copilul năzuind la înviere
de când frunzișul brazdelor se-nchină
se plânge-n ceruri, lacrime tiptil
prelinse cu aleanuri în lumină
îmi dezvelesc în suflet un copil
cu încălțări de frunze ostenite
și-nfășurat în frunzele târzii
jucându-se pe drumuri cu clipite
vremelnice și toate arămii
*
ca un parcurs de pelerini prin viață
care alungă spaime cu cântări,
cu închinări în care își răsfață
predestinate treceri înspre zări:
hei, hei, îmi duc povara de frunziș
până m-oi face frunză în cădere,
iar buciumul străbate curmeziș
copilul năzuind la înviere