbă,

omul zice înspre sine:

pe sub urme ce se schimbă

colbu-i cel care rămâne